Magistrate salary classification: judicial substitution of legislative pay-setting via res judicata effect of coefficient-based awards versus statutory salary framework

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3.02.2022, sub nr. x/2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

-obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, să emită pentru reclamant un ordin de salarizare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 14.12.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) şi a unei valori de referinţă sectoriale de 605,225, stabilită prin DC nr. 1324/15.12.2021 a Curţii de Apel Suceava, ţinând cont de vechimea în muncă şi în funcţie a reclamantului.

- înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1244 din data de 11 iulie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii.

A respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, cu sediul în sector 5, Bucureşti.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj şi a respins cererea ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea şi a dispus obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită pentru reclamant un ordin de salarizare, prin care să i se recunoască acestuia drepturilor acordate prin DC nr. 1324/15.12.2021 a Curţii de Apel Suceava, respectiv stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 6.03.2017, şi prin DC nr. 1176/7.10.2021 a Curţii de Apel Alba-Iulia, respectiv prin valorificarea coeficientul de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017.

A respins, în rest, cerere ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1244 din data de 11 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant A. a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, motivată de faptul că sentinţa recurată nu i-a fost comunicată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a arătat că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului se desprinde din jurisprudenţa Curţii Constituţionale(Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În aceste condiţii, recurenta a apreciat că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. (8) C. proc. civ., recurenta - pârâtă a arătat că instanţa de fond, prin raportare la unele hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele specializate de dreptul muncii, a apreciat că, urmare efectului pozitiv al respectivelor hotărâri se impune obligarea Î.C.C.J. la emiterea unor ordine prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale intimaţilor-reclamanţi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 605,225 şi la coeficientul de multiplicare 19 începând cu anumite date.

Din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect, recurenta a apreciat că este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi(de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 ori a VRS 605.225 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

În prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare:

Totodată, în susţinerea criticilor aduse asupra nelegalităţii hotărârii instanţei de fond în raport de motivarea acesteia cu invocarea efectului pozitiv al unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele de muncă, recurenta a invocat cele reţinute în considerentele Deciziei nr. 322/23.01.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia de contencios administrativ Fiscal în dosarul nr. x/2022.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1324/15.12.2021 a Curţii de Apel Alba-Julia, prin obligarea ÎCCJ la emiterea către reclamant a unui ordin de salarizare prin care să i se recunoască acestuia drepturile salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605.225 RON de plafonat, începând cu data de 06.03.2017, atât timp cât hotărârea judecătorească invocată de acesta nu a recunoscut un astfel de drept reclamantului, ci doar a acordat acestuia posibilitatea stabilirii drepturilor salariale prin raportare la valoarea sectorială de referinţă.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare la emiterea unor ordine prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale intimaţilor-reclamanţi prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, recurenta a susţinut că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurenta a arătat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA DIICOT.

În acest sens, a invocat decizia civilă nr. 411/24.09.2019, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1260/2018 din data de 6.11.2018, pronunţată în Dosarul n.r. x/2018, prin care Tribunalul Mureş, secţia Civilă a obligat pârâţii la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite în mod corespunzător ca nivel maxim de salarizare, prin raportare la majorările dispuse prin sentinţa civilă nr. 78/2017, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2016, începând cu data de 9.04.2015.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate si drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim.

Recurenta a arătat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de baza, iar nu şi sporurile, nefiind vorba de o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

În ceea ce priveşte soluţia de obligare la emiterea ordinului individual de salarizare cu includerea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, recurenta a arătat că, aşa cum rezultă din preambulul Ordinului nr. 959/1/12.04.2023, prin care se face referire la Ordinul nr. 105 din 29.03.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, astfel cum a fost precizat prin Ordinul

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 114 din 11.04.2023, această majorare acordată de instanţa de fond este deja inclusă în cuantumul drepturilor salariale stabilite potrivit ordinelor de salarizare ale intimatului-reclamant încă de la data de 01.01.2018.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1. Având a se pronunţa cu prioritate, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., asupra excepţiei tardivităţii recursului declarat de reclamant, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat de reclamantul A., pentru următoarele considerente:

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", acesta urmând a fi calculat, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe zile libere aşa cum prevăd dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Termenul prevăzut de norma mai sus citată s-a împlinit la data de 21 februarie 2024.

Reclamantul A. a formulat calea de atac la data de 05.08.2024, cum rezultă din menţiunile aflate pe prima pagină a memoriului de recurs, dosarul de recurs, în afara termenului legal.

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de declarare al recursului. În motivarea acestei cereri, a arătat că nu i-a fost comunicată sentinţa recurată.

Conform art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

Din analiza prevederilor legale enunţate reiese că pentru a beneficia de repunerea în termen este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate dovedite de parte, împrejurarea ce împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi să îndeplinească actul de procedură neexercitat în cel prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 15 zile de la încetarea împiedicării.

Analizând cererea de repunere în termen, Înalta Curte constată că aceasta nu este temeinic motivată, întrucât reclamantul nu prezintă şi nu dovedeşte instanţei care au fost motivele întemeiate ce l-au împiedicat să declare calea de atac în termen. În susţinerea cererii de repunere în termen a recursului, reclamantul susţine că nu i-a fost comunicată sentinţa instanţei de fond.

Conform art. 172 C. proc. civ., "Dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare".

Din actele dosarului, rezultă că sentinţa recurată i-a fost comunicată reclamantului la data de 05.02.2024, la sediul Judecătoriei Turda, domiciliul procesual indicat în cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de recurs, reclamantul a indicat domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură ca fiind la sediul Judecătoriei Cluj -Napoca.

În ceea ce priveşte însă aplicarea dispoziţiilor art. 172 C. proc. civ., în cazul comunicării hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine că atunci când intervine schimbarea locului citării pentru una din părţi, aceasta este obligată să încunoştinţeze atât instanţa prin cerere scrisă depusă la dosar, cât şi partea adversă, prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va ataşa la dosar. În cazul în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia sancţiunea care intervine este aceea că procedura de citare va fi legal îndeplinită la vechiul loc de citare indicat. Aceste prevederi legale se aplică şi în cazul comunicării celorlalte acte de procedură, inclusiv a hotărârii judecătoreşti în faţa aceleiaşi instanţe.

În cauză, conform celor mai sus reţinute, sentinţa civilă nr. 1244 din 11 iulie 2023 a fost comunicată, în data de 05.02.2024, la domiciliul procesual indicat prin cererea de chemare în judecată, procedura fiind considerată valabil îndeplinită având în vedere că reclamantul nu a înştiinţat instanţa şi nici pârâta cu privire la schimbarea sediului procesual conform art. 172 C. proc. civ.

În raport de data comunicării sentinţei, 05.02.2024, recursul împotriva acesteia declarat la data de 05.08.2024 se situează în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege şi, prin urmare, excepţia de tardivitate va fi admisă.

Pentru aceste considerente, reţinând că reclamantul nu a dovedit existenţa unor motive temeinic justificate care l-ar fi împiedicat să exercite calea de atac în termenul legal, instanţa va respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamant ca neîntemeiată, va admite excepţia tardivităţii şi va respinge recursul, ca tardiv formulat.

2.2. Recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că sentinţa atacată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la primul motiv de casare, s-a arătat, în esenţă, că instanţa fondului şi-a arogat atribuţii specifice legiuitorului, întrucât a acordat reclamantului drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

Examinând această critică, instanţa de control judiciar constată că ea nu vizează, în realitate, soluţia pronunţată de instanţa fondului ci decizia nr. 1176 din 7 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul x/2018

Este de observat faptul că prin decizia nr. 1176 din 7 octombrie 2020 Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamantul intimat din prezenta cauză şi ceilalţi apelanţi, a schimbat în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâţii să recalculeze indemnizaţiile de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin valorificarea coeficientului de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13.

Din examinarea considerentelor deciziei anterior menţionate, rezultă cu claritate faptul că instanţa de apel a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâţii să recalculeze indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor din acea cauză, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19, în considerarea principiului egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim aflat în plată, principiu enunţat de Legea nr. 71/2015 şi explicitat prin deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În considerarea caracterului definitiv al deciziei nr. 1176 din 7 octombrie 2020 Curtea de Apel Alba Iulia, instanţa fondului a pronunţat sentinţa recurată în prezenta cale de atac, prin care a reţinut că în litigiul dedus judecăţii nu mai poate proceda la o nouă analiză a îndreptăţirii reclamantului de a beneficia de drepturile salariale, prin luarea în considerare a celor două repere (coeficientului de multiplicare 19,00 şi valoare de referinţă sectorială de 602,225 RON, începând cu data de 06.03.2017, respectiv 14.12.2015) aceste aspecte fiind lămurite cu autoritate de lucru judecat.

Având în vedere aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că este nefondată critica formulată la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., din moment ce chestiunea litigioasă referitoare la îndrituirea reclamantului intimata la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 a fost definitiv dezlegată de instanţa de apel, cu prilejul pronunţării deciziei nr. 1176 din 7 octombrie 2020 şi nu de instanţa de contencios administrativ, care, aşa cum s-a arătat anterior, a dat curs obligaţiei legale ce decurge din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fără a mai putea face o proprie analiză a temeiniciei pretenţiilor reclamantului sub aspectul reîncadrării drepturilor salariale ale acestuia.

Prin cel de al doilea motiv de casare, grefat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, în ceea ce priveşte soluţia de recalculare a indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19, că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din anexa V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta susţine că nu au fost administrate dovezi din care să rezulte existenţa, la data adoptării Legii nr. 71/2015, a vreunei indemnizaţii de judecător stabilite prin raportare la coeficienţii de multiplicare specifici procurorilor DIICOT/DNA, precizând recurenta, în acelaşi context, că hotărârile la care se face referire în dosar au dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata unor despăgubiri, pentru discriminare şi nu la reîncadrarea salarială a reclamanţilor.

Instanţa de control judiciar reiterează cele enunţate anterior, cu prilejul analizei primului motiv de casare, subliniind că nu instanţa de contencios administrativ a verificat modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 din perspectiva pretenţiei formulate de reclamant cu privire la recalcularea indemnizaţiei de încadrare, această chestiune litigioasă fiind definitiv tranşată prin decizia nr. 1176 din 7 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Înalta Curte a luat act de soluţia pronunţată de Înalta Curte în mecanismul de unificare jurisprudenţială reprezentat de recursul în interesul legii, fiind de observat faptul că prin decizia nr. 4 din 11 martie 2024 Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Decizia nr. 4/11.03.2024 nu poate influenţa soluţionarea recursului în prezenta cauză, întrucât ipoteza avută în vedere de instanţa supremă cu prilejul pronunţării deciziei în interesul legii este diferită de cea avută în vedere de instanţa care a pronunţat sentinţa atacată în prezentul recurs, nefiind valorificată de curtea de apel o hotărâre din cele menţionate în cuprinsul deciziei RIL nr. 4/2024 respectiv de recunoaştere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare în raport de coeficienţii recunoscuţi de legiuitor exclusiv în favoarea procurorilor DNA/DIICOT, ci o hotărâre prin care Curtea de Apel Alba Iulia a obligat pârâţii din dosarul x/2018 la recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, ca efect al egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim aflată în plată, conform Legii nr. 71/2015.

Prin urmare, ipoteza avută în vedere pentru pronunţarea deciziei RIL nr. 4/2024 este fundamental diferită de cea existentă în cauza de faţă, astfel că dezlegarea dată prin decizia pronunţată în interesul legii nu este pertinentă în prezenta cauză.

În al doilea rând, Înalta Curte subliniază faptul că deciziile pronunţate în procedura prevăzută de art. 514-518 C. proc. civ. nu au niciun efect în privinţa hotărârilor devenite definitive anterior publicării deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial al României, fiind de semnalat faptul că prin chiar dispoziţiile art. 517 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul arată că decizia în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate (adică a hotărârilor definitive prin care au fost rezolvate neunitar chestiunile de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii) şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. O astfel de limitare este inerentă principiului fundamental al respectării autorităţii de lucru judecat, astfel că şi dacă, ipotetic, chestiunile de drept dezlegate prin decizia Curţii de Apel Alba Iulia nr. 1176 din 7 octombrie 2020 ar fi fost similare celor analizate prin decizia RIL nr. 4/2024 (ceea ce nu este cazul, după cum s-a arătat anterior), repunerea în discuţie a naturii drepturilor recunoscute în favoarea reclamantului nu mai este legal posibilă, în contextul caracterului definitiv al deciziei pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanţa de control judiciar constată că recurenta invocă pur formal această critică, în contextul în care, prin sentinţa recurată în prezenta cauză instanţa fondului a respins cererea reclamantului de înlăturare a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluţie ce a devenit definitivă, din moment ce critica formulată de reclamant la adresa sentinţei sub acest aspect nu mai poate fi analizată, recursul acestuia fiind tardiv declarat.

Este nefondată critica recurentei pârâte şi cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii de emitere a unui ordin de reîncadrare salarială, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială 605,225 RON.

Sub acest aspect, recurenta pârâtă a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă din perspectiva datei de la care au fost recunoscute drepturile pretinse de reclamant, apreciind recurenta că în mod nelegal a validat instanţa fondului pretenţiile reclamantului pentru perioada anterioară emiterii Ordinului M.J. nr. 6245/30.12.2021, întrucât numai prin acest act administrativ care stabileşte vocaţia tuturor judecătorilor la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, astfel că pentru perioada anterioară ordinului, valorificarea unui VRS de 605,225 RON atestă recunoaşterea, de către instanţă, a unor drepturi neprevăzute de lege, cu consecinţa incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Similar celor expuse cu prilejul analizei soluţiei de pronunţate de instanţa fondului cu privire la pretenţia de valorificare a coeficientului de multiplicare 19, instanţa de control judiciar constată că în prezenta cauză judecătorul fondului a dispus obligarea pârâtei la emiterea ordinului de salarizare, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectoriale de 605,225 RON, începând cu data de 06.03.2017, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1324/15.12.2021, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de reclamantul A. şi alţii împotriva sentinţei civile nr. 1196/16.11.2020, pronunţată de Tribunalul Suceava şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii recunoască, începând cu data de 06.03.2017, dreptul la o indemnizaţie de încadrare raportată la VRS 605,225 RON.

Prin urmare, nu poate fi validată susţinerea recurentei pârâte, în sensul că reclamantul ar fi îndreptăţit la drepturile rezultate din valorificarea reperului VRS 605,225 RON numai de la data calculată în raport de Ordinul M.J. nr. 6245/30.12.2021 căci într-o atare ipoteză nu ar fi îndreptată pretinsa nelegalitate a sentinţei recurate ci, dimpotrivă, ar fi nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, sub aspectul datei de la care reclamantul este îndreptăţit la salarizare prin valorificarea VRS 605,225 RON, această dată fiind 06.03.2017, conform deciziei nr. 1324/15.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava.

În fine, instanţa de control judiciar a luat act şi de critica formulată de recurentă la punctul III.4 din memoriul de recurs, prin care este adusă în discuţie soluţia de obligare la emiterea ordinelor individuale de salarizare ale intimaţilor-reclamanţi cu includerea majorării de 25%, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, constatând Înalta Curte că această critică nu are legătură cu dispoziţiile prezentei sentinţe, prin care nu a fost tranşată o astfel de chestiune litigioasă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În unanimitate,

Respinge cererea de repunere în termen.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv.

Cu opinie majoritară,

Respinge recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Opinie separată

Admite recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1244 din 11 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Respinge cererea formulată de reclamantul A. prin care solicită obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită un ordin de salarizare, prin care să i se recunoască drepturilor acordate prin DC nr. 1176/7.10.2021 a Curţii de Apel Alba-Iulia, respectiv prin valorificarea coeficientul de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Motivare:

Apreciez că recursul declarat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat şi se impunea admiterea acestuia pentru următoarele considerente:

1. Critica prin care se invocă faptul că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondată.

În acord cu considerentele expuse în cadrul opiniei majoritare apreciez că prima instanţă nu a legiferat în domeniul salarizării recurentului - reclamant, ci a făcut aplicarea prevederilor art. 430 alin. (1) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la deciziile nr. 1176 din 7 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia şi nr. 1324 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, prin care reclamantului i-au fost recunoscute anumite drepturi salariale.

În considerentele sentinţei recurate prima instanţă a indicat în mod expres că în litigiul dedus judecăţii nu mai poate proceda la o nouă analiză a îndreptăţirii reclamantului de a beneficia de drepturile salariale, prin luarea în considerare a celor două repere - coeficientului de multiplicare 19,00 şi valoare de referinţă sectorială de 602,225 RON, începând cu data de 06.03.2017, respectiv 14.12.2015 - aceste aspecte fiind lămurite cu autoritate de lucru judecat.

Aceste considerente denotă faptul că judecătorul fondului a făcut aplicarea prevederilor C. proc. civ. care reglementează efectele hotărârii judecătoreşti definitive, menţinându-se în limitele legale atribuite puterii judecătoreşti, iar în măsura în care textele legale au fost greşit interpretate sau aplicate controlul de legalitate se poate realiza în cadrul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, odată ce nu se poate reţine că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. se impun a fi înlăturate ca vădit nefondate.

2. Criticile prin care se invocă încălcarea prevederilor Legii nr. 153/2017, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt parţial fondate.

În analiza acestor critici se impune a se pleca de la obiectul cererii cu care reclamantul a investit instanţa, respectiv obligarea Ministerul Justiţiei, ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la emiterea unui ordin de salarizare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 14.12.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) şi a unei valori de referinţă sectoriale de 605,225, ţinând cont de vechimea în muncă şi în funcţie a reclamantului. De asemenea, s-a solicitat înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul.

În susţinerea acţiunii reclamantul a depus decizia civilă nr. 1324/15.12.2021, prin care Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de reclamantul A. şi alţii împotriva sentinţei civile nr. 1196/16.11.2020, pronunţată de Tribunalul Suceava şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii, printre care şi Ministerul Justiţiei, să recunoască, începând cu data de 06.03.2017, dreptul la o indemnizaţie de încadrare raportată la VRS 605,225 RON, precum şi decizia civilă nr. 1176/07.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul declarat de A. alături de alţi apelanţi, a fost schimbată în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi şi au fost obligaţi pârâţii, printre care şi Ministerul Justiţiei, să recalculeze indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin valorificarea coeficientului de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13.

Prima instanţă a admis acţiunea promovată de reclamant cu aplicarea dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., însă, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se urmăreşte valorificarea coeficientului de multiplicare "19", apreciez că în soluţionarea prezentei căi de atac se impune a se ţine seama de Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Astfel, în lumina acestei decizii emisă în mecanismul de unificare a practicii judiciare, apare ca a fi fondată critica recurentei, în sensul că drepturile câştigate de reclamant prin hotărârea anexată cererii de chemare în judecată au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Este adevărat că în considerentele expuse în cuprinsul Deciziei (RIL) nr. 4/2024, paragrafele 91 - 92, Înalta Curte a făcut referire la recunoaşterea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare în raport de coeficienţii recunoscuţi de legiuitor exclusiv în favoarea procurorilor DNA/DIICOT, iar în decizia prezentată de reclamant recalcularea drepturilor salariale ale acestuia, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, s-a dispus ca efect al egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim aflată în plată, conform Legii nr. 71/2015, însă aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la schimbarea naturii juridice a drepturilor recunoscute reclamantului, respectiv aceea de despăgubiri.

În cuprinsul deciziei RIL Înalta Curte a amintit că valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii.

Totodată, s-a indicat că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială, astfel că aceste considerente decizorii se pot aplica şi în cazul reclamantului, iar nu doar în situaţia persoanelor cărora le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat pe temeiul discriminării.

După cum rezultă din considerentele deciziei prezentate de reclamant în susţinerea acţiunii, acesta a uzat de o hotărâre judecătorească obţinută de alţi colegi pe temeiul discriminării, pentru a se egaliza cu aceştia sub incidenţa Legii nr. 71/2015, obţinând în acest mod valorificarea coeficientului de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13 pe cale judecătorească.

În decizia 4/2024 Înalta Curte a arătat că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizaţiei de încadrare.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea.

În atare situaţie nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziei anexată cererii de chemare în judecată în sensul dorit de recurentul - reclamant, din moment ce respectiva decizie nu stabileşte includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.

O asemenea interpretare a efectelor deciziei ar contraveni şi Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamant în cauză.

Pentru aceste considerente, am apreciat ca a fi fondate criticile recurentei ICCJ subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea recurentei la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare a recurentei la emiterea unui ordin prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,22 RON, având în vedere calificarea acesteia drept componentă salarială cu aplicabilitate generală, dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 4/2024, precum şi existenţa deciziei civile nr. 1324/2021 pronunţată de Curtea de apel Suceava, secţia I civilă, apreciez ca a fi nefondate recurentei ICCJ subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sunt vădit nefondate, deoarece prin sentinţa recurată instanţa fondului a respins cererea reclamantului de înlăturare a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluţie definitivă, din moment ce recursul reclamantului a fost respins ca tardiv declarat.

Lipsită de relevanţă şi fără legătură cu sentinţa recurată este şi critica prin care se aduce în discuţie soluţia de obligare a recurentei - pârâte la emiterea ordinelor individuale de salarizare ale intimaţilor-reclamanţi cu includerea majorării de 25%, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, în dispozitivul şi considerentele sentinţei recurate neregăsindu-se o asemenea soluţie.

Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele expuse mai sus, cu observarea prevederilor art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., apreciez că se impunea admiterea recursului declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, casarea sentinţei civile recurate şi în rejudecare, respingerea cererii formulate de reclamant de obligare a pârâtei să emită un ordin de salarizare, prin care să i se recunoască drepturilor acordate prin DC nr. 1176/7.10.2021 a Curţii de Apel Alba-Iulia, respectiv prin valorificarea coeficientul de multiplicare "19" stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2016, lit. A), pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 14.12.2015 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017.