Salary cap annulled for judge, DNA/DIICOT multipliers and 45% allowances rejected; appeals partly admitted and remitted

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Braşov, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Braşov, a formulat acţiune cu referire la Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 şi Ordinul nr. 431/C/07.02.2022 dat în aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, ambele emise de către Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea celor două ordine mai anterior menţionate şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită noi ordine prin care:

• să stabilească indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariate aferente care i se cuvin, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivel maxim aflat în plată, unitare la nivelul întregului sistem judiciar, pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

•să stabilească indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariate aferente care i se cuvin, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare (ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, dar şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017), prin raportare la un coeficient de multiplicare 19 (DNA/DIICOT), pentru înlăturarea discrepanţei generate de inechitatea aplicării acestui coeficient exclusiv magistraţilor procurori din structurile menţionate, deşi facem parte din aceiaşi familie ocupaţională;

•să i se acorde şi să i se recalculeze sporurile de 45% în principal (30% în subsidiar) conform Legii nr. 153/2017 şi plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite începând cu data 09.04.2015 şi respectiv 01.08.2016, şi în continuare, diferenţe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data achitării efective;

•să fie înlăturată plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare care i se cuvine şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

A mai solicitat ca emiterea noilor ordine de salarizare să se facă cu indicarea în concret a formulei de calcul a indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor astfel cum au fost solicitate (în raport de elementele de salarizare VRS 605,225 şi coeficient 19, precum şi sporuri) în acord cu principiul transparenţei reglementat de Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârile ce fac obiectul controlului judecătoresc

Prin sentinţa nr. 218 din data de 27 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a Contencios dministrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de către reclamant, dispunând anularea, în parte, a Ordinului nr. 6425C din 30.12.2021 şi a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022, emise de Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte dispoziţia privind plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale, aplicată în temeiul art. 38 alin. (6) din legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi data de la care se calculează drepturile salariale, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data menţionată în sentinţa 3143/3.12.2021 pronunţată în dosarul x/2020

Deopotrivă, a obligat pârâtul ICCJ să emită ordin prin care să includă drepturile salariale acordate reclamantului respectiv valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data menţionată în sentinţa 3143/3.12.2021 pronunţată în dosarul x/2020 şi coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT în sentinţa 995/07.04.2021 pronunţată în dosarul x/2021

Totodată, a obligat şi pârâţii ICCJ, Curtea de Apel Braşov şi Tribunalul Braşov la acordarea şi recalcularea sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII, anexa V din aceeaşi lege, în procent total de 45%, începând cu data de 07.09.2019.

Anterior, prin încheierea de şedinţă din data de 05 decembrie 2022, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinare.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei de scoatere din prezenta cauză, dar şi excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiate.

Totodată, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de cei trei pârâţi Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov şi Tribunalul Braşov în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect stabilirea indemnizaţiei lunare de încadrare şi celelalte drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 de RON pentru perioada 01.08.2016-22.12.2017 şi prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 pentru perioada 09.04.2015-21.12.2017 pentru capătul de cerere având ca obiect acordarea sporului de 45% (în subsidiar 30%) pentru perioada 09.04.2015-06.09.2019, respectiv 01.08.2016-06.09.2019 şi respinge în parte aceste capete de cerere ca fiind prescrise.

A admis în parte excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect stabilirea indemnizaţiei lunare de încadrare prin raportare la VRS 605,225 de RON pentru perioada de după 22.12.2017 şi prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 pentru perioada de după 21.12.2017 şi respinge în parte aceste capete de cerere pentru autoritate de lucru judecat, respingând în rest excepţiile invocate de pârâtele Curtea de Apel Braşov şi Tribunalul Braşov, ca neîntemeiate."

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestor hotărâri - Sentinţa nr. 218 din data de 27 octombrie 2023 şi încheierile de şedinţă din data de 05 decembrie 20222 şi din data de 16 mai 2023 -, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de Contencios dministrativ şi fiscal - au promovat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov.

În cadrul recursului său promovat împotriva încheierii de şedinţă din data de 16.05.2023 şi împotriva sentinţei nr. 218 din data de 27 octombrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de Contencios dministrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3,7 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii, admiterea excepţiilor invocate şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect.

A susţinut în esenţă recurentul - pârât că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 142 din Legea, nr. 304/2022 privind organizarea judiciara art. 32, art. 431 C. proc. civ., art. 7 alin. (1) CAP VIII din Anexa V la Legea-cadni nr. 153/2017, art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 25, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

În dezolvarea motivelor de recurs, a arătat recurentul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că a fost contestat 0MJ nr. 401/C/2022.

În realitate, în aplicarea OMJ nr. 6245/C/2022, pentru stabilirea drepturilor salariate ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Braşov a fost emis OMJ nr. 431/C/2022, ordin contestat de către reclamantul A., judecător în cadrul Judecătoriei Făgăraş. Atât încheierea civilă din data de 16.05.2023, cât şi sentinţa civilă nr. 218/2023 sunt nelegale şi netemeinice, întrucât au fost pronunţate în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei deşi, potrivit prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea, judiciar, Ministerul Justiţiei nu mai are calitate procesuală pasivă, iar instanţa de fond a introdus în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a respins în mod eronat cererea Ministerului Justiţiei de scoatere din cauză considerând că transmisiunea calităţii procesual pasive de la MJ la Înalta Curte de Casaţie Justiţie nu se poate extinde la capătul de cerere având ca obiect anularea ordinelor, având în vedere că cele două acte administrative sunt emise de MJ.

Invocând dispoziţiile art. 142 alin. (5), (6) şi 8 din Legea nr. 304/2022, dar şi art. 38 din C. proc. civ., recurentul solicită a se constata că a intervenit subrogarea ÎCCJ în toate drepturile şi obligaţiile MJ inclusiv în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la anularea ordinelor de salarizare contestate şi că MJ nu mai are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte anularea şi emiterea ordinelor de salarizare şi, pe cale de consecinţă, să se dispună scoaterea din cauză a Ministerului Justiţiei şi menţinerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite şi emitent al ordinelor de salarizare în ceea ce priveşte judecătorii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., susţine recurentul că prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a respins în mod eronat excepţia necompetenţei materiale a instanţei.

Aşa cum a arătat prin întâmpinare, în ceea ce priveşte analiza legalităţii ordinelor de salarizare pentru personalul care aparţine familiei ocupaţionale de funcţii ocupaţionale "Justiţie", atât art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, cât şi art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, au instituit aceeaşi procedură de contestare şi anume, o competenţă specială, "derogatorie de la dispoziţiile din materia contenciosului administrativ, stabilind o competenţă unică de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, sens în care redă paragrafele 35 şi 36 din considerentele reţinute de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii.

Susţinţând deopotrivă că dispoziţiile art. 127 Cod procedură civilă privind competenţa facultativă nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamantul este nemulţumit de modul dei stabilire a indemnizaţiei de încadrare, solicitând emiterea unui nou ordin de încadrare: salariată, recalcularea şi plata unor diferenţe băneşti rezultate în urma luării în calcul a unor componente salariale, care nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor salariate prin ordinele ministrului justiţiei, solicită a se constata că în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile legale invocate mai sus, care atrag competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cauzei.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a susţinut recurentul că există autoritate de lucru judecat în problema supusă analizei şi, deşi instanţa reţine că dosarele nr. x/2020 şi nr. y/2020 au un obiect identic cu acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, fiind îndeplinită aşadar cerinţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., în mod eronat, a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare.

În continare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât Ministerul Justiţiei susţine într-o primă critică faptul că instanţa a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 32 C. proc. civ. şi ţinând cont că intimatului-reclamant i-au fost recunoscute deja diferenţele salariate prin hotărârile pronunţate în materia dreptului muncii.

În condiţiile în care reclamantul beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale potrivit hotărârilor judecătoreşti invocate în susţinerea acţiunii, solicită a se aprecia că acesta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanşarea prezentei proceduri judiciare.

Într-o altă critică susţine că, raportat la Ordinului nr. 959 din 12.04.2023 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea a rămas fără obiect, aratând că reclamantul beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale potrivit celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum s-a stabilit prin Ordinul ICCJ nr. 959/2023.

În cadrul unei alte critici, recurentul mai arată că instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Ministerul Justiţiei a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, având în vedere că reclamantul a formulat contestaţie împotriva OMJ nr. 6245/C/2021 şi a OMJ nr. 431/C/2022, iar nu împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia.

Consideră că prin formularea plângerii direct împotriva ordinului, reclamantul încearcă să schimbe ordinea legală privind exercitarea controlului de legalitate a unui act administrativ. Procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, motiv pentru care neîndeplinirea acesteia atrage inadmisibilităţii acţiunii, iar plângerea se îndreaptă împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia iar nu împotriva ordinului înseşi.

Deopotrivă, recurentul mai susţine că hotărârea este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte anularea ordinelor contestate cu privire la dispoziţia privind plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 pentru indemnizaţiile de încadrare.

În mod eronat, instanţa de fond a apreciat că drepturile solicitate se cuvine a fi acordate cu depăşirea limitelor prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, considerând că plafonarea prevăzută de aceste prevederi legale are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, deci prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Distincţia făcută de instanţă între drepturile stabilite prin lege, respectiv prin acte administrative emise în temeiul dispoziţiilor legii, pe de o parte, şi cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, pe de altă parte, induce ideea că hotărârea judecătorească nu ar fi pronunţată în temeiul legii, ci ar exista în afara acesteia şi ar putea funcţiona ca izvor distinct de drept, în mod paralel cu legea.

Solicită recurentul a se constata că intenţia legiuitorului, atât prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost aceea ca drepturile salariale sa fie doar cele prevăzute în mod exclusiv, de legile de salarizare.

Mai susţine recurentul ca fiind neîntemeiată şi obligarea la stabilirea drepturilor salariate prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021.

Având în vedere jurisprudenţa instanţelor de litigii de muncă, precum şi a instanţelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia civilă nr. 3021/20.05.2021, în sensul acordării valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, în temeiu1 art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, la date de 30.12.2021, a fost emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021.

Ţinând seama de faptul ca, prin stabilirea indemnizaţiilor de încadrare pentru toţi judecătorii cu funcţii de execuţie cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţ anterioară de salarizare.

Ca urmare a majorării de VRS, toţi judecătorii cu funcţii de execuţie, indiferent de gra nivel, instanţă, vechime, au atins nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariate conform dispoziţiilor legale, invocând în acest sens Decizia nr. 763 din 22 octombrie 2020 pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) aleart. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, mai susţine recurentul - pârât că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu şi sporurile, pentru consilierii de probaţiune, nefiind vorba de o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie". În acest sens, invocă dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, din interpretarea cărora reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială.

Prin urmare, apreciază că prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Într-o altă critică mai susţine recurentul Ministerul Justiţiei că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. -20 din Legea nr. 153/2017.

Obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare Ia coeficientul de multiplicare 19,000 este neîntemeiată.

Solicită astfel a se observa că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum şi cele ale art. (31) alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate.

Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond reţine Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 23/2016 şi Decizia nr. 36/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că intimatul-reclamant deţine o hotărâre judecătorească de care nu poate face abstracţie, precum şi împrejurarea că, în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există judecători cărora le-a fost recunoscută indemnizaţia de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obţinut prin hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizaţia de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim.

În primul rând, contrar celor reţinute de instanţa de fond, solicită a se constata că nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, însă despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate ş drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzător procurorilor DNA si DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţii de încadrare a celor care au beneficiat de acestea şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim.

Ca atare, solicită a se constata că situaţia intimatului-reclamant este diferită faţă de ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5)' din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată ci modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi prin urmare, sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea şi calcularea indemnizaţiilor acestora, respectiv nivelul instanţeloi sau parchetelor, funcţia deţinută, vechimea în magistratură.

Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a ll-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a ll-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimatului-reclamant potrivit dispoziţiilor acesteia.

Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (51)1 din O.U.G nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 şi 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor şi nici deciziile instanţei supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

În ce priveşte stabilirea indemnizaţiei lunare de încadrare urmare a înlăturării dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, recurentul - pârât Ministerul Justiţiei solicită a se observa că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, iar prin emiterea Ordinului nr. 959/2023 de către Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale judecătorilor prin acordarea sporurilor într-un cuantum cumulat de 30%, motiv pentru care solicită a se admite recursul şi a se respinge acest capăt de cerere, ca fiind neîntemeiat.

Solicită astfel a se avea în vedere considerentele Deciziei nr. 15/28.06.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în Dosarul nr. x/2021, publicata"-în Monitorul Oficial nr. 921/27.09.2021, în sensul admiterii recursului în interesul legii, care se aplică mutatis mutandis şi în prezenta speţă.

Astfel, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:

"în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale".

Mai susţine recurentul că dispoziţiile Legii nr. 153/2017 lasă la aprecierea ordonatorului de credite condiţiile de acordare a acestor sporuri, evident cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii, respectiv încadrarea în procentul de 30% precizat la art. 25, care fixează doar pragul maxim pe care ordonatorul credite trebuie să-l respecte, acesta având însă libertatea de a acorda sporuri al căror cuantum să fie chiar mai mic de un procent de 30% din suma totală a salariilor, sens în care invocă mai multe decizii, respectiv Decizia nr. 520/2020, nr. 126/2020 referitoare la excepţii neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) şi ale art, 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în cadrul cărora Curtea Constituiţională a statuat că "34. în ceea ce priveşte critica vizând existenţa unor diferi de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în mi şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, Curtea a rei că principiul egalităţii în drepturi' nu este încălcat, de vreme ce, pe de o parte, lege stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, ia de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite. 36. (..) Ca atare, Curtea a constatat că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării."

Având în vedere dispoziţiile invocate anterior, recurentul Ministerul Justiţiei solicită a se lua act de subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei şi, în concluzie solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 şi 8 şi art. 496 din C. proc. civ., admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate şi admiterea excepţiilor invocate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect.

La rândul său, pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, promovând recurs împotriva încheierilor de şedinţă din data de 05 decembrie 2022 şi din data de 16 mai 2023, dar şi împotriva sentinţei nr. 218 din data de 27 octombrie 2023, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3,4 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susţinut recurenta - pârâtă că, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., invocată în condiţiile legii, prin încheierea pronunţată la data de 05 decembrie 2022, instanţa de fond a respins în mod eronat excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Ploieşti, reţinând faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. c) şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că intimatul - reclamant a solicitat anularea unor ordine de salarizare şi emiterea unui alt ordin de încadrare rugăm instanţa să reţină incidenţa dispoziţiilor legii speciale de salarizare, care stabilesc expres modalitatea de contestare a stabilirii drepturilor salariale, prevederi derogatorii de la Codul muncii, care atrag competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cauzei.

Această competenţă specială este reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, aceasta reţinând la pct. 35-37 din decizie, cu referire expresă la familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", ca " ... în această situaţie, legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."

In raport cu obiectul învestirii instanţei, care a survenit în contextul unor raporturi juridic guvernate de o lege specială, protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unei jurisdicţii speciale, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi Fisca conform art. 7 din Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, arată recurenta că nici dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamantul este nemulţumit de modul de stabilire indemnizaţiei de încadrare, solicitând emiterea unui nou ordin de încadrare salariali recalcularea şi plata unor diferenţe băneşti rezultate în urma luării în calcul a unor componente salariale, care nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor salariale prin ordine ale Ministrului justiţiei, astfel că, solicită instanţei să constate că în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile legale invocate mai sus, care atrag competenţa exclusivă a Curţii de ApelBucureşti în soluţionarea cauzei.

In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susţine recurenta că hotărârea pronunţată este nelegată, instanţa de fond dispunând în mod eronat obligarea sa la emiterea unui ordin de salarizare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 acordat prin sentinţa nr. 995/07.04.202. pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraţilor j realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiune a Il-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 284/2010.

Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de niveli instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale un categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, şi instanţa de contencios constituţional, a constatat neconstituţionalîtatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Consideră astfel că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a dispus emiterea unui act administrativ pentru acordarea unor drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

Într-o altă critică, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţine recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că atât încheierea pronunţată la data de 16 mai 2023 cât şi sentinţa pronunţată la data de 27 octombrie 2023 sunt nelegale, fiind date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin încheierea pronunţată la data de 16 mai 2023 instanţa de fond a respins în mod eronat excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Cu privire la excepţia tardivităţii, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017.

Invocând dispoziţiile art. 7 alin. (1), Cap VIII din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, pe care le consideră a fi aplicabile, susţine recurenta că reclamantul a înregistrat acţiunea pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.09.2022, deşi prin adresa nr. x/2022 a fost respinsă contestaţia împotriva Ordinelor nr. 6245/C/30.12.2021 şi nr. 431/C/07.02.2022, cererea de chemare în judecată fiind depusă peste termenul prevăzut de art. 7 alin. (1), Cap VIII din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.:

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, susţine recurenta - pârâtă că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra acestei excepţii, deşi a fost invocată de Ministerul Justiţiei prin întâmpinare.

Consideră astfel că acţiunea este inadmisibilă pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1), Cap VIII din Anexa nr. Via Legea-cadru nr. 153/2017.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere Legea nr. 554/2004 care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ, reglementează, în cuprinsul art. 11, două termene, respectiv un termen de prescripţie şi un termen de decădere.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, acesta este de 6 luni şi curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, de la data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii, de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii, prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii şi de la data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

In ceea ce priveşte termenul de decădere, acesta este de 1 an şi curge de la data comunicării actului sau data luării la cunoştinţă despre acesta.

Solicită instanţei de control judiciar să constate că intimatul-reclamant s-a adresat autorităţii publice emitente cu o cerere pentru anularea ordinelor nr. 6245/C/30.12.202I şi nr. 431/C/07.02.2022 subsecvent Ordinului nr. 6245C/31.12.2021, emise de Ministerul Justiţiei, considerând că acestea sunt nelegale "în privinţa datei de la care au stabilit acordarea VRS 605, respectiv data de 30 decembrie 2021, iar nu data de 01.08.2016, când această valoare a fost acordată colegilor judecători.

Or, intimatul - reclamant în perioada anterioară a fost salarizat prin ordine care nu au fost contestate de acesta în privinţa datei de la care ar fi trebuit să beneficieze de VRS 605,22 RON.

Prin urmare, acesta a stat în nelucrare în privinţa pretenţiei de a fi salarizaţi potrivit VI 605,22 RON cu începere din 1 august 2016, până la emiterea Ordinului prin care Ministrul Justiţiei, a decis să extindă drepturile câştigate de alte persoane din familia ocupaţionala; "Justiţie" a acestei VRS, prin emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021.

Or, în condiţiile în care demersul judiciar al intimatului-reclamant are o evidenta componentă materială, intimatul - reclamant urmărind să obţină drepturi salariale diferite cele obţinute deja pentru o perioadă mai mare decât pentru cea pentru care respectivele drepturi i-au fost deja acordate, este evident că rămânerea lor în nelucrare pentru o perioadă aproximativ 6 ani (2016-2022) nu poate rămâne nesancţionată doar pentru că a înţeles să atace un ordin de salarizare ulterior.

Altfel spus, intimatului - reclamant nu îi poate fi asigurată repunerea în termenul de acţiune prin recunoaşterea dreptului de a ataca ulterior un ordin de salarizare asupra unui aspect pe care ar fi trebuit să îl sesizeze şi eventual să îl atace, cu privire la ordinele de salarizare anterioare, sens în care invocă Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019.

În ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, recurenta invoca aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dar şi dispoziţiile art. 2500, coroborat cu art. 2517 şi art. 2524 din Noul C. civ. în temeiul cărora solicită a se constata că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Într-o altă critică, în ceea ce priveşte obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la acordarea şi recalcularea sporurilor în procent maxim de 45%, începând cu data de 07.09.2019, prin încheierea pronunţată la data de 16 mat 2023, susţine recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că instanţa de fond a respins în mod eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Justiţiei cu privire la pretenţiile referitoare la plata unor eventuale drepturi salariate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat atribuţiile şi competenţele Ministerului Justiţiei referitoare la gestionarea bugetului instanţelor judecătoreşti pentru cheltuielile de personal, fără a avea şi calitatea de angajator a intimatului - reclamant.

Între acest ordonator principal de credite şi intimatul - reclamant nu există raporturi juridice de dreptul muncii sau de altă natură şi nu se poate reţine o identitate între o persoană ce poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii şi pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei. întrucât raporturile de muncă pot exista numai între două persoane, context în care legitimarea procesuală pasivă revine doar instituţiei cu care intimatul - reclamant se află în raporturi de muncă, în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale, intimata - pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Ca atare, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a avut raporturi de serviciu cu intimatul - reclamant, de natură a naşte drepturi şi obligaţii reciproce, nu este justificată chemarea sa în judecată în calitate de ordonator principal de credite pentru stabilirea şi plata drepturilor băneşti.

De asemenea, Curţile de apel şi tribunalele au personalitate juridică, raportul de muncă al intimatului - reclamant s-a stabilit cu instanţa angajatoare, astfel că drepturile salariale sunt calculate, datorate şi plătite direct de către aceasta.

În acest sens invocă Deciziile nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesu legii şi nr. 60/2019, pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitând a se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a se respinge cererea cu privire la acordarea şi recalcularea sporurilor în procent maxim de 45%, începând cu data de 07.09.2019 ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În continuare, recurenta susţine căşi pe fond hotărârea primei instanţe cu privire la obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la acordarea şi recalcularea sporurilor în procent maxim de 45% este nelegală având în vedere că Legea-cadru nr. 153/2017 prevede un procent al sporurilor de până la 45% aplicat la indemnizaţia de încadrare, determinat conform art. 24 din cap. III-secţiunea III a Legii nr. 153/2017, raportat la art, 4 şi 5 din Anexa nr. V, cap. VIII, care prevăd în domeniul de activitate "Justiţie" sporul pentru condiţii de muncă grele - 15%, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică 25%, sporul pentru păstrarea confidenţialităţii de 5%, lăsând la aprecierea ordonatorului de credite condiţiile de acordare a acestora, evident cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel, pentru personalul din justiţie, sporurile sunt reglementate în Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea cadru nr. 153/2017, iar aceste dispoziţii trebuie analizate coroborat cu cele ale art. 25 alin. (1) di Cap. II al Legii nr. 153/2017.

Aşadar, art. 24 din Legea nr. 153/2017 face trimitere la o limită maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial (cum este cazul sporurilor Anexa V), limită care poate fi acordată, însă cu respectarea prevederilor art. 25 din acelaşi act normativ, care impun ca suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare.

Faţă de aceste considerente, solicită instanţei să aibă în vedere că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, iar singurul grup comparator permis prin prisma deciziei nr. 15/2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este personalul încadrat în subordinea aceluiaşi ordonator de credite.

Prevederile art. 24 şi cele ale art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează şi se aplică coroborat, menirea primului text fiind aceea de a stabili o limită maximă pentru fiecare spor în parte (acestea nefiind reglementate în cuantum fix, ci într-un procent maxim în care pot fi acordate), iar a celui de-al doilea text normativ, de a limita suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite.

Limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat ordonatorului de credite, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, astfel că, în funcţie de condiţiile specifice şi de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic, sens în care invocă paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

Cu toate acestea, chiar dacă într-un anumit interval temporal, bugetul unui ordonator de credite ar permite acordarea sporurilor în procentul maxim de 45% pentru fiecare angajat, acest procent poate şi se impune a fi revizuit periodic, astfel încât sa fie asigurată conformarea la limitarea prevăzută de art; 25 din lege.

Aşadar, dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 nu prevăd un procent fix al sporurilor de 45%, ci doar un procent maxim, care lasă la aprecierea ordonatorului de credite o marjă de acordare a acestor sporuri, evident cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin urmare, la nivelul fiecărui ordonator de credite, în privinţa sporurilor, alăturat limitelor maxime pe care legea le stabileşte pentru fiecare categorie de sporuri în parte, plafonarea acestora este determinată de necesitatea de a se asigura respectarea cerinţei impuse de art. 25 din Partea generală a Legii nr. 153/2017 - articol a cărui denumire marginală este tocmai "Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi".

În concluzie, limitarea prevăzută în articolul 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit şi care poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Mai mult, în cadrul fiecărui ordonator de credite pot exista fluctuaţii ale cuantumului sporurilor determinate, spre exemplu, de modificările care pot interveni în numărul de posturi efectiv ocupate în anumite perioade de timp.

Aşadar, eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. în acest sens, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 137/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6), din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută Ia art. 25 din lege, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene s-a prevăzut, la art. 34 alin. (2), că:

"(2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Acest text a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2020 (art. I. pct. 12), în sensul că:

"(2) Începând cu luna ianuarie 2020, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2019, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Şi în anul 2021, cuantumul sporurilor a fost plafonat, prin art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, potrivit căruia:

"(3) In anul 2021, începând cu luna ianuarie, cuantumul sporurilor, (...) de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel muli la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2020, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, începând cu data de 1 ianuarie 2022, prin art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, s-a dispus:

"(5) În anul 2022, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2021, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, conform cărora:

"(5) In anul 2023, începând cu data de l ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de cure beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2022, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii,"

Mai menţionează recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe că existenţa dreptului ordonatorului de apreciere cu privire la acordarea unui procent mai mic sau egal cu cel maxim prevăzut de lege este recunoscut şi prin deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, sens în care evocă deciziile nr. 697/31.10.2019, nr. 282/27.04.2021, nr. 126/10 martie 2020 şi nr. 520/30 iunie 2020.

Într-o altă critică recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai susţine că, în ceea ce priveşte obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin prin care să fie incluse drepturi salariale acordate intimatului - reclqmant, prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu data menţionată în sentinţa nr. 3143/03.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Prahova, instanţa de fond ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere ca rămas fără obiect pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021 şi ca neîntemeiat pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021.

Arată astfel că emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021 a reprezentat o decizie administrativă prin care s-a urmărit, probabil, stoparea litigiilor vizând acordarea VRS 605,22 RON. Această decizie a intrat în competenţa de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credit de la acea dată, singurul în măsură să aprecieze asupra eficienţei efectelor avute în veder prin emiterea ordinului în discuţie (probabil reducerea cheltuielilor de judecată reducerea cheltuielilor rezultate din dobânzi, etc).

Hotărârea ce face obiectul controlului judecătoresc este nelegală având în vedere că instanţa de fond a reţinut ca dată de reîncadrare şi recalculare a drepturilor salariale solicitate de intimatul - reclamant data de 22.12.2017, care este anterioară emiterii ordinului contestat.

În ceea ce priveşte data de la care drepturile salariale ale intimatului - reclamant se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON arată că, în practica instanţelor, au existat atât soluţii de admitere, cât şi soluţii de respingere a solicitărilor având acest obiect. Aceste aspecte au fost reţinute şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, la paragrafele 59 şi 60 din Decizia nr. 29/2021 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din data de 13.07.2021. Prin această decizie, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât problema de drept identificată a primit deja soluţionări diferite prin hotărâri judecătoreşti definitive, practica judiciară neunitară fiind identificată la nivelul mai multor curţi de apel din ţară.

In ceea ce priveşte soluţiile de admitere, dreptul a fost acordat de la date diferite. In conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, se va executa eşalonat, potrivit calendarului şi tranşelor prevăzute în acest act normativ.

Generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi in situaţii identice, "instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Pentru perioada anterioară emiterii ordinului contestat, recurenta ÎCCJ solicit instanţei să ia în considerare dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, dispoziţii pe care instanţa nu le-a avut în vedere.

Consideră recurenta ca fiind important să se reţină faptul că în absenţa deciziei administrative, singura posibilitate deschisă intimatului - reclamant era de promovare a unei acţiuni judiciare, jurisprudenta unanimă fiind în sensul reţinerii prescripţiei, or, este de neconceput ca un act emis în favoarea personalului vizat, care acordă pentru viitor drepturi să constituire pretextul repunerii în termenul de prescripţie, justificând astfel acordarea unor drepturi din anul 2017.

În condiţiile în care intimatul - reclamant beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin efectul recalculării drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 30.12.2021, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13 la ordinul emis, acţiunea a rămas fără obiect pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021.

În emiterea acestor ordine, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligat să ţină cont de considerentele Deciziei ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 49/2018 (publicată în M.Of. nr. 838/2018) conform cărora la stabilirea drepturilor salariale este avut in vedere "nivelul maxim de salarizare la nivelul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, care au acelaşi scop, îndeplinesc aceleaşi funcţii şi atribuţii şi se situează la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar (paragraful 123).

În atare situaţie, anterior datei de 30 decembrie 2021 (data emiterii Ordinului ministrului Justiţiei nr. 6245/C din 30.12.2021), dacă se invocă o hotărâre judecătorească prin care ordonatorul principal de credite a fost obligat la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de VRS 605,225 RON, fără plafonarea prevăzută de ah. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, perioada pentru care se vor acorda retroactiv drepturile salariate neplafonate, va fi stabilită în funcţie de situaţia particulară a fiecărui judecător.

Prin urmare, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021, doar în situaţia în care intimatul - reclamant ar deţine hotărâre judecătorească prin care ordonatorul principal de credite a fost obligat la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de VRS 605,225 RON, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, acţiunea ar putea fi considerată întemeiată, altfel încălcându-se Decizia nr. 49/2018 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauza de faţă, intimatul - reclamant nu a făcut dovada că pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 ar deţine o hotărâre judecătorească prin care să îi fie acordate drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 leijară a fi afectate de plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017.

Sentinţa nr. 3143 pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 03.12.2021, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 1441 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti la data de 19 mai 2022, la care face referire instanţa de fond în dispozitivul hotărârii nu are relevanţă în cauza de faţă întrucât prin această hotărâre nu s-a dispus obligarea ordonatorului principal de credite la acordarea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, ci au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov la plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 şi în continuare, până la recunoaşterea drepturilor sau până la apariţia unei noi modificări legislative, nefiind menţionată în dispozitivul hotărârii înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, motiv pentru care, sub acest aspect, cererea intimatului - reclamant se impunea a fi respinsă, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin prin care să fie incluse drepturi salariale acordate intimatului - reclamant, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 acordat procurorilor DNA şi DIICOT, începând cu data menţionată în sentinţa nr. 995/07.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, susţine recurenta - pârâtă că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Astfel, solicită a se avea în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum şi cele ale art. (31) alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate.

Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond reţine faptul că intimatul - reclamant deţine hotărârea judecătorească amintită în dispozitiv de care nu se poate face abstracţie.

In cauză, intimatul - reclamant a solicitat obligarea la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrarea prin raportare Ia coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluţionat un litigiu vizând .recunoaşterea stării de discriminare şi repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Prin urmare, respectivul litigiu s-a desfăşurat pe tărâmul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Prin hotărârea judecătorească menţionată au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov la o despăgubire egală cu diferenţa dintre drepturile salariale calculate potrivit nr. cr. 6-13 de la lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 şi drepturile salariale încasate efectiv începând cu data de 21.12.2017 şi în continuare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000, litigiul fiind, de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârea executându-se de către instanţa angajatoare care are atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale.

De aceea, susţine recurenta ca fiind important de reţinut faptul că aceste drepturi au fost acordate strict sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care acesta a invocat-o în raport cu procurorii DNA şi DIICOT. Aceste despăgubiri au natura juridică reglementată de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

În plus, obligarea la includerea, prin ordin al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a acestor despăgubiri în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, ar presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabileşte organizarea judiciară (organizarea de tip ierahic), precum şi prevederilor legale în materia salarizării.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional, a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.l.l.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Pentru toate aceste considerente, recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe solicită a se constata că soluţia primei instanţe este nelegală, fiind dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi cu greşita interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care tinde să schimbe natura juridică a drepturilor obţinute în dreptul muncii de intimatul- reclamant (despăgubiri) în dreptul salariale stabilite prin act administrativ, ceea ce conduce la încălcare principiului organizării ierarhice a sistemului judiciar şi a principiului ierarhizării pe verticală şi pe orizontală în cadrul aceluiaşi domeniu, stabilit în materia salarizării prin Legea-cadru nr. 1/2017.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate pentru motivele prevăzute la art. 488 alin, (1) pct. 3, 4 şi 8 din C. proc. civ., în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Braşov, în cadrul cererii de recurs promovate împotriva sentinţei civile nr. 218 pronunţată la data de 27.10.2023, invocând generic dispoziţiile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar şi dispoziţiile Legii nr. 153/2017, Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, O.G. nr. 137/2000 şi C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în urma judecării cauzei pe fond să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată faţă de Curtea de Apel Braşov.

Critica pe care înţelege să o aducă hotărârii pronunţate de prima instanţă priveşte considerentele avute în vedere de judecător pentru admiterea cererii de chemare în judecată faţă de Curtea de Apel Braşov şi obligarea acesteia la recalcularea sporurilor prevăzute în Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nivelul maxim al acestora.

Susţine astfel recurenta că, în faţa instanţei de fond a arătat, în concret, că, în urma calculelor efectuate după aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 emis de Ministerul Justiţiei, privind salarizarea prin raportare la VRS 605,225 RON, a rezultat că, în cazul limitării individuale a totalului sporurilor la 30%, suma totală a sporurilor acordate la nivelul Curţii de Apel Braşov şi instanţelor din circumscripţie, pentru personalul plătit de acest ordonator, este de aproximativ 29,41% din suma totală a salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite, la acest total fiind adăugată şi norma de hrană.

În situaţia în care s-ar acorda judecătorilor şi personalului auxiliar de specialitate toate sporurile la nivelul maxim prevăzut de lege, ar rezulta un nivel al sporurilor de 45%, ceea ce ar determina, pentru ordonatorul de credite, un procent de peste 45,62 din suma totală a salariilor de bază, fiind depăşită astfel limita stabilită de art. 25 din legea-cadru.

Ar fi, astfel, încălcat nu numai un text normativ, un text al legii, ci şi jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relevată prin Decizia nr. 15/28.06.2021 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în dosarul nr. x/2021 şi dat fiind că această hotărâre este obligatorie, conform prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., consideră că hotărârea primei instanţe, sub acest aspect, nu poate fi menţinută în calea de reformare.

Conform art. 25 din Legea nr. 153/2017, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poale depăşi 30% din suma salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite plătitor de salarii.

Salariile stabilite conform grilei de salarizare aferentă anului 2022, adică prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017 nu sunt supuse, în ceea ce priveşte sporurile, principiului egalităţii salariale stabilit prin Legea nr. 71/2017, sporurile constituite conform Legii nr. 153/2017 pot fi diferite de la un angajator la altul, acestea fiind stabilite în funcţie de repere care diferă între ordonatorii de credite (ex. condiţiile de muncă, condiţiile de stres).

Susţine recurenta în continuare că, invocarea unei situaţii discriminare faţă de personalul aflat în funcţii similare la alte instanţe, pentru care ordonatorii credite au optat pentru sporuri stabilite la nivel de 45%, nu poate fi admisă decât în cadrul stabilit de O.G. nr. 137/2000 şi a definiţiei statuate pentru noţiunea de discriminare, iar situaţia diferită a reclamantului nu are la bază un criteriu de discriminare, ci are o justificare obiectivă, concretizată în aplicarea, de către fiecare ordonator de credite, a prevederilor Legii nr. 153/2017, în acord cu situaţiile concrete din fiecare instanţă şi în raport cu plăţile efectuate lunar cu salariile personalului propriu şi din circumscripţie.

Prin urmare, chiar dacă ordinele atacate au fost găsite neconforme legii şi anulate de prima instanţă, aceasta nu prezumă legitimitatea sporurilor Ia nivel maxim şi nu justifică încălcarea art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a emite un ordin de recalculare a indemnizaţiei reclamantului în care să fie prevăzut şi coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT, consideră recurenta că acest drept nu poate fi constituit în baza unor hotărâri judecătoreşti prin care au fost constatate unele situaţii de discriminare şi prin care au fost acordate, judecătorilor. despăgubiri corespunzătoare prevederilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Sub acest aspect subliniază că despăgubirile acordate ca formă de reparaţie sau compensare a pierderilor suferite ca urmare a unei discriminări nu constituie venituri de natură salariată şi nu fac parte din salariul/indemnizaţia de bază a unei persoane plătită din fonduri publice, conform prevederilor art. 9-11 din Legea nr. 284/2010 şi ale art. 12 din Legea nr. 153/2017.

Principiul egalităţii salariale în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, stabilit, de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, priveşte nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare şi nu toate formele de despăgubire primite de persoana plătită din fonduri publice, acestea din urmă fiind distincte de salarizarea persoanei, neputând fi luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei pentru categoria profesională respectivă ori pentru toată familia ocupaţională.

Mai mult, despăgubirile acordate de instanţele judecătoreşti în compensarea unei forme de discriminare, în temeiul O.G. nr. 137/20,00, sunt efecte ale răspunderii pentru fapta proprie şi au caracter personal (art. 1357 din C. civ.), generalizarea acestora nefiind permisă, cu atât mai puţin extinderea despăgubirilor în plan salarial, cu implicaţii asupra nivelului maxim al indemnizaţiilor de încadrare.

Faţă de de aceste motive solicită ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinţei, în ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina Curţii de Apel Braşov şi respingerea cererii de chemare în judecată faţă de această instanţă, ca neîntemeiată.

Referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 asupra indemnizaţiei reclamantului, susţine recurenta Curtea de Apel Braşov că înlăturarea incidenţei acestor norme legale asupra salarizării stabilită în baza VRS 605,225 RON are un caracter de excepţie şi nu poate fi extinsă dincolo de data stabilită prin Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin acest ordin, a revizuit incidenţa prevederilor Ordinului nr. 959/I/12.04.2023 şi asupra perioadei reglementată de Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 al Ministerului Justiţiei, stabilind că indemnizaţiile judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor, calculate începând cu 30.12.2021 raportat la VRS 605,225 RON, vor fi recalculate fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, ordonatorul principal de credite, prin cele două ordine, a reglementat drepturile salariale ale judecătorilor, raportat la valoarea de referinţă 605,225 Iei şi la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 30.12.2021 şi până în prezent. Acesta salarizare este aplicabilă tuturor judecătorilor care sunt sau au fost în activitate în perioada vizată de Ordinul nr. 959/I/12.04.2023 şi Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023 (30.12.2021 şi până în prezent), fără nicio excepţie şi fără nicio diferenţă de tratament.

Toate salariile din sistemul public, inclusiv indemnizaţiilor judecătorilor, trebuie stabilite în concordanţă cu nivelul salarial prevăzut de Anexa V a Legii nr. 153/2017 şi cu prevederile art. 12 din acest act normativ.

În final susţine că Ordinul nr. 959/I emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12.04.2023 are un caracter excepţional şi nu poate fi extins asupra tuturor elementelor salariale cuprinse în indemnizaţia judecătorului, determinând, astfel, ineficienta prevederilor unei legi (art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017) pentru o întreagă familie ocupaţională.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi recursurile au fost comunicate atât intimatului - reclamant A., cât şi recurenţilor, niciuna dintre părţi nu a formulat apărări în această etapă procesuală, în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 26.03.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 22.10.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, apoi judecata a fost amânată pentru data de 11.02.2025, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea recurenţilor - pârâţi, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul în pronunţare pe fondul recursurilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de normele legale incidente litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursurile promovate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov împotriva sentinţei recurate sunt fondate, urmând a fi admise, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare, iar recursurile formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 mai 2023 şi de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierilor de şedinţă din data de 05 decembrie 2022 şi din data de 16 mai 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În prealabil, Înalta Curte constată că prin cererile de recurs au fost invocate şi critici similare, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate prin considerente comune.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., ce reglementează situaţia când " hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe..", motiv invocat de recurenţii -pârâţi Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce vizează încheierea de şedinţă din data de 05 decembrie 2022, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, raportat la obiectul litigiului, ce vizează un act administrativ tipic şi anume Ordinele nr. 6245/C/30.12.2021 şi nr. 431/C/07.02.2022 dat în aplicarea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, dar şi la calitatea reclamantului de judecător la judecătoria Făgăraş şi a pârâţilor chemaţi în judecată, prima instanţă reţinând corect ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 2 lit. c) şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, dar şi art. 127 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., ce reglementează situaţia "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), motiv invocat de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată instanţa de control judiciar că, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Recurenta invocă răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului, acest aspect desprinzându-se şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative; în aceste condiţii, se arată că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, ceea ce invocă recurenta nu se încadrează în această ipoteză, cât timp verificarea legalităţii unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluţiile prevăzute de art. 18 din aceeaşi lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluţie la care instanţa este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal şi temeinic ca urmare a admiterii acţiunii în contencios administrativ; în consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea la emiterea actului adminsitrativ cu un anumit conţinut nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci o exercitare întocmai a acestora. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Deopotrivă, nici criticile subsumate de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi reţinute de Înalta Curte, raportat la soluţia pronunţată de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2023.

Hotărârile invocate consacră un drept câştigat în favoarea reclamantului din perspectiva momentului de la care s-a recunoscut dreptul la acordarea drepturilor salariale prin raportare la VRS de 605,225 RON şi a coeficientului de multiplicare 19,000 şi care urmează a fi analizat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, trecând la analizarea hotărârilor atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acest motiv fiind invocat de toţi cei trei recurenţi - pârâţi, reţine Înalta Curte că acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a normelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Criticile ce vizează inadmisibilitatea acţiunii, invocate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot fi reţinute în considerarea faptului că textul de lege nu prevede necesitatea formulării unui capăt de cerere explicit/distinct împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia şi nici nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în anularea ordinului de existenţa unei cereri în anularea răspunsului la plângerea prealabilă.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe considerentul că, faptul invocat de recurentă, anume că, prin acţiunea dedusă judecăţii s-ar urmări nesocotirea unor acte administrative anterioare de încadrare salarială, nu prezintă relevanţă din perspectiva excepţiei antemenţionate, câtă vreme nu acestea din urmă formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că prima instanţă s-a raportat în mod corect, în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect stabilirea indemnizaţiei lunare de încadrare şi celelalte drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON şi cel privind coeficientul de multiplicare, la data introducerii acţiunilor în cele două dosare înregistrate sub nr. x/2020 şi nr. y/2020, iar pentru capătul de cerere având ca obiect acordarea sporurilor de 45% (în subsidiar 30%) la data introducerii acţiunii de faţă, reţinând ca prescrise drepturile solicitate pentru perioada 01.08.2016 -22.12.2017 (capătul de cerere având ca obiect stabilirea indemnizaţiei lunare de încadrare şi celelalte drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON), respectiv pentru perioada 09.04,2015-21.12.2017 (pentru coeficientul de multiplicare 19,000) şi pentru perioada 09.04.2015 -06.09.2019 (pentru capătul de cerere având ca obiect acordarea sporului de 45%).

Prin urmare, pentru drepturile salariale astfel recunoscute, ca urmare a hotărârilor judecătoreşti invocate de reclamant, nu s-a împlinit termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 2537 şi 2539 C. civ., termenul de prescripţie a fost întrerupt prin introducerea cererilor de chemare în judecată ce au fost admise.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la soluţia dată excepţiei tardivităţii, raportat la calificarea dată chiar de pârâtul emitent al celor două ordine, în sensul că acestea nu reprezintă ordine de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului, deci act administrativ individual, ci ordine emise în urma hotărârilor Curţii Constituţionale şi ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce modifică modul de calcul pentru toate categoriile salarizate prin ordine ale ministrului justiţiei din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie (judecători, personal asimilat acestora precum şi asistenţi judiciari).

Or, având în vedere chiar argumentele pârâtului M.J. privind natura juridică a ordinelelor contestate, cu atat mai mult cu cât provin de la emitentul lor, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci normele de drept comun, respectiv Legea nr. 554/2004, în raport de care acţiunea a fost promovată în termenul legal.

Şi soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei este legală, raportat la calitatea pe care a avut-o acesta, de emitent al actelor administrative contestate, participarea acestui pârât în proces fiind justificată şi prin aceea că era ordonator principal de credite şi în această calitate asigura fondurile necesare, fundamenta şi elabora bugetul pentru activitatea sa şi a instituţiilor din sistemul justiţiei, repartiza creditele bugetare ordonatorilor secundari şi urmărea modul de utilizare a acestora, acesta având rolul de a administra bugetul instanţelor de judecată si de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în contul acestora, ca ordonatori secundari.

Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar reţine că, prin dispoziţiile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legitimare procesuală, atât faţă de prevederile generale din C. proc. civ., cât şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

De altfel, la momentul judecării pe fond, fiind deja parte în proces, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulând Note Scrise cu privire la capetele de cerere ce vizează acordarea coeficientului de multiplicare 19% şi a sporurilor, nu a negat lipsa calitătăţii procesuale pasive, acest aspect fiind invocat doar în cadrul recursului.

Din perspectiva Ministerului Justiţiei, sentinţa atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actelor atacate cu acţiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs s-a considerat învestită cu două cereri de recurs, fiind depuse la dosar în mod distinct de către cele două entităţi mai sus menţionate şi le-a recunoscut amândurora calitatea de recurent.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor formulate de recurenţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte însă criticile recurenţilor ce vizează data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, neplafonată şi soluţia pronunţată de instanţă pe capetele de cerere având ca obiect obligarea la emiterea ordinului privind includerea coeficientului de multiplicare DNA/DIICOT şi obligarea la acordarea sporurilor în procent total de 45%, Înalta Curte constată temeinicia acestora, motiv pentru care acestea vor fi admise iar soluţiile date de instanţa de fond pe aceste capete de cerere vor fi reformate, în considerarea următoarelor argumente:

Prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiţiei s-a stabilit că: «1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...)

4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente».

Prin Ordinul menţionat mai sus, ministrul justiţiei a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcţionau la nivelul curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON.

Altfel spus, prin ordinul litigios, intimatului-reclamant i-au fost acordate indemnizaţii de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, reieşind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiţiei a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.".

Înalta Curte mai reţine că prin recunoaşterea VRS de 605,225 RON, indemnizaţia de încadrare brută lunară acordată reclamantului reiese a fi depăşit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiţiei să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menţionată.

În sfârşit, Înalta Curte observă că, ulterior, prin Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare".

Pentru punerea în executare a ordinului general anterior, a fost emis Ordinul nr. 431/C/07.02.2022 prin care pârâtul Ministrul Justiţiei a dispus, ca, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Braşov, prevăzuţi în Anexele ordinului, să fie stabilite având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin recunoaşterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizaţi din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimatului- reclamant, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021.

Referitor la data de la care prima instanţă a dispus înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportat la VRS de 605,225 RON, respectiv data de 22.12.2017 (data menţionată în sentinţa nr. 3143/03.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020), instanţa de recurs constată mai întâi că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială şi caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 71).

Aceleaşi statuări se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 82).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamantului de a îi fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportat la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Faţă de această concluzie, Înalta Curte reţine că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinele atacate, emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamant, motiv pentru care soluţia primei instanţe, de anulare în parte a Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 şi a Ordinului nr. 431/C din 07.02.2022, emise de Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte dispoziţia privind plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlate drepturi salariale aplicată în temeiul art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, este legală, urmând a fi fi menţinută.

Înalta Curte constată însă ca fiind eronată dată de la care prima instanţă a dispus înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea -cadru nr. 153/2017 raportat la VRS de 605,225 RON, respectiv data de 22.12.2017, raportându-se la data menţionată în sentinţa nr. 3143/03.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023, Ministerul Justiţiei a dispus emiterea unui nou ordin de încadrare şi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, începând cu data de 14.02.2017, conform dispoziţiilor sentinţei nr. 1035/28.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

De altfel, în ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de control judiciar constată că reclamantul se prevalează de sentinţa civilă nr. 3143/13.12.2021 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, definitiva prin decizia civila nr. 1441/19 mai 2022 a CA Ploieşti, secţia I civilă, prin care au fost obligaţi pârâţii, să îi recalculeze indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 22.12.2017 şi in continuare.

Înalta Curte reţine faptul că ordonatorul de credite a fost obligat să execute o obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantului fiindu-i recunoscut dreptul litigios şi pentru perioada anterioară, în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti definitive.

În aceste condiţii, când reclamantul se prevalează de o hotărâre judecătorească definitivă anterioară, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin aceasta, întrucât reclamantului i-a fost deja recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de această valoare sectorială de referinţă, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâta să ignore opozabilitatea acesteia.

Acest aspect se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat faţă de noul ordonator principal de credite pârât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în speţă intervenind subrogarea legală în drepturi şi obligaţii, în baza art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care a intrat în vigoare la data de 16.12.2022.

Prin urmare, reclamantul ar fi avut dreptul la emiterea unui astfel de ordin, conform hotărârii judecătoreşti definitive a Tribunalului Prahova.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 şi astfel preexistent ordinelor litigioase.

Aşadar, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaşte în acord cu legea dreptul respectiv este aceea stabilită prin hotărârea judecătorească.

Ceea ce nu a fost supus analizei, însă, în hotărârea anterior menţionată, a fost incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care se referă la situaţia în care, "începând cu 01.01.2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Înalta Curte are în vedere în acest sens că Ordinul 273/27.09.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a ţinut cont de considerentele încheierii din 28.12.2022 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600/23.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2023, în sensul că "plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare, motiv pentru care prin acest ordin s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, calculate având în vedere VRS 605,225, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a Ordinului MJ 6245/30.12.2021-30.12.2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017."

Or, faţă de aceasta, în mod corect a fost obligată pârâta ÎCCJ la emiterea ordinului de reîncadrare potrivit celor menţionate, însă, faţă de cele statuate anterior referitor la faptul că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon, Înalta Curte constată că data de 22.12.2017, stabilită de prima instanţă şi pentru înlăturarea plafonării, a fost eronată, având în vedere că Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 28 iunie 2017 şi a intrat în vigoare de la data de 1 iulie 2017.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 "Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017", iar, conform alin. (6) din acelaşi articol " În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

În aceste condiţii, având în vedere şi cele statuate anterior referitor la faptul că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon, instanţa de control judiciar constată că pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi obligată să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantului dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, şi nu cu data de 22.12.2017, cum eronat a stabilit prima instanţă şi doar obligaţia pârâtei de emitere a unui nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantului dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, putând fi stabilită începând cu data de 22.12.2017, astfel cum se menţionează în titlul executoriu deţinut de acesta.

Pentru a reţine aceste aspecte, Înalta Curte are în vedere că, din moment ce noul ordonator de credite - ÎCCJ- a recunoscut prin Ordinul emis nr. 959/12.04.2023 că modul de calcul al indemnizaţiei de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător Ordinul nr. 6245/C/2021 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în limita situaţiei reclamantuluii, este afectat de nulitate în ce priveşte dispoziţia privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În caz contrar, anume al menţinerii validităţii Ordinului nr. 6245/C/2021, ar exista o situaţie de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizaţiei de încadrare în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta susţinerile Ministerului Justiţiei, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuţie nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/I/12.04.2023, emis şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.

Aşadar, în ceea ce priveşte deplafonarea, instanţa de recurs reţine că pentru perioada 22.12.2017 - 31 decembrie 2017 aceasta nu are temei legal, întrucât dispoziţiile legale relevante privind plafonarea devin incidente începând cu data de 01 ianuarie 2018, în acord cu dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, înlăturarea de la aplicare a plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, anterior datei de 1 ianuarie 2018, apare ca fiind nelegală în condiţiile în care acest text nu îşi producea efectele în perioada anterioară iar intimatul - reclamant nu se prevalează de un titlu executoriu care să statueze contrariul.

În fine, susţinerea recurentei conform căreia, deplafonarea nu are loc întotdeauna de la data de 1 ianuarie 2018, ci în raport de momentul la care fiecare reclamant în parte, în funcţie de situaţia sa particulară, atinge plafonul prevăzut de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, nu poate fi primită în contextul în care s-a reţinut că valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală iar aceasta a fost deja recunoscută în mod constant în practica judiciară şi administrativă în favoarea judecătorilor începând chiar cu data antemenţionată.

Pe cale de consecinţă, reţinând ca fiind parţial fondate criticile formulate de recurenţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în privinţa acordării VRS 605,225 RON, urmează ca hotătârea atacată să fie casată în parte şi, în urma rejudecării, se va dispune înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 raportat la VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018, păstrându-se în sarcina pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un nou ordin prin care să includă drepturile salariale acordate reclamantului având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data menţionată în sentinţa nr. 3143/3.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, respectiv 22.12.2017, hotărârea recurată menţinându-se sub acest aspect.

Înalta Curte constată deopotrivă ca fiind întemeiate şi criticile ce vizează soluţiile pronunţate de prima instanţă cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea la emiterea ordinului privind includerea coeficientului de multiplicare DNA/DIICOT şi obligarea la acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, în procent total de 45%, urmând ca hotărârea recurată să fie reformată şi sub acest aspect, în sensul respingerii acestor capete de cerere, ca nefondate.

Astfel, Înalta Curte, în rejudecare, constată că se impune şi respingerea capătului de cerere privind obligarea la emiterea unui ordin prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19% (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), în raport de dispozitivul şi considerentele Deciziilor nr. 3 şi nr. 4 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii.

Reţine astfel instanţa de control judiciar că, în privinţa acestei probleme de drept, ulterior pronunţării hotărârii recurate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, Înalta Curte constată că este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată." (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele intimatului - reclamant, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de salarizare prin care să includă şi coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT conform sentinţei nr. 995 din data de 07.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut principiul autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în cauză fiind opus ordonatorului principal de credite dreptul la salarizarea conformă cu hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus ca recalcularea indemnizaţiei de încadrare să se efectueze în raport cu coeficientul de multiplicare recunoscut reclamantului.

Or, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

În plus, după cum reiese cu evidenţă din considerentele deciziei pronunţate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii; de asemenea, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport de nivelul instanţei sau al parchetului şi de funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menţionate în sensul dorit de intimat, din moment ce aceasta nu stabileşte includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză.

Aşadar, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitivă invocată de intimatul - reclamant, chiar şi supusă principiului obligativităţii, Înalta Curte constată că prin această hotărâre menţionată drepturile câştigate de reclamanţi au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale.

Prin urmare, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevaleazănu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăreia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea.

Având a urma dezlegările obligatorii ale deciziilor anterior menţionate incidente speţei, Înalta Curte constată că se impune şi respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea la emiterea ordinului privind includerea coeficientului de multiplicare DNA/DIICOT, ca nefondat, criticile recurenţilor Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind întemeiate şi sub acest aspect.

Deopotrivă, instanţa de control judiciar constată ca fiind întemeiate şi criticile celor trei recurenţi privind soluţia pronunţată de instanţa de fond pe capătul de cerere privind acordarea sporurilor în procent total de 45%, în principal, 30% în subsidiar.

Potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că "(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Aşadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Prin urmare, art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o limită generală a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi.

Reglementările succesive aplicate modului de stabilire a dreptului salarial cuvenit unui judecător nu au dispus că suma sporurilor cuvenite ca drept ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizaţie, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

Astfel, recurentului - reclamant nu îi este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% şi până la 5%) şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

În plus, în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii şi câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului concret al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile.

Or, oportunitatea se află în strânsă dependenţă cu puterea discreţionară a administraţiei publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune, în limitele competenţei sale. Limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunităţii, se va regăsi în scopul legii, revenind instanţei de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi respectarea în conduita autorităţii emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.

În consecinţă, în cauză, revine ordonatorului de credite să aprecieze cuantumul sporurilor acordate în favoarea reclamantului-recurent prin reindividualizarea acestora, sub condiţia ca suma acordată să nu fie modică.

Astfel, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiţionări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Acest reper de interpretare se regăseşte şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, exemplificată prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, dar şi în deciziile de unificare a practicii judiciare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Această problemă de drept ce vizează sporurile a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel).

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că " În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ."

Pe cale de consecinţă, se reţine că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit, poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiţi ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Reţine Înalta Curte că, dacă prevederile art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referinţă a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaţionale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu şi, prin urmare, aplicarea lor presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, raportat la considerentele Deciziei nr. 15/2021 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

Faţă de toate aceste considerente Înalta Curte constată că, printr-o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, prima instanţă a admis şi capătul de cerere privind obligarea la acordarea sporurilir în procent total de 45%, motiv pentru care se impune ca sentinţa recurată să fie reformată şi sub acest aspect, respingându-se şi acest capăt de cerere, ca nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov împotriva sentinţei nr. 218 din data de 27 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va dispune înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 raportat la VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018, urmând a respinge, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect obligarea la emiterea ordinului privind includerea coeficientului de multiplicare DNA/DIICOT şi obligarea la acordarea sporurilor în procent total de 45%., menţinând în rest sentinţa recurată.

Deopotrivă, va respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 mai 2023 şi de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierilor de şedinţă din data de 05 decembrie 2022 şi din data de 16 mai 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov împotriva sentinţei nr. 218 din data de 27 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Dispune înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 raportat la VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018.

Respinge, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect obligarea la emiterea ordinului privind includerea coeficientului de multiplicare DNA/DIICOT şi obligarea la acordarea sporurilor în procent total de 45%.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii de şedinţă din data de 16 mai 2023 şi de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierilor de şedinţă din data de 05 decembrie 2022 şi din data de 16 mai 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 februarie 2025.