Illegality of fiscal base estimation via market prices absent deficient accounting records or proven fraudulent intent

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios de administrativ şi fiscal sub nr. x/2023 la data de 21 iunie 2023, reclamantul A. în contradictoriu cu DGFP Ialomiţa şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2715/15.12.2022, solicitând anularea acesteia; anularea Deciziei de impunere privind obligaţii suplimentare de plata nr. x/21.06.2011 emisă de DGFP Ialomiţa; anularea Raportului de inspecţie fiscală x/21.06.2011 emis de DGFP Ialomiţa.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 127 din data de 19 martie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE IALOMIŢA, DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, şi, pe cale de consecinţă a anulat Decizia nr. 2715/15.12.2022 emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere nr. x din 21.06.2011 şi R.I.F. nr. F- IL 471/21.06.2011 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa nr. 127 din data de 19 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal - a formulat 2 cereri de recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, una în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, şi cealaltă în numele Ministerului Finanţelor, în baza mandatului nr. x/19.07.2023.

Prin recursul promovat în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, iar pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, fără a formula critici distincte, în raport de fiecare motiv de nelegalitate invocat, recurenta a susţinut că sentinţa civilă a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, aceasta a susţinut că în mod eronat şi nelegal instanţa de fond a apreciat că înb mod greşit organele fiscale au stabilit impozit pe profit suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. în suma de 1.937624 RON şi TVA în suma de 3,105.624 RON pri aplicare netemeinica a prevederilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003 ce reglemen estimarea bazei de impunere, întrucât din punct de vedere fiscal societatea a probat faptul ca tranzacţiile evidenţiate în contabilitate nu au fost efectuate în scopul obţinerii de avantaje fiscale prin neplata la bugetul general consolidat a obligaţiilor cu titlu de impozit pe profit şi TVA în cuantumul datorat.

Într-adevăr, recurenta admite faptul că societatea şi-a îndeplinit obligaţiile legale de declare şi achitare a taxelor vamale aferente importurilor din China, respectiv a evidenţiat în contabilitate atât achiziţiile de mărfuri, cât şi vânzarea acestora, însă din analiza preţurilor de vânzare către unicul client S.C. C. S.R.L. a rezultat o subevaluare a preturilor mărfurilor înscrise în facturile fiscale, fiind cu mult mai mici decât preţurile existente pe piaţa concurentială.

Prin urmare, în speţă deveneau incidente prevederile art. 11 alin. 1 din nr. 571/2003, conform cărora, organele de inspecţie fiscală, la stabilirea obligaţiilor unui agent economic, trebuie sa aibă în vedere reflectarea conţinutului economic al tranzacţiilor efectuate de aceasta, în acest scop putând să nu ia în considerare anumite tranzacţii sau să reîncadreze forma acestora.

Astfel, arată recurenta că, în mod legal organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea a efectuat operaţiuni cu scopul de a obţine avantaje fiscale şi au stabilit veniturile prin estimare, precum şi taxa de impozitare a TVA colectata aferentă, urmare a verificării documentelor şi a corelării informaţiilor din controlul efectuat cu informaţiile obţinute de la Garda Financiară, precum şi a verificării încrucişate la C. S.R.L. .

In mod eronat instanţa de fond a apreciat ca apărările formulate de organele fiscale sunt simple supoziţii, fără suport faptic, faţă de cele constatate faptic de organelor de control prin Raportul de inspecţie fiscală întocmit în cauză.

În continuare, recurenta - pârâtă reia în integralitate apărările formulate în întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, acestea regăsindu-se la filele x din cuprinsul întâmpinării (dosarul de fond) şi finalizează cu solicitarea de admitere a recursului şi casarea sentinţei instanţei de fond, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În cadrul recursului promovat în numele Ministerului Finanţelor, în baza mandatului nr. x/19.07.2023, recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulate, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor sale susţine recurenta că instanţa de fond şi-a argumentat hotărârea pronunţata prin însuşirea în intregime a susţinerilor intimatei, fără a ţine cont de apărările formulate de autoritate în acest sens şi fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Susţine recurenta că obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de parti este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei".

Nu este de acord cu raţionamentul instanţei de fond care, este în vădită contradicţie cu prevederile legale aplicabile.

Instanţa de fond nu a luat în considerare apărările autorităţii din cadrul întâmpinării, nefiind combătute de aceasta. Astfel, consideră că instanţa de fond nu a procedat la o analiza efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate, fapt ce se observa din lecturarea sentinţei atacate, reprezentând doar o reproducere a apărărilor intimatei reclamante, fără sa indice raţionamentele pe baza cărora a înlaturat apărările autorităţii.

Astfel, instanţa de fond a interpretat trunchiat dispoziţiile legale in materie, evidenţiind numai aspectele favorabile societăţii, sprijinindu-se numai pe apărările intimatului- reclamant, fără a tine seama şi de argumentele invocate de autoritate Astfel, arată că instanţa de fond a dat textelor de lege, corespunzătoare situaţiei de fapt, o interpretare greşită.

Judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele părţilor, astfel cum au fost reiterate şi in recurs, nu a procedat la înlăturarea, -motivat si argumentat- în mod explicit, a susţinerilor din întâmpinare si nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept cu privire la fondul litigiului.

In opinia sa, susţine recurenta că au fost ignorate aspecte esenţiale care, dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanţa de fond, ar fi condus la o altă soluţie.

Instanţa de fond interpretează în stil propriu ca C. S.R.L. Bucureşti are ca unic asociat şi administrator pe D., cetăţean chinez, ce nu funcţionează la sediul social declarat, nu are puncte de lucru, iar reprezentantul legal a refuzat să prezinte la control evidenţa financiar contabilă a societăţii, făcând imposibilă verificarea tranzacţiilor înscrise în facturile de vânzare întocmite de B. S.R.L..

Astfel, din analiza jurnalului de vânzări pentru perioada 01.01.2011-04.03.2011 a rezultat că B. S.R.L. Slobozia a comercializat marfa către unicul client C. S.R.L. Bucureşti pentru care a întocmit un număr de 60 de facturi fiscale de livrare în valoare netă (fără:TVA) de 5.866.49 RON şi TVA colectată aferentă de 1.407.958 RON. Astfel, din verificarea documentelor financiar-contabile prezentate de către reprezentantul societăţii, se reţine că pentru descărcarea gestiunii de mărfuri s-au întocmit şi înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 60 de facturi de vânzare către un singur comerciant C. S.R.L., iar preţurile mărfurilor înscrise în documentele respective sunt mai mici decât preţurile existente pe piaţa concurenţială. Un aspect important este acela ca societatea a practicat un adaos comercial mediu de 2%. Astfel, din analiza decontului de TVA aferent lunii martie 2011, se reţine ca societatea a declarat TVA colectată în sumă de 1.407.958 RON şi TVA deductibilă în sumă de 1.477.584 RON, fiind înregistrat uri TVA de recuperat de 69.626 RON. Deşi societatea are un comportament fiscal adecvat, în sensul în care aceasta organizează evidenţa financiar-contabila, practică un adaos comercial mediu de 2%, astfel încât să înregistreze şi să plătească impozite şi taxe nunirneja bugetul de stat.

De reţinut este faptul ca prin subevaluarea preţurilor înscrise în facturile emise către unicul client C. S.R.L., societatea a diminuat baza de impozitare, sustrâgându-se de la plata obligaţiilor datorate bugetului de stat, respectiv impozit pe profit şi TVA.

Prin urmare, tranzacţiile comerciale derulate de societatea B. S.R.L. în perioada ianuarie- martie 2011, privind importurile de mărfuri din China şi comercializarea lor către singurul client C. S.R.L. nu sunt tranzacţii obişnuite, întrucât nu au un conţinut economic real şi nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul unor practici economice comune, scopul esenţial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obţine,ia.vanţaje fiscale care altfel nu ar putea fi realizate. Aceste avantaje constau în diminuarea TVA, respectiv necolectarea TVA aferentă preţurilor reale ale produselor identice sau similare comercializate pe piaţa internă şi diminuarea veniturilor impozabile şi implicit a impozitului pe profit.

Referitor la TVA - având în vedere că societatea a comercializat exclusiv la intern bunurile importate din China, fiind reconsiderate tranzacţiile comerciale fiind stabilită suplimentar baza impozabilă a TVA colectată prin aplicarea cotei de 24% la valoarea de piaţă a mărfurilor la preţ engross.

Faţă de dispoziţia procurorului de clasare a cauzei, se reţine că acesta priveşte constatarea inexistenţei elementelor constitutive ale unei infracţiuni, în exercitarea atribuţiunilor ce le revin organelor judiciare în materie penală, însă din punct de vedere fiscal societatea nu a probat faptul că tranzacţiile evidenţiate în contabilitate nu au fost efectuate în scopul obţinerii dezavantaje fiscale prin neplata la bugetul general consolidat a obligaţiilor cu titlu de impozit pe profit şi taxă pe valoarea adăugată în cuantumul datorat.

Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile legale de declarare şi achitare a taxelor vamale aferente importurilor din China, respectiv a evidenţiat în contabilitate atât achiziţiile de mărfuri, cât şi vânzarea acestora, însă din analiza preţurilor de vânzare către unicul client C. S.R.L. a rezultat o subevaluare a preţurile mărfurilor înscrise în facturile fiscale, fiind cu mult mai mici decât preţurile existente pe piaţa concurenţială.

Astfel, s-a constatat că reclamanta a efectuat operaţiuni cu scopul de a obţine avantaje fiscale şi au stabilit veniturile prin estimare, precum şi baza de impozitare a TVA colectată aferentă, urmare a verificării documentelor şi corelării informaţiilor din controlul efectuat cu informaţiile obţinute de la Garda Financiară, precum şi a verificării încrucişate la C. S.R.L..

Ca urmare, susţine recurenta că, în speţă devin incidente şi prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind, Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Conform prevederilor legale la stabilirea obligaţiilor unui agent economic trebuie să aibă în vedere reflectarea conţinutului economic al tranzacţiilor efectuate de aceasta, în acest scop putând să nu ia în consideraţie anumite tranzacţii sau să reîncadreze forma acestora.

Astfel, se reţine că art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, consacră la nivel de lege principiul prevalentei economicului asupra juridicului, al realităţii economice, în baza căruia autorităţile fiscale au dreptul să analizeze orice operaţiune (tranzacţie) nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil, în acest spirit, o tranzacţie normală din punct de vedere juridic, poate să nu fie luată în considerare sau să fie reîncadrată din punct de vedere economic, în scopul aplicării legii fiscale.

Totodată, principiul prevalentei economicului asupra juridicului presupune prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanţ şi contul de'profit şi pierdere ţinând seama de fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate şi nu numai de forma juridică a acestora, iar respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate şi prezentarea fidelă a operaţiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică.

Astfel, prin înregistrarea în evidenţele contabile a facturilor de bunuri importate şi ulterior livrate la intern în care sunt înscrise preţuri mai mici decât cele practicate pe piaţa concurenţială, în mod direct, au ca efect fiscal diminuarea veniturilor şi implicit a bazei de impozitare a TVA ce conduce la diminuarea impozitului pe profit şi a TVA datorate bugetului de stat.

Ca urmare a imposibilităţii stabilirii preţurilor reale se reţine că în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit preţul de livrare a bunurilor importate prin estimare.

În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia studiul de piaţă efectuat de către Garda Financiară Ilfov pentru produse similare comercializate în complexul de vânzare engross E. nu reprezintă un mijloc de probă elocvent, susţine recurenta că acesta nu se poate reţine în soluţionarea favorabilă a cauzei, întrucât la art. 67 alin. (1) şi alin. (2) din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscala, republicată, organul fiscal stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea Rezonabilă a bazei de impozitare, folosind orice probă şi mijloc de probă-prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă iar acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil.

De reţinut este faptul ca în domeniul afacerilor unul dintre principiile fundamentale ce trebuie respectate de către societăţile comerciale este reprezentat de principiul concurenţei loiale, ce este definit ca fiind acea situaţie de rivalitate de piaţa, în care fiecare întreprindere încearcă să obţină simultan vânzări, profit şi/sau cotă de piaţă, oferind cea mai bună combinaţie.

În final, redând faptele ce constituie practici anticoncurenţiale, conform Legii concurenţei nr. 21/1996, recurenta - pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulate, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în recurs

Intimatul - pârât A. nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinari, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 494 din acelaşi act normativ, ci în cadrul unor Note de şedinţă, solicitând respingerea recursului promovat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti atât în nume propriu cât şi în numele Ministerului Finanţelor şi al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ialomiţa, solicitând a se constatat că motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute de art. 48 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind de fapyt aspectele invocate şi în faţa instanţei de fond pe cale de întâmpinare şi care au fost analizate de Curtea de Apel Ploieşti la momentulş pronunţării sentinţei.

A arătat intimatul că niciuna din constatările reţinute în raportul de inspecţie fiscală nu are suport probator şi nu este reală, singurul lucru imputat societăţii fiind acela că a vândut marfa importată din China către un singur cumpărător cu o marjă medie de adaos de 2%, însă, constatările s-au bazat pe un studiu de piaţă efectuat de organele fiscale, studiu de piaţă ce nu a fost niciodată validat şi nu poate sta la baza emiterii unui raport de inspecţi şi implicit a deciziei de impunere.

Procedura de soluţionare a recursurilor

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 Cod procedură civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471' şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 05.09.2024, a fost fixat primul termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 11.02.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, din oficiu Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi, luând act de solicitarea ambelor recurente, de judecare a cauzei în lipsă, având în vedere dispoziţiile art. 394 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza în pronunţare, în principal, asupra excepţiei nulităţii recursului promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, invocată din oficiu, şi în subsidiar, eventual, asupra fondului acestui recurs, dar şi asupra recursului promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa este nul, iar recursul promovat de aceeaşi autoritate - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - în numele Ministerului Finanţelor este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor expuse în continuare:

Analizând, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., mai întâi excepţia nulităţii recursului promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a o admite, raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reţinând următoarele:

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În cauză, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele DGFP Ialomiţa şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2715/15.12.2022, solicitând anularea acesteia dar şi anularea Deciziei de impunere privind obligaţii suplimentare de plata nr. x/21.06.2011 emisă de DGFP Ialomiţa şi anularea Raportului de inspecţie fiscală x/21.06.2011 emisă de DGFP Ialomiţa.

Ca urmare a admiterii contestaţiei reclamantului de către prima instanţă, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat 2 cereri de recurs, una în numele Ministerului Finanţelor şi una în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

În cadrul cererii formulate în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct, 4 şi 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă s-a limitat să susţină doar că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv că în mod eronat şi nelegal instanţa de fond a apreciat că în mod greşit organele fiscale au stabilit impozit pe profit suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. în suma de 1.937624 RON şi TVA în suma de 3,105.624 RON prin aplicarea netemeinică a prevederilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003 ce reglementează estimarea bazei de impunere, întrucât din punct de vedere fiscal societatea a probat faptul ca tranzacţiile evidenţiate în contabilitate nu au fost efectuate în scopul obţinerii de avantaje fiscale prin neplata la bugetul general consolidat a obligaţiilor cu titlu de impozit pe profit şi TVA în cuantumul datorat.

A mai susţinut recurenta că, în mod eronat instanţa de fond a apreciat ca apărările formulate de organele fiscale sunt simple supoziţii, fără suport faptic, faţă de cele constatate faptic de organelor de control prin Raportul de inspecţie fiscală întocmit în cauză, fără a combate în mod efectiv considerentele hotărârii recurate.

În continuare, recurenta s-a limitat a relua în integralitate apărările formulate în cadrul întâmpinării depuse la judecata pe fond şi analizate de prima instanţă.

Examinând cererea de recurs, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui text de lege:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Reţine astfel Înalta Curte că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Deşi a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. recurenta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acestora, în sensul indicării, în concret, a modului în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respectiv a normelor de drept material încălcate sau aplicate greşit de prima instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, prin săvârşirea de către instanţa de judecată a unor acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite de stat.

Însă, din cuprinsul cererii de recurs, nu rezultă nicio critică prin care autoritatea să fi invocat o imixtiune a instanţei de judecată în atribuţiile organelor executive sau legislative ale statului, critică ce ar fi putut susţine, spre exemplu, eventuala realizare a unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaşte valoare juridică unor dispoziţii normative în vigoare sau aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare.

În ceea ce priveşte motivul de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţă a normelor de drept material, Înalta Curte subliniază că, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca, din modul în care este redactată hotărârea să nu se poată determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ori ca instanţa să recurgă la textele de lege aplicabile speţei, dar fie să le încalce, în spiritul sau litera lor, fie să le aplice greşit (de ex: instanţa aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale, aplică o normă care nu este incidentă în speţă, dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt).

Analizând susţinerile subsumate de recurentă acestui motiv de casare, Înalta Curte observă că partea s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de vreme ce nu a circumstanţiat în niciun mod criticile formulate încălcării unor norme de drept material, în considerarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, ci s-a rezumat la a relua argumentele de la judecata pe fond privind legalitatea actelor atacate şi constatările organelor fiscale.

Analizând actele şi lucrările dosarului din ambele etape procesuale, se constată cu uşurinţă că, în recurs, pârâta repune în discuţie aspecte ce vizează situaţia de fapt, reluând apărările formulate în cadrul întâmpinării depusă la dosarul de fond şi asupra cărora s-a dat deja o dezlegare de către prima instanţă.

Or, această maniera de motivare a recursului nu permite decelarea niciunei critici care să poată fi subsumată acestui motiv de casare întrucât, în mod concret, nu se invocă o încălcare sau o aplicare greşită a dreptului substanţial, recurenta necombătând în vreun fel raţionamentul instanţei de fond privind aplicarea greşită a normelor de drept, motiv pentru care instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar.

Pentru a putea fi analizată nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., era necesară indicarea şi demonstrarea în concret de către recurentă a erorii comise de prima instanţă în interpretarea şi aplicarea unor reguli de drept material, însă cererea de recurs nu relevă niciun aspect care să poată fi calificat ca atare, astfel că susţinerile generice pe care recurenta le face cu referire la greşita aplicare a legii nu permit efectuarea controlului de legalitate asupra hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prezenta cerere de recurs nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât, chiar dacă recurenta a încadrat expres recursul său în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., aspectele dezvoltate în cuprinsul cererii nu permit încadrarea acestora în motivele de casare prevăzut de textul de lege anterior menţionat, partea exprimându-şi doar nemultumirea cu privire la soluţia dată de instanţa de fond, iar cele două motive de nelegalitate a fost invocate doar formal.

Or, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de Codul anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În speţa de faţă, însă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică posibil a fi circumscrisă unuia din motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aptă să conducă la casarea hotărârii recurate.

Obligaţia de motivare presupune indicarea în concret a criticilor neanalizate, a normei de drept material aplicabile în speţă şi a modului în care aceasta a fost încălcată sau greşit aplicată la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, or, recurenta nu a indicat niciun element de natură a contura incidenţa cel puţin a unui motiv de casare din cele prevăzute limitativ de norma legală anterior menţionată.

Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte nu a putut identifica în cadrul acesteia critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa de fond, recurenta neexpunând în ce constă nelegalitatea hotărârii, necombătând în vreun fel raţionamentul instanţei de fond privind aplicarea greşită a normelor de drept, motiv pentru care instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti din cadrul recursului promovat în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa nu reprezintă veritabile critici împotriva sentinţei recurate şi, ca atare, nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Or, această neregularitate a cererii de recurs este sancţionată cu nulitatea.

Această soluţie nu aduce atingere Constituţiei României, care prevede exercitarea căilor de atac în condiţiile prevăzute de lege, şi nici Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care prevede dreptul la un singur grad de jurisdicţie în materie civilă (art. 6 par. 1 CEDO şi care are prioritate de aplicare faţă de dreptul generic la un remediu efectiv prev. de art. 13 din Convenţie), referirea la "recurs" neputând fi în niciun caz înţeleasă ca referindu-se la calea de atac de reformare a recursului din dreptul intern, înţelesul corect al acestei noţiuni fiind acela de "remediu".

Este evident că motivele de nelegalitate trebuie să îmbrace forma unor critici concrete aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul de aplicare a legii de către prima instanţă la situaţia concretă, nicidecum nu pot fi formulate sub forma unor susţineri generale, pur teoretice, din care instanţa de recurs să poată deduce anumite aspecte neprecizate expres de recurent, legate de nelegalitatea hotărârii.

Conform art. 488 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru ipotezele prevăzute la pct. 1-8.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute limitativ de art. 488 pct. 1-8, motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate iar textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în cadrul recursului promovat în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, nu a formulat nicio critică concretă împotriva hotărârii recurate, respectiv nu a menţionat critici punctuale pe aspectele reţinute în considerentele sentinţei recurate, în condiţiile în care recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac.

Reţinând astfel că, prin cererea de recurs nu a fost formulată nicio critică posibil a fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ la dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatând nulitatea recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

În continuare, trecând la analizarea recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor, Înalta Curte constată că, în cadrul acestuia, autoritatea a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de admitere a acţiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Înalta Curte reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speţă, instanţa de fond a examinat în mod efectiv şi concret toate apărările formulate de părţile din dosar, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de acestea, fiind clare şi lipsite de echivoc motivele pentru care a fost invalidată soluţia autorităţii fiscale, precum şi probele care stau la baza acestei concluzii.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de reclamant, nu reprezintă o necercetare în fond a cauzei, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Aşadar, în mod corect a stabilit prima instanţă care este obiectul cauzei şi succesiunea evenimentelor ce constituie situaţia de fapt, astfel că analiza ulterioră a materialului probator lămureşte pe deplin poziţia instanţei de fond şi răspunde, în mod evident şi apărărilor pârâtelor.

Este eronată susţinerea recurentei în sensul că "instanţa de fond şi-a argumentat hotărârea pronunţată prin însuşirea în întregime a susţinerilor intimatei, fără a ţine cont de apărările formulate de noi şi fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate", raportat la următoarele considerente ale instanţei de fond, respectiv " Curtea constată că organele fiscale au avut la dispoziţie întreaga documentaţie privind activitatea financiar-contabilă a societăţii B. S.R.L., aspect menţionat atât în Decizia de impunere nr. x/21.06.2011, cât şi în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar de către pârâta DGRFP Ploieşti (I alineat de la fila x a hotărârii)", sau " Analizând apărările formulate de către organele fiscale, Curtea constată că acestea au ca fundament simple supoziţii, fără un suport faptic (alin. (3) de la aceeaşi filă a hotărârii), sau " Însă, Curtea apreciază că şi această critică este lipsită de fundament, întrucât organele fiscale îşi fundamentează opinia pe un studiu de piaţă efectuat asupra produselor similare comercializate în complexul E., fără a prezenta care au fost criteriile ce au stat la baza întocmirii acestui studiu, simpla referire la anumite produse similare comercializate în complexul E., nefiind suficientă pentru a valida soluţia organelor fiscale de estimare a bazei de impozitare.

În plus, în lipsa unor indicii cu privire la un comportament fraudulos al contribuabilului în scopul diminuării obligaţiilor rezultând în impozit pe profit şi TVA, simpla vânzarea la un preţ situat sub preţul pieţei nu reprezintă o neregulă în sine, atâta vreme cât produsele nu au fost vândute în pierdere.

Curtea nu poate reţine nici incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din L 21/1996, între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. neavând loc vreo înţelegere prin care s-au stabilit, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare care să aibe ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia".

Or, din analiza acestor considerente rezultă cu uşurinţă că instanţa nu doar că a avut în vedere apărările pârâtelor, dar a expus şi argumentele pentru care le-a înlăturat şi a reţinut nelegalitatea actelor fiscale întocmite de acestea.

Astfel, instanţa de recurs reţine că simpla nemulţumire a recurentei-reclamante referitoare la faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept expuse de toate părţile din proces, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În plus, preluarea de către instanţă a unora dintre argumentele unei părţi pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate, de vreme ce, în considerente, instanţa a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, constată instanţa de control judiciar că susţinerile recurentei, în sensul că "instanţa de fond nu a procedat la înlăturarea motivat şi argumentat, în mod explicit, a susţinerilor din întâmpinare şi nici nu a prezentat în concret motivele de fapt şi de drept cu privire la fondul litigiului" sunt nefondate, raportat la considerentele hotărârii recurate.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa acestui motiv de casare, apreciind neîntemeiate criticile formulate de recurentă şi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză şi necontestată de recurentă.

Astfel, în fapt, se reţine că societatea B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale, în urma căreia s-a constatat că în perioada ianuarie - martie 2011 a achiziţionat marfă importată din China, respectiv încălţăminte copii şi femei, care i-a fost expediată în container la depozitul F. din E., pentru care a achitat TVA în vamă în sumă de 1.421.215 RON. Analizând jurnalul de vânzări al societăţii, organele fiscale au concluzionat că în perioada 01.01.2011 - 04.03.2011, S.C. B. S.R.L. a comercializat marfa importată către un singur client, respectiv S.C. C. S.R.L. Bucureşti, pentru care au fost întocmite un număr de 60 de facturi fiscale de livrare în valoare netă, fără TVA, de 5.866.491 RON şi TVA colectată aferentă de 1.407.958 RON. Organele fiscale au constatat totodată că societatea a practicat un adaos comercial mediu de 2% şi a realizat un profit contabil în sumă de 52.087 RON, potrivit rulajelor conturilor 607 şi 707, de cheltuieli şi venituri.

Potrivit Procesului-verbal nr. x/29.03.2011, încheiat de Garda Financiară, secţia Judiciară Ilfov la data de 04.03.2011, s-a constatat că societatea nu deţinea stocuri de marfă, iar prin efectuarea unui studiu de piaţă asupra produselor similare comercializate în E., organele de inspecţie au stabilit că preţul real al produselor asemănătoare comercializate este în medie mai mare cu aprox. 3,17 ori decât preţul produselor menţionate în facturile de vânare întocmite de societate.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/21.06.2011, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/21.06.2011, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea B. S.R.L. a vândut din luna ianuarie 2011 şi până la data încheierii inspecţiei fiscale, mărfurile aprovizionate din China către alţi clienţi necunoscuţi, fără a întocmi facturi, la preţuri mult mai mari decât preţurile menţionate în facturile emise către S.C. C. S.R.L., cu scopul de a plăti impozite şi taxe mici, conferind un comportament fiscal aparent legal. S-a apreciat că în realitate, preţurile mici practicate au fost pentru a nu se cunoaşte valoarea reală a tranzacţiilor comerciale, pentru a nu se cunoaşte traseul mărfurilor şi a nu se putea identifica beneficiarii finali ai mărfurilor.

Ulterior emiterii deciziei de impunere, au fost sesizate organele de cercetare penală, cu privire la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, fals, infracţiuni la legea contabilităţii. Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 26.10.2016, pronunţată în dosarul penal nr. x/2016, s-a dispus clasarea cauzei privind sesizarea Gărzii Financiare Ilfov sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. b), cu aplicarea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, art. 290, art. 291 şi art. 323 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, organele penale apreciind că faptele nu există.

Prin cererea adresată instanţei reclamantul A. în contradictoriu cu DGFP Ialomiţa şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2715/15.12.2022, solicitând anularea acesteia; anularea Deciziei de impunere privind obligaţii suplimentare de plata nr. x/21.06.2011 emisă de DGFP Ialomiţa dar şi anularea Raportului de inspecţie fiscală x/21.06.2011 emisă de DGFP Ialomiţa.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi a dispus anularea actelor administrativ fiscale contestate, respectiv a Deciziei nr. 2715/15.12.2022 emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a Deciziei de impunere nr. x din 21.06.2011 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/21.06.2011 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa.

În esenţă, prima instanţă, raportat la actele şi lucrările dosarului, dar şi la apărările formulate de organele fiscale, având în vedere deopotrivă şi constatările organelor penale, a reţinut că în mod eronat organele fiscale au stabilit impozit pe profit suplimentar în sarcina societăţii B. S.R.L. în sumă de 1.937.315 RON şi TVA în sumă de 3.105.624 RON, printr-o aplicare netemeinică a prevederilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003, ce reglementează estimarea bazei de impunere.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei, criticile recurentei - pârâte fiind nefondate.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs prin care se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, Înalta Curte reţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispoziţiilor dispoziţiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dar şi a dispoziţiilor art. 65 din H.G. nr. 1050/2004 şi art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 3389/2011.

Or, raportat la conţinutul acestor norme, în mod corect a concluzionat prima instanţă că utilizarea metodei estimării bazei de impunere se poate realiza de către organele fiscale numai cu respectarea uneia dintre condiţiile premise reglementate de către legiuitor, respectiv în situaţia în care documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte sau incomplete ori dacă documentele sau informaţiile solicitate nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală, cu luarea în considerare a elementelor celei mai apropiate situaţii de fapt fiscale, cum ar fi preţul de piaţă al tranzacţiei sau al bunului impozabil.

Cum organele fiscale au avut la dispoziţie întreaga documentaţie privind activitatea financiar-contabilă a societăţii B. S.R.L., aspect menţionat atât în Decizia de impunere nr. x/21.06.2011, cât şi în cuprinsul motivelor de recurs, neputându-se astfel aprecia că documentele puse la dispoziţie inspectorilor fiscali ar fi incorecte, incomplete sau inexistente, în mod corect prima instanţă a reţinut că eronat organele fiscale au procedat la estimarea bazei de impunere a societăţii B. S.R.L., deşi au avut acces la întreaga documentaţie financiar-contabilă de natură a proba realitatea activităţilor desfăşurate de aceasta, iar apărările pârâtelor au ca fundament simple supoziţii, fără un suport faptic cu privire la încercarea contribuabilului de eludare a legislaţiei fiscale aplicabile în materie, cu scopul se cunoaşte valoarea reală a tranzacţiilor, a traseului mărfurilor importate din China şi a beneficiarilor finali.

Chiar în cadrul motivelor de recurs recurenta - pârâtă recunoaşte faptul că societatea are un comportament fiscal adecvat, respectiv că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de declarare şi achitare a taxelor vamale aferente importurilor, respectiv a evidenţiat în contabilitate atât achiziţiile de mărfuri cât şi vânzarea acestora.

În condiţiile în care singura critică adusă de organele fiscale activităţii financiar-contabile a societăţii B. S.R.L. a constat în aspectul conform căruia, din analiza preţurilor de vânzare către unicul client S.C. C. S.R.L., a rezultat o subevaluare a preţurilor mărfurilor înscrise în facturile fiscale, acestea fiind mai mici decât preţurile existente pe piaţa concurenţială, iar în fundamentarea acestei critici organele fiscale au invocat doar un studiu de piaţă efectuat asupra unor produse similare comercializate în complexul E., judicios prima instanţa a reţinut netemeinicia acestei critici, apreciind că simpla referire la anumite produse similiare comercializate în respectivul complet nu este suficientă pentru a valida soluţia organelor fiscale de estimare a bazei de impozitare, în lipsa prezentării criteriilor ce au stat la baza întocmirii studiului, respectiv simpla vânzare la un preţ situat sub preţul pieţei nu reprezintă o neregulă în sine, atâta vreme cât produsele nu au fost vândute în pierdere şi nu există indicii cu privire la un comportament fraudulos al contribuabilului în scopul diminuării obligaţiilor rezultând în impozit pe profit şi TVA.

Astfel, raportat şi la cele reţinute de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, prin ordonanţa de clasare din data de 26.10.2016, pronunţată în dosarul penal nr. x/2016, în sensul că "supoziţiile organelor fiscale cu privire la comercializarea de către B. S.R.L. a mărfurilor importate din China către alţi beneficiari decât C. S.R.L. şi la alte preţuri decât cele înscrise în documentele contabile şi în raportările fiscale vor fi înlăturate în lipsa oricăror probe care să le susţină, urmând a se dispune clasarea cu privire la aspectul săvârşirii infracţiuni prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005", respectiv că " din cercetările efectuate în cază nu a rezultat existenţa unei înţelegeri între administratorii B. S.R.L. şi C. S.R.L., având ca scop eludarea plăţilor taxelor şi impozitelor datorate bugetului consolidat al statului, mai mult, s-a stabilit că A. a organizat şi condus în mod corect evidenţa contabilă a B. S.R.L..", în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că, concluzia organelor fiscale referitoare la intenţia contribuabilului de fraudare şi la o eventuală simulare a cumpărătorilor şi a preţului bunurilor în scopul obţinerii unui avantaj fiscal este lipsită de orice suport probator.

Astfel, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe, de admitere a acţiunii şi de anulare a actelor fiscale contestate este legală şi temeinică, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003, criticile recurentei - pârâte nefiind apte să conducă la reformarea acestei soluţii.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat şi la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi va respinge recursul formulat de aceeaşi pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - în numele Ministerului Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva sentinţei nr. 127 din 19 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 februarie 2025.