Disciplinary complaint challenges barred by judicial independence; appeal dismissed as unfounded, lower court ruling upheld.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară contestaţie împotriva Rezoluţiei nr. 18907/25.10.2021 emisă de inspectorul şef şi împotriva Rezoluţiei din 09.09.2021 emisă de inspectorul judiciar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1098 din 31 mai 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României ca inadmisibilă, precum şi contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs recurentul-reclamant A., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că judecătorul fondului a ales să aloce un număr disproporţionat de pagini din considerentele hotărârii pentru a expune susţinerile pârâtei, în timp ce propria motivare este expusă pe doar 2 pagini. De asemenea, motivarea instanţei se referă doar la rezoluţia inspectorului de caz, nu şi la cea a inspectorului şef, deşi aceasta reprezenta mobilul procedural al atacării în instanţă, rezoluţia inspectorului de caz fiind atacată doar în subsidiar.

În acelaşi timp, nu au fost menţionate abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost invocate prin plângerea formulată - lit. s), a), h), i) şi t), la fel cum în rezoluţia inspectorului de caz nu au fost motivate învinuirile aduse judecătorului vizat de sesizare.

În privinţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care atrage incidenţa nulităţii reglementate prin art. 174 alin. (2) şi art. 178 alin. (1) din acelaşi cod.

Criticând concluziile primei instanţe asupra fondului cauzei, recurentul a subliniat faptul că aceasta nu s-a pronunţat asupra aspectelor invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, referitoare la incompatibilitatea judecătorului vizat de sesizare, la modul defectuos de gestionare şi instrumentare a cauzei deduse judecăţii, la nulitatea măsurilor dispuse prin încheierea din data de 10.11.2021, toate acestea conducând la concluzia încălcării prevederilor art. 911 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi la necesitatea aplicării unei sancţiuni pentru abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. s) din aceeaşi lege.

În finalul cererii de recurs, indicând şi demersurile ulterioare pronunţării hotărârii primei instanţe (plângeri penale pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor de "încălcare a solemnităţii şedinţei" şi "ultraj judiciar") recurentul a solicitat aplicarea dispoziţiilor 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv suspendarea cauzei.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului formulat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată în finalul memoriul de recurs, având în vedere faptul că recurentul s-a limitat la a menţiona plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor de "încălcare a solemnităţii şedinţei" şi "ultraj judiciar", fără a indica un număr de dosar sau alte informaţii relevante care să permită identificarea dosarului penal, iar ulterior a legăturii şi a înrâuririi hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunţate în cauză, nefiind astfel posibilă verificarea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În fapt, se constată că reclamantul a formulat plângere la Inspecţia Judiciară împotriva judecătorului B. din cadrul Tribunalului Bucureşti, învestit cu soluţionarea dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2020, invocând săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. a), b), f), h), i) s) şi t), coroborate cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin rezoluţia de clasare nr. 2518/31.08.2021, emisă în lucrarea nr. C21-3074 şi comunicată prin adresa nr. x/9.09.2021, pârâta Inspecţia Judiciară a concluzionat că nu se identifică indiciile săvârşirii vreuneia dintre abaterile disciplinare reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004, iar prima instanţă a analizat punctual toate susţinerile din cererea de chemare în judecată, validând atât rezoluţia menţionată cât şi rezoluţia emisă de Inspectorul Şef al Inspecţiei judiciare nr. C21-1669/25.10.2021, comunicată prin adresa nr. x/25.10.2021, prin care s-a soluţionat plângerea prealabilă.

Fiind învestită cu recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte reţine că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că este incidentă nulitatea reglementată prin art. 174 alin. (2) şi art. 178 alin. (1) din acelaşi cod. Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe nu relevă nerespectarea de către judecătorul cauzei a îndatoririi de a stărui în aflarea adevărului, prin stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii sau o nepronunţare a acestuia asupra cererilor deduse judecăţii. De asemenea, vătămarea indicată anterior ca fiind obligatorie pentru a putea opera sancţiunea nulităţii presupune analiza unor elemente concrete, iar în cuprinsul cererii de recurs recurentul nu a învederat în mod expres prejudiciul produs, astfel încât vor fi respinse ca nefondate criticile subsumate acestui motiv de recurs .

În privinţa argumentelor recurentului-reclamant referitoare la pretinsa incidenţă a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivul de recurs invocat este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanţa de recurs apreciază că judecătorul fondului a efectuat un examen elaborat al tuturor chestiunilor de fapt şi de drept supuse analizei sale, astfel încât, din lecturarea sentinţei pronunţate se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii. Nu constituie o nemotivare şi nu atrage incidenţa acestui motiv de casare împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parţial, susţineri ale părţii potrivnice. De asemenea, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al susţinerilor recurentului conform cărora judecătorul fondului nu ar fi menţionat în hotărâre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s), a), h), i) şi t) din Legea nr. 303/2004, iar motivarea instanţei ar conţine referiri doar la rezoluţia inspectorului de caz, nu şi la cea a inspectorului şef, întrucât în cuprinsul hotărârii sunt analizate punctual aspectele şi faptele reclamate drept abateri disciplinare săvârşite de judecătorul vizat de sesizare, iar prin cererea de chemare în judecată nu s-au formulat critici de nelegalitate distincte, argumentaţia reclamantului fiind comună celor două rezoluţii, fără a conţine eventuale trimiteri la nerespectarea condiţiilor legale speciale şi a Normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie.

Referitor la argumentele recurentului ce vizează soluţionarea fondului acţiunii deduse judecăţii, Înalta Curte le apreciază ca fiind subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a le analiza din această perspectivă. Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 şi nr. 317/2004.

Instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa. Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate". Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reţine că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă intimata-pârâtă a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel şi prevederile art. 451 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauză, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinţei atacate, câtă vreme instanţa de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. a), h), i), s) şi t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterile disciplinare reprezentate de manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, dar şi a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic sau exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă).

Analiza grupată a dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost determinată şi de modul de redactare atât a sesizării adresate Inspecţiei Judiciare cât şi a cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului examinând în concret aspectele reclamate. Astfel, în privinţa aspectelor referitoare la incompatibilitatea domnului judecător B., atât după reînvestirea instanţei în urma stabilirii competenţei, cât şi în raport de cererea de recuzare formulată de reclamant şi de declaraţia de abţinere formulată de judecător, s-a reţinut în mod corect faptul că o cerere de recuzare poate fi soluţionată fără citarea părţilor conform dispoziţiilor art. 51 alin. (1) C. proc. civ., precum şi faptul că soluţia de respingere a unei cereri de recuzare poate fi atacată conform dispoziţiilor art. 53 din acelaşi cod.

În mod similar, au fost examinate şi aspectele referitoare la aplicarea unei amenzi judiciare mandatarului reclamantului, reţinându-se, în mod just, şi în privinţa acestei măsuri că ea poate fi criticată doar de persoana amendată, pe o cale expres reglementată de C. proc. civ., utilizată, de altfel, de către aceasta.

În ceea ce priveşte exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că această abatere poate fi reţinută atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, dar şi atunci când judecătorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Or, după cum corect a învederat şi judecătorul fondului, astfel de aspecte nu pot fi reţinute în cauză cu privire la magistratul vizat de sesizarea reclamantului.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora, aspecte ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluţia pronunţată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte apreciază că prin aspectele invocate de acesta, se tinde, în realitate, la o repunere în discuţie a soluţiilor pronunţate. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 129 din Constituţia României, care interzic punerea în discuţie, în procedura disciplinară, a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurent.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1098 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 decembrie 2023.