Whether a final civil judgment ordering salary payment mandates the state to issue a new administrative salary order for recalculated benefits

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra acţiunii de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 17.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună:

1) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită reclamantului, cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2007, sub sancţiunea plăţii în favoarea reclamantului a unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere.

2) obligarea pârâţilor la plata către reclamant a diferenţei dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus şi drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data menţionată în titlul executoriu şi până în prezent, precum şi a dobânzii legale aferente fiecărei diferenţe lunare calculate de la data scadentei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale, precum şi la actualizarea acestor sume cu inflaţia calculată de la data scadenţei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamantul îşi desfăşoară activitatea ca judecător în cadrul Tribunalului Arad şi a beneficiat de plata unor sume restante din titlurile executorii, sume eşalonate la executare prin dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, iar prin cererea nr. 2878/Ad/23.11.2016 a solicitat Tribunalului Arad să îi comunice dacă a fost pusă în executare sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curţii de Apel Timişoara, prin care a beneficiat de majorări salariale de 5%, 2% şi 11%, iar în caz contrar să îi calculeze şi să îi plătească aceste sume. Prin răspunsul nr. x/08.12.2016 Tribunalul Arad a comunicat faptul că a solicitat un punct de vedere de la Ministerul Justiţiei prin adresa nr. x/07.12.2016, fără însă a comunica vreun răspuns referitor la faptul dacă a fost pusă în executare sau nu sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 71/2009.

Prin contestaţia formulată la Ministerul Justiţiei în data de 23.12.2016 reclamantul a solicitat aceste drepturi salariale, dar până la data formulării acţiunii nu a primit nici un răspuns în acest sens.

A arătat reclamantul că prin sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curţii de Apel Timişoara, i s-a recunoscut prin hotărâre irevocabilă dreptul la creşterile salariale aferente anului 2007 prevăzute de O.G. nr. 10/2007, ca urmare a constatării discriminării, iar aceste creşteri reprezintă drepturi câştigate pe care pârâtul trebuia să le aibă în vedere la aplicarea actelor normative ulterioare, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 330/2009, art. 3 alin. (3) din anexa 6 la Legea nr. 285/2010. Totodată, din răspunsul dat de Tribunalul Arad la cererea nr. x/08.12.2016 a rezultat că indexarea de 18% nu a fost inclusă niciodată în indemnizaţia lunară.

Potrivit deciziei nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept, majorările salariale sub forma indexărilor prevazute de O.G. nr. 10/2007 reprezintă, ca urmare a recunoaşterii acordării lor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, drepturi definitiv câştigate, protejate de principiul neretroactivităţii legii civile în timp. Prin această decizie s-a stabilit şi faptul că aceste drepturi salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti, respectiv majorarea de 18%, se încadrează în sintagma "indemnizaţie avută" şi vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor.

Prin urmare, dacă aceste drepturi salariale vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor, atunci indiscutabil ele reprezintă o componentă salarială substanţială în stabilirea unui cuantum corect al indemnizaţiei brute lunare şi implicit al pensiei de serviciu.

Per a contrario, întrucât pensiile de serviciu ale magistraţilor se stabilesc şi se actualizează în raport de indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi procuror în activitate, iar acestea includ creşterile salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, este firesc ca indemnizaţia brută a unui magistrat în funcţie să cuprindă aceste creşteri salariale.

In considerentele deciziei Î.C.C.J. nr. 23/2015, se prevede la pct. 74. că "Majorările salariale, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate, care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor promulgate în interesul legii", iar la pct. 75 se prevede că "Deciziile pronunţate în interesul legii produc efecte numai pentru viitor, ca şi deciziile Curţii Constituţionale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanţe, pentru a da eficienţă principiului constituţional al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constitute, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% §i 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare".

Indemnizaţia de încadrare a judecătorilor este rezultanta valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare. De vreme ce coeficientul de multiplicare variază în funcţie de nivelul instanţei la care funcţionează magistratul, iar valoarea de referinţă sectorială rămâne constantă, este evident faptul că procentele prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 10/2007 cu titlul de creşteri salariale se aplică la valoarea de referinţă sectorială.

Odată acordată o creştere salarială (şi nu un spor sau primă prevăzute de un act normativ pe o perioadă delimitată în timp), aceasta rămâne inclusă în valoarea de referinţă sectorială, adică în salariul de bază, iar sporurile se aplică la salariul de bază majorat cu indexările salariale.

Că este aşa, rezultă şi din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, în care se arată că valoarea de referinţă sectorială (...) se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007, iar începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectorială este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008.

Conform textului de lege menţionat, creşterea de 2% se aplică, începând cu luna aprilie 2008, valorii de referinţă sectorială, componentă a indemnizaţiei de încadrare, astfel cum aceasta a fost majorată, conform hotărârii judecătoreşti rămase irevocabilă, prin adăugarea procentului de 18% la nivelul de referinţă sectorială existent la nivelul anului 2007, în raport de cele trei etape prevăzute de O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, aprecierea I.C.C.J. în legătură cu majorările salariale sub forma indexărilor este în concordanţă cu dispozijiile art. 3 alin. (3) anexa 6 din Legea nr. 285/2010 potrivit carora, personalul din justiţie îşi păstrează drepturile câştigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcţie dobândite în condiţiile legii până la data intrării în vigoare a Legii cadru de salarizare, potrivit art. 30 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 330/2009, începând cu data de 01.01.2010 ordonatorul principal de credite avea obligaţia să stabilească indemnizaţia de încadrare la nivelul indemnizaţiei lunare de încadrare corespunzătoare aceleiaşi funcţii din luna decembrie 2009, la care se adăugau celelalte sporuri prevăzute de lege, iar pârâtul a omis să calculeze indemnizaţia şi în raport de tranşele de indexare în procent total de 18%, creând o situaţie discriminatorie în raport de magistraţii beneficiari ai pensiei de serviciu al cărui cuantum este de 80% din baza de calcul, reprezentând indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, precum şi faţă de magistraţii aflaţi în funcţie care au beneficiat de indemnizaţia pentru creşterea copilului.

Omisiunea pârâtului de executare a acestei obligaţii a fost de natură să creeze un prejudiciu material constând în diferenţa indemnizaţiei brute lunare calculată în raport de creşterile salariale în procent de 18% şi de indemnizaţia efectiv plătită. Astfel, deţinând o hotărâre în constatarea existenţei unui drept subiectiv (dreptul la calcularea veniturilor salariale pe baza unei valori de referinţă sectoriale majorate), drept ignorat de pârâtul Ministerul Justiţiei care, din momentul pronunţării hotărârii definitive, se află de drept în întârziere (potrivit art. 166 alin. (4) Codul muncii), reclamanatul nu avea decât posibilitatea introducerii unei acţiuni în realizarea dreptului subiectiv de mai sus.

In materia contenciosului administrativ (sub imperiul căruia se judecă prezentul litigiu, potrivit Legii nr. 284/2010, anexa nr. VI, cap. VIII, art. 7) realizarea dreptului subiectiv pretins de reclamant presupune obligarea autorităţii publice pârâte la emiterea actului administrativ de "recunoaştere a dreptului" şi acordarea de despăgubiri.

Ca atare, pentru realizarea dreptului la un salariu calculat pe baza unei valori de referinţă sectoriale majorate, era obligatoriu să se solicite obligarea Ministerului Justiţiei/ministrului justiţiei la emiterea unui ordin prin care să recunoască acest drept (în sensul calculării efective a drepturilor salariale), precum şi la plata de despăgubiri materiale constând în diferenţele salariale neîncasate.

In ceea ce priveşte caracterul retroactiv al ordinului, reclamantul a arătat că acesta nu are efect constitutiv, în sensul că nu dă naştere unor drepturi noi, ci unul declarativ, nefăcând altceva decât să constate existenţa unor drepturi preexistente (născute printr-o hotărâre judecătorească anterioară), astfel încât nu s-ar putea susţine că se încalcă principiul neretroactivităţii actelor administrative.

Întrucât aceste drepturi salarile nu au fost acordate pentru o lungă perioadă de timp, reclamantul a apreciat că este îndreptăţit şi la plata dobânzii legale aferente fiecărei diferenţe lunare calculate de la data scadenţei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale, precum şi la actualizarea acestor sume cu inflaţia, calculată de la data scadenţei fiecărei diferenţe lunare până la data plăţii efective şi integrale (cumularea dobânzii cu inflaţia fiind posibilă în baza deciziei nr. 2/2014 pronunţate în cadrul unui recurs în interesul legii de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

In drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile din Anexa VI, cap. VIII, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 166 alin. (4) Codul muncii, decizia Î.C.C.J. nr. 23/2015, Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 554/2004, precum şi pe toate celelalte acte normative indicate în motivare.

Pârâta Curtea de Apel Timişoara a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii pârâta a precizat că ordinul ministrului justiţiei privind drepturile salariale ale reclamantului este executat întocmai, iar reclamantul nu a invocat neexecutarea de către pârâţi a acestui ordin şi nici vreun refuz nejustificat al autorităţii de emitere a unui nou ordin al ministrului justiţiei. Numai după parcurgerea acestei etape petentul, dacă se consideră în continuare nemulţumit sau dacă autoritatea căreia i s-a adresat în prealabil refuză să răspundă, poate formula acţiune privitoare la drepturile sale salariale şi doar cu invocarea competenţei speciale prevăzute de Legea nr. 284/2010. Reclamantul nu a îndeplinit această cerinţă, adresându-se direct instanţei de judecată cu solicitarea de acordare a unor drepturi salariale, în lisa unui ordin al ministrului justiţiei sau al existenţei unui refuz de emitere a unui astfel de ordin.

Referitor la excepţia prescripţiei, pârâta a invocat incidenţa prevederilor art. 268 lit. c) din Codul Muncii şi cele ale art. 2517 C. civ.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea cererii, excepţia prescripţiei, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Cu privire la inadmisibilitate, pârâtul a precizat că drepturile salariale ale magistraţilor judecători se stabilesc prin acte administrative individuale, respectiv prin ordine de salarizare emise de Ministrul Justiţiei care se contestă potrivit unei proceduri speciale prevăzute la art. 7 al Anexei VI din Legea nr. 284/2010. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi în termenul expres menţionat în cuprinsul acesteia, de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite.

În cazul în care reclamantul era nemulţumit de stabilirea drepturilor salariale în intervalele de referinţă, avea posibilitatea de a contesta actele administrative respective, în termenele prevăzute de lege, procedura fiind aplicabilă cu fiecare act administrativ individual care stabileşte salarizarea. Or, nu se poate trece peste această procedură şi să se ajungă astăzi la modificarea de ordine de salarizare emise cu ani în urmă în sensul stabilirii indemnizaţiei cu luarea în considerare a unei alte valori de referinţă sectorială.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată la finele anului 2016, ataşată la dosar, în legătură cu drepturile salariale, aceasta este tardivă în raport cu ordinele de salarizare individuale privind pe reclamant. Prin prisma procedurii speciale prevăzute mai întâi în Legea nr. 330/2009, preluată apoi în Legea nr. 284/2010, pe care o invocă însuşi reclamantul, nu se poate ajunge la modificarea retroactivă a unor ordine de salarizare.

Reclamantul a cunoscut că sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 aparţinând Tribunalul Caraş Severin acordă exclusiv despăgubiri, făcând aplicarea prevederilor art. 269 din Codul muncii, fără să analizeze legalitatea ordinului de stabilire a indemnizaţiei cuvenite şi fără să oblige la modificarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare, pornind de la faptul că însăşi cauza juridică a acordării drepturilor a fost Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, ceea ce explică inacţiunea sa în tot intervalul de timp scurs de la pronunţarea hotărârii pe care o invocă. Mai mult decât atât, acest titlu este executat în întregime la momentul de faţă, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 75/2008, O.U.G. nr. 71/2009, instanţa la care este încadrat reclamantul fiind cea care a efectuat plăţile şi care este în măsură să depună înscrisuri în dovedirea acestor aspecte.

A mai precizat pârâtul că pretenţiile în legătură sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Caraş Severin sunt prescrise pentru întreaga perioadă anterioară datei de 17.01.2014. Prin sentinţa menţionată nu a fost obligat pârâtul să modifice indemnizaţia şi ordinul de stabilire a indemnizaţiei cuvenite sau să oblige la reîncadrarea reclamantului, ci s-au acordat reclamantului doar despăgubiri, reţinându-se discriminarea. Este nefondată susţinerea potrivit căreia despăgubirile rezultând din sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 proununţată de Tribunalul Caraş Severin sunt datorate fără limită, negând inclusiv faptul că ulterior pronunţării acestei sentinţe legiuitorul a intervenit prin mai multe acte normative.

Nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că a existat o hotărâre în interesul legii nr. 25/2011 pronunţată de I.C.C.J., prin care s-a stabilit că "dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 (...) se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor", în acest sens fiind şi poziţia ordonatorilor de credite.

Ministerul Justiţiei nu avea temei legal să emită ordin cu o altă indemnizaţie de încadrare decât cea prevăzută de lege, anume una majorată cu 18% atâta vreme cât nici măcar hotărârile judecătoreşti care au acordat drepturile prevăzute de O.G. nr. 10/2007, reţinând ca temei discriminarea faţă de alte categorii de personal din sectorul bugetar, nu au analizat legalitatea ordinelor de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare şi nu au obligat/nu au dispus modificarea acestora.

Pe de altă parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 21.12.2016 şi are putere numai pentru viitor, astfel că indemnizaţiile magistraţilor se stabilesc şi se achită potrivit acestei Decizii şi în conformitate cu art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2006.

Mai mult decât atât, întrucât Decizia CCR nr. 794/2016 face referire la nivelul maxim pentru fiecare funcţie, pe familie ocupaţională, la nivelul Î.C.C.J. fiind acordată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON începând cu 1 octombrie 2016, urmare adoptării Ordinului Preşedintelui I.C.C.J. nr. 283/25.10.2016, ministrul justiţiei a emis O.M.J nr. 219/C/1.02.2017 prin care, începând cu 1.10.2017, se stabileşte o indemnizaţie de încadrare brută lunară, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, fiind astfel modificat în mod corespunzător O.M.J. 4680/C/21.12.2016.

Nu există temei legal pentru a emite ordin în sensul stabilirii unei alte valori de referinţă sectorială calculate potrivit O.G. nr. 10/2007, în perioada 09.04.2015 - 31 iulie 2016, pretenţiile reclamantului fiind nefondate.

Referitor la pretenţiile accesorii, pârâtul a arătat că acestea nu au temei legal în primul rând pentru că nu există obligaţia de plată a indemnizaţiei de încadrare lunare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială, aşa cum pretinde reclamantul, pentru perioada anterioară datei de 01.08.2016, dar şi pentru faptul că o obligaţie bănească nu poate fi considerată scadentă înainte ca aceasta să aibă o existenţă certă. Mai înainte de punerea în întârziere şi de momentul publicării Deciziei CCR nr. 794/2016 nu se poate pune cu temei problema acordării daunelor moratorii. Mai mult decât atât, la data publicării deciziei în discuţie, ministrul justiţiei a emis ordinul nr. 4680/C/21.12.2016, modificat prin O.M.J. nr. 219/C/01.02.2017.

A mai precizat pârâtul Ministerul Justiţiei că nu ar putea să fie obligat în mod direct să plătească reclamantului eventuale diferenţe băneşti, întrucât are atribuţii privind efectuarea calculului şi acordarea drepturilor salariale doar pentru salariaţii aparatului propriu al ministerului şi numai rolul de a administra bugetul instanţelor şi de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în conturile instanţelor, deschise la trezoreriile locale, urmând ca instanţele să-i utilizeze în mod direct, potrivit destinaţiilor legale. Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile salariale ale reclamantului sunt stabilite cu instanţa, drepturile fiind datorate, calculate şi plătite direct de către instanţa la care funcţionează, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 2951/17.07.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad şi Ministerul Justiţiei, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. De asemenea, cu privire la fondul pretenţiilor a precizat faptul că îşi restrânge obiectul capătului doi al cererii în sensul că solicită obligarea la plata drepturilor salariale doar pentru perioada 13.11.2009 - 8.04.2015. Pentru perioada anterioară datei de 13.11.2009, s-a arătat că sumele au fost plătite ca urmare a executării silite, iar pentru perioada ulterioară datei de 8.04.2015, a obţinut hotărâre judecătorească prin care pârâţii au fost obligaţi la plată.

Prin decizia civilă nr. 4485/17.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2951 din 17 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Rejudecând acţiunea, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a pronunţat sentinţa civilă nr. 157 din 23 aprilie 2021, prin care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Arad, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin solicitarea de obligare a pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin prin care să se recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară, cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (recunoscute prin sentinţa civilă nr. 641/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2007) reclamantul urmăreşte să obţină recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare brută lunară cu includerea creşterilor salariale anterior menţionate, desi deţine o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

Fiind învestită cu soluţionarea căilor de atac promovate împotriva acestei sentinţe, prin decizia nr. 3685/29.06.2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul Ministerului Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a vizat soluţia instanţei de rejudecare asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, admiţând recursul reclamantului A. împotriva aceleiaşi sentinţe, a casat în parte sentinţa recurată, reţinând greşita aplicare a prevederilor art. 430 şi 431 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat, fixând termen pentru rejudecarea acţiunii, în fond.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat în al doilea ciclu procesual, în esenţă, că prima instanţă a apreciat eronat asupra identităţii de obiect şi cauză dintre litigiul finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 641/2008 a Tribunalului Caraş Severin, definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 a Curţii de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2007 şi prezentul litigiu, al cărui obiect a fost clarificat prin decizia de casare intermediară, constând în cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui ordin de punere în executare a sentinţei civile nr. 641/28.05.2008, respectiv plata drepturilor salariale majorate, actualizate, fiind totodată nesocotite statuările obligatorii din cuprinsul primei decizii de casare, care impunea verificarea legalităţii refuzului prin prisma solicitărilor concrete ale reclamantului.

În rejudecarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte subliniază faptul că aceasta se va face în limitele şi în cadrul procesual traşate deja prin deciziile anterioare de casare, ceea ce presupune ca instanţa de contencios administrativ să verifice caracterul justificat al refuzului exprimat de pârâtul Ministerul Justiţiei, de a emite un ordin de salarizare pe numele reclamantului, în limitele stabilite prin cererea administrativă adresată pârâtului la data de 23.12.2016 .

În acest sens, Înalta Curte va reţine incidenţa prevederilor art. 1 şi 8 alin. (1) ale Legii nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ (...) se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. (art. 1) (...) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său (...) prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.(...)"(art. 8)

Totodată, se constată că refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este definit în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile."

Aplicând aceste repere teoretice, Înalta Curte reţine că în evaluarea caracterului justificat/nejustificat al refuzului de emitere a ordinului de salarizare prezintă relevanţă conţinutul cererii administrative adresate autorităţii, în raport de care se va aprecia conduita acesteia.

Or, în prezentul litigiu, reclamantul a solicitat prin cererea adresată Ministerului Justiţiei punerea în executare a sentinţei civile nr. 641/28.05.2008 a Tribunalului Caraş Severin, în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1749/17.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, respectiv plata diferenţelor de drepturi salariale începând cu data menţionată în titlul executoriu, actualizate cu rata inflaţiei la care se adaugă dobânda legală.

Că intenţia acestuia a fost de obligare a pârâtului la executarea întocmai a sentinţei civile nr. 641/2008 rezultă inclusiv din menţiunile ce fac trimitere la cererile adresate Tribuanlului Arad care au rămas nesoluţionate şi prin care, s-a solicitat "să dispuneti de îndată punerea în executare a acestui titlu executoriu în sensul celor dispuse, respectiv: - plata drepturilor salariale majorate cu (...)"

Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamantul a urmărit prin declanşarea procedurii administrative punerea în executare a sentinţei civile nr. 641/28.05.2008 a Tribunalului Caraş Severin, cu privire la care s-a plâns că nu a fost în fapt executată, arătând că "nu i se comunică niciun răspuns referitor la faptul dacă a fost pusă în executare sau nu (...)", în evaluarea caracterului justificat al refuzului de emitere a acestui ordin se impune a se analiza conţinutul obligaţiilor stabilite prin acest titlu executoriu apreciat a nu fi fost executat, respectiv existenţa unei obligaţii în sarcina autorităţii publice, de emitere a unui nou ordin de salarizare.

Or, din actele dosarului rezultă că titlul executoriu la care se raportează reclamantul se referă la obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei, alături de ceilalţi pârâţi ordonatori de credite, "să calculeze şi să plătească reclamanţilor sumele actualizate cu rata inflaţiei începând cu data de 1.02.2007 şi până la data plăţii efective, care reprezită diferenţe salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu 01.01.2007 raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006, de 2% începând cu 01.04.2007 în raport cu indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna martie 2007 şi de 11% începând cu 01.10.2007 raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007."

Aşadar, din examinarea dispozitivului hotărârii menţionate se observă că aceasta nu instituie în sarcina Ministerului Justiţiei obligaţia de a emite un ordin de salarizare, în sensul celor solicitate în prezenta cauză, astfel încât nu poate fi reţinută ipoteza conform căreia pârâtul ar fi acţionat cu exces de putere, respectiv cu voinţa de a nu rezolva cererea reclamantului. Cu alte cuvinte, nu se poate constata existenţa unui refuz nejustificat de a soluţiona o cerere formulată în baza unui titlu executoriu, câtă vreme respectivul titlu executoriu nu cuprinde şi dispoziţia de obligare a Ministerului Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare solicitat de reclamant.

Este real că, astfel cum a reţinut instanţa de recurs în primul ciclu procesual, prin cererea administrativă şi mai apoi prin cererea de chemare în judecată reclamantul s-a referit inclusiv la aplicabilitatea Deciziei în interesul legii nr. 23/2015, prin care s-a stabilit că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti se încadrează în sintagma indemnizaţie avută şi trebuie luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor, ele reprezentând deci o componentă salarială substanţială în stabilirea unui cuantum corect al indemnizaţiei brute lunare şi, implicit, al pensiei de serviciu, însă toate aceste susţineri trebuie analizate în considerarea limitelor cererii adresate Ministerului Justiţiei, de punere în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 641/2008 a Tribuanlului Caraş Severin, fiind deci în legătură doar cu recalcularea şi plata diferenţelor de drepturi salariale, iar nu cu emiterea unui act de salarizare.

Prin urmare, refuzul pârâtului Ministerului Justiţiei de a emite un astfel de ordin de salarizare în executarea hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, apare ca fiind unul justificat, în condiţiile în care titlul executoriu la care se raportează reclamantul nu conţine o astfel de obligaţie în sarcina autorităţii pârâte, iar obligatia de efectuare a unor operaţiuni administrative de recalculare a indemnizaţiei şi de plată a diferenţelor de drepturi rezultate din recalculare, în baza unui titlu executoriu emis în acest sens, nu trebuie confundată cu emiterea de acte administrative în materia salarizării.

Pe cale de consecinţă, în contextul în care capătul principal de cerere privind constatarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de emitere a ordinului de salarizare este neîntemeiat, urmând a fi respins, aceeaşi soluţie urmează a fi dată şi cererii de plată a diferenţelor salariale recalculate în baza ordinului solicitat a fi emis, în virtutea principiului conform căruia accesoriul urmează soarta principalului.

De altfel, în privinţa obligaţiei Ministerului Justiţiei de a proceda la calcularea şi plata diferenţelor de drepturi, se reţine că reclamantul se află deja în posesia unui titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 641/2008 a Tribunalului Caraş Severin, astfel că şi din această perspectivă solicitarea de emitere a unui nou titlu, privind executarea aceloraşi obligaţii, apare neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Arad, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 decembrie 2023.