Validity of competition sanction based on exchange of future financing estimates and validity of authority's mandate post-expiration

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.05.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, iar în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii de 403.006,01 RON, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a încuviinţat pentru ambele părţi administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar; a încuviinţat solicitarea reclamantei de a se depune la dosar înregistrarea audio-video a şedinţei de audiere din data de 03.12.2020 ce a avut loc în faţa Plenului Consiliului Concurenţei; a încuviinţat solicitarea reclamantei ca pârâtul să răspundă la întrebările ce se regăsesc în interogatoriul propus de reclamantă anexat acţiunii.

De asemenea, a respins solicitarea reclamantei privind depunerea la dosar a notelor interne şi a documentelor ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 1149/20.11.2017, a minutelor deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei şi a transcriptului şedinţei de audieri, reţinând că aceste documente fac parte din procesul de deliberare internă al autorităţii şi că nu reprezintă probe care să fundamenteze concluzia potrivit reclamanta ar fi săvârşit sau nu fapta sancţionată prin decizia contestată, nefiind îndeplinite cerinţele art. 255 alin. (1) C. proc. civ. pentru încuviinţarea acestei probe.

2.2. Prin încheierea de şedinţă din 14 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021 în cadrul căruia B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei din 2015.

Instanţa de fond a reţinut că nu se impune suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., raportat la motivele de nulitate ale Deciziei nr. 68/2020 a Consiliului Concurenţei, invocate de A. S.A. prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care acţiunea de faţă nu conţine critici care să se bazeze pe teza nelegalităţii prevederilor Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei din 2015 pentru a se putea aprecia că soluţionarea cauzei pendinte ar depinde de soluţia din dosarul nr. x/2021.

2.3. Prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei de administrare a probei, ca probă cu înscrisuri, a declaraţiei cu martori a domnului C., dată într-un alt dosar, ce nu reprezintă un înscris, ci o declaraţie de martor dată într-o altă cauză.

De asemenea, a respins cererea de audiere, în calitate de martor, a acestei persoane, C., având în vedere că proba nu a fost solicitată prin acţiune şi nu este incident vreunul dintre cazurile în care s-ar putea dispune la acel moment administrarea acestei probe.

2.4. Prin sentinţa civilă nr. 2398 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2398 din data de 20.12.2022 şi a încheierilor de şedinţă din 25.01.2022, 14.06.2022 şi 22.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei atacate, casarea în parte a încheierii de şedinţă din 25.01.2022, casarea în tot a încheierilor de şedinţă din 14.06.2022 şi 22.11.2022 şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formualată.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că prin Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, recurenta-reclamantă A. a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 403.006,01 RON, reprezentând 2,75% din cifra de afaceri pretins realizată în anul 2019, pentru pretinsa încălcare a Legii concurenţei nr. 21/1996, fapta anticoncurenţiala constând în pretinsa participare la un "schimb de informaţii strategice şi/sau practică concertată" privind cantităţile viitoare, reprezentând o încălcare prin obiect a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Arată că Decizia Consiliului Concurenţei, prin care s-a reţinut în mod greşit încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei; că această decizie cuprinde considerente contradictorii şi confuze, care menţin dubiul cu privire la tipul încălcării, nefiind realizată o încadrare clară a faptei imputate A..

Referitor la sentinţa instanţei de fond, susţine în esenţă, că instanţa nu a clarificat sau analizat în concret argumentele sale referitoare la inexistenţa unei încălcări, în condiţiile în care estimările privind valoarea nou finanţată, pe piaţa de leasing financiar, nu reprezintă nici cantităţi, nici intenţii viitoare, nici informaţii strategice, şi nici nu a analizat în ce măsură Consiliul Concurenţei a respectat standardul probatoriu în materie de concurenţă.

De asemenea, susţine că instanţa de fond a limitat în mod nelegal probatoriul administrat în cauză, în special, proba cu înscrisuri solicitată de A., preluând argumentele pârâtului; că motivarea hotărârii recurate este insuficientă ori lipseşte în anumite privinţe; că instanţa de fond a cercetat în mod superficial motivele de nelegalitate invocate de reclamantă şi a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată, sub un prim aspect, că instanţa a făcut o greşită aplicare a standardului de probă din materia dreptului concurenţei, fapta reţinută nefiind pe deplin dovedită.

Astfel, referitor la cele reţinute de către instanţa de fond în sensul că reclamanta nu a transmis estimări viitoare privind valoarea nou finanţată, însă a primit estimări viitoare ale acestui indicator, realizate de către întreprinderile membre D. (...)

Critică aspectele reţinute de către instanţa de fond, în sensul că reclamanta nu a transmis estimări viitoare privind valoarea nou finanţată, însă a primit estimări viitoare ale acestui indicator; că primirea de către A. a centralizărilor realizate de E. care cuprindeau şi estimările viitoare este dovedită prin împuternicirile oficiale şi prin procesele-verbale; că aceste documente sunt suficiente pentru a dovedi participarea reclamantei la schimbul de informaţii incriminat, fiind îndeplinit standardul cerut în materie pentru probarea săvârşirii faptei anticoncurenţiale de către A.; că reclamanta nu a contestat nici împuternicirile şi nici semnăturile reprezentanţilor săi de pe procesele-verbale menţionate, ci a susţinut că nu s-ar fi dovedit care ar fi fost forma tabelelor cu informaţiile primite, una dintre aceste forme fiind doar draftul necompletat, instanţa reţinând că o asemenea apărare nu poate fi primită, fiind contrar logicii ca împuterniciţii reclamantei să fi semnat de primirea unor raportări care nu ar fi conţinut informaţiile, cu atât mai mult cu cât a fost necesară prezentarea unor împuterniciri speciale pentru a ridica respectivele informaţii, fiind vorba despre mai multe ridicări de astfel de informaţii.

Consideră că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea jurisprudenţei europene referitoare la standardul de probă în materia concurenţei şi cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.

Astfel, deşi instanţa de fond a confirmat că societatea nu a participat la schimbul de informaţii prin punerea la dispoziţie a unor pretinse estimări viitoare privind valoarea nou finanţată, a reţinut că autoritatea de concurenţă a dovedit primirea de către recurentă a centralizărilor realizate de E., care cuprindeau şi estimările viitoare, iar dovezile avute în vedere au constat în împuternicirile date de A. şi procesele-verbale în care persoana împuternicită de către recurentă a semnat pentru preluarea raportărilor.

Mai arată că instanţa de fond a preluat în mod fragmentar şi trunchiat argumentele A., reţinând că reclamanta nu a contestat nici împuternicirile şi nici semnăturile reprezentanţilor săi de pe procesele-verbale menţionate.

Susţine că împuternicirile şi procesele-verbale semnate de reprezentanţii A. la ridicarea raportărilor nu constituie o probă concludentă şi suficientă în materie (Cauza T-348/08, Aragonesas Industriaş y Energia/Comisia, parag. 95), în condiţiile în care procesele-verbale probează numai că A. a preluat anumite centralizări, dar nu şi conţinutul/forma acestora, mai precis, ce conţineau datele şi informaţiile cuprinse în documentele efectiv ridicate.

Astfel, Consiliul Concurenţei nu a arătat că A. a preluat fila "Instituţional Info" din fişierul Excel centralizator găsit de pârât la E. (pentru perioada 01.01 - 31.12.2013, respectiv 01.01 - 31.03.2014), fapt care nici nu s-a întâmplat. În acest sens, invocă un extras din fişierul Excel identificat de Consiliul Concurenţei la E. pentru 01.01-31.03.2014 care includea 13 file distincte, una dintre acestea fiind fila "Instituţional Info", considerat proba fundamentală, deşi acest document nu era decât un draft, care nici nu a fost transmis societăţii.

De altfel, chiar dl. C., angajat al E. S.R.L. în perioada 2013-2014 şi persoana însărcinată cu centralizarea respectivelor date raportate de membrii D., a declarat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, într-un dosar cu acelaşi obiect, în care instanţa a anulat amenda aplicată de Consiliul Concurenţei către B., că respectivele estimări viitoare nu au fost comunicate membrilor D..

Susţine că în speţă, Consiliul Concurenţei nu face dovada conţinutului concret al raportărilor ridicate, a datelor şi informaţiilor cuprinse în aceste documente, iar instanţa a reţinut că împuternicirile şi procesele-verbale sunt suficiente pentru dovedirea săvârşirii faptelor anticoncurenţiale de către A., ele coroborându-se cu declaraţiile E., din cererea de clemenţă şi cu recunoaşterea necondiţionată a F., deşi împuternicirile şi procesele-verbale nu dovedesc conţinutul documentelor şi forma documentelor preluate de A..

Conform jurisprudenţei CJUE (cauzele C-185/95 Baustahhlgewebe GmbH, C-235/92 Montecatini SpA), sancţiunile pecuniare aplicate în materie de concurenţă reprezintă sancţiuni penale, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa aplicării prezumţiei de nevinovăţie prevăzute de art. 6 parag. 2 din Convenţie.

Menţionează că în materie de concurenţă, consecinţele aplicării prezumţiei de nevinovăţie în investigaţiile legate de încălcările dreptului concurenţei sunt următoarele: autoritatea de concurenţă este cea care trebuie să probeze existenţa încălcării, având obligaţia de a aduce probe precise şi coerente, care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor care conduc la reţinerea unei încălcări, în timp ce întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmaţiile autorităţii de concurenţă sunt greşite, ci doar că sunt insuficient probate; dubiul favorizează întreprinderea investigată, în baza principiului in dubio pro reo; autoritatea de concurenţă trebuie să ţină cont nu doar de elementele incriminatoare, ci şi de cele dezincriminatoare.

Arată că potrivit jurisprudenţei Tribunalului de Primă Instanţă (T-49/92P, T-53/03, T- 305/94), Comisia Europeană are obligaţia de a aduce probe precise şi coerente, care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor ce conduc la reţinerea unei încălcări a legislaţiei concurenţiale.

În acest sens, invocă pct. 517-519 din hotărârea pronunţată în cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii.

Mai arată că instanţele europene au dezvoltat concepţia holistică de apreciere a probelor în materie de concurenţă, potrivit căreia acestea trebuie analizate în contextul global al procedurii investigate, iar nu în individualitatea lor (cauzele reunite T-67/00, T-68/00, T-71/00 şi T-78/00 JFE Engineering Corp, cauza T-62/98 Volkswagen, cauzele conexate C-23 8/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C- 250/99 P până la C-252/99 P şi C-254/99 P Limburgse Vinyl Maatschaapij).

Prin urmare, standardul probatoriu european presupune că, pentru a constata existenţa unei încălcări, trebuie să fie furnizate dovezi suficient de precise şi solide, însă fără a fi necesar ca fiecare probă examinată în mod individual să îndeplinească criteriile de standard probatoriu, ci fiind suficient ca dovezile obţinute de autoritatea de concurenţă, în ansamblul lor şi coroborate, să îndeplinească aceste criterii.

Subliniază faptul că declaraţia de recunoaştere a F. este contestată de toate celelalte întreprinderi sancţionate prin Decizia Consiliului Concurenţei, astfel că nu pot avea niciun fel de valoare probatorie cu privire la fapta reţinută în sarcina A..

Arată că potrivit jurisprudentei europene, declaraţiile de recunoaştere trebuie tratate cu rezervă, având în vedere interesul anumitor companii de a obţine reducerea sancţiunii.

Invocă în acest sens, Hotărârea din Cauza T-38/02 Danone vechiul Comisia, parag. 286, prin care s-a reţinut că:

"(...) admiterea, de către unul dintre agenţii economici acuzaţi că a participat într-un cartel, a cărei veridicitate este contestată de alţi câţiva agenţi economici acuzaţi de aceeaşi încălcare, nu poate fi privită ca o probă adecvată a încălcării comise de cel din urmă, dacă aceasta nu este susţinută şi de alte probe", precum şi Hotărârea din cauza T-337/94 Enso-Gutzeit vechiul Comisia, parag. 91, prin care s-a reţinut:

"Comisia îşi bazează afirmaţiile privind obiectul anticoncurenţial al întâlnirilor PC în primul rând pe declaraţiile G.. Cu toate acestea, corectitudinea acelei declaraţii este contestată de mai mulţi agenţi economici, inclusiv de reclamant, care au participat la întâlnirile PC. În consecinţă, dacă nu sunt susţinute şi de alte dovezi, declaraţiile G. referitoare la rolul PC nu pot fi considerate ca o probă adecvată care să demonstreze obiectul întâlnirilor acelui organism."

Consideră că, întrucât toate celelalte părţi contestă valoarea recunoaşterii F., această pretinsă probă nu poate fi considerată o probă adecvată în scopul dovedirii încălcării.

Mai mult, consideră că judecătorul fondului nu a avut în vedere, în pronunţarea hotărârii recurate, toate probele administrate, ci a avut în vedere exclusiv probele indicate de Consiliul Concurenţei.

Prin urmare, considerentul 78 şi considerentul 79 din cuprinsul hotărârii atacate sunt rezultatul unei greşite aplicări a legii, instanţa reţinând în mod greşit că împrejurarea că reclamanta nu a transmis estimări nu este relevantă în condiţiile în care a primit estimări raportate de alţi membri, aspect suficient pentru a se concluziona că A. a luat parte la o înţelegere anticoncurenţială sau practică concertată.

Or, susţine că de vreme ce intimatul nu a dovedit ce documente ar fi fost ridicate de A. şi ce informaţii au conţinut acele documente, nu poate fi reţinută concluzia instanţei că societatea recurentă a participat la o practică anticoncurenţială, motiv pentru care considerentul 82 al deciziei atacate porneşte de la o concluzie fundamental greşită, aceea că A. ar fi primit informaţiile strategice, chestiune nedovedită în cauză, cu respectarea standardului probatoriu aplicabil în materie.

O altă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 58/2021 şi la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei.

Invocă lipsa unui mandat valabil al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, la data adoptării Deciziei nr. 68/2020, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că prin Decretul Preşedintelui României nr. 301/05.03.2015 domnul H. a fost numit în funcţia de Preşedinte al Consiliului Concurenţei pentru un mandat de 5 ani şi cum până la data de 09.12.2020 nu a fost numit un alt preşedinte al Consiliului Concurenţei, în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1990, mandatul acestuia era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 a Plenului Consiliului Concurenţei.

Susţine că instanţa a mai reţinut că la data adoptării Deciziei nr. 68/09.12.2020 nu fusese publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021 şi că instanţa nu putea lăsa neaplicate prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1990, în baza cărora mandatul Preşedintelui Consiliului Concurenţei era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020.

Consideră că în mod eronat şi nelegal a reţinut instanţa de fond cele de mai sus, câtă vreme o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia.

Susţine că: a) Decizia CCR nr. 58/2021, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei sunt neconstituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 4 mai 2021; b) acţiunea în anulare formulată de A. a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 7 mai 2021, aşadar, la 3 zile după momentului publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial al României; c) în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, câtă vreme litigiul a fost înregistrat pe rolul instanţei ulterior momentului publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, decizia CCR este pe deplin aplicabilă în cauză, iar aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei nu putea conduce la concluzia că mandatul Preşedintelui Consiliului Concurenţei era unul valabil.

Prin urmare, apreciază că în mod eronat judecătorul fondului se raportează, în analiza efectelor deciziei CCR, la momentul pronunţării Plenului Consiliului Concurenţei, reţinând că întrucât la data adoptării Deciziei nr. 68/09.12.2020 nu era publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021, faţă de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanţa nu putea lăsa neaplicate prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1990 în baza cărora mandatul domnului H., de preşedinte al Consiliului Concurenţei, era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 a Plenului Consiliului Concurenţei.

Susţine că în cauza dedusă judecăţii nu este vizat un raport juridic epuizat ori facta praeterita, ci unul facta pendentia.

Astfel, la momentul publicării hotărârii Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, termenul legal în care putea formula acţiunea în anulare curgea, nefiind expirat.

Drept urmare, de vreme ce termenul pentru formularea acţiunii în anulare curgea - la momentul 4 mai 2023, nefiind expirat, raportul juridic dedus judecăţii nu era epuizat la momentul publicării Deciziei CCR nr. 58/2021 în Monitorul Oficial al României, astfel că această decizie îşi producea pe deplin efectele.

În acest sens, invocă Decizia nr. 454/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub nr. x din 01.10.2018, referitoare la momentul la care se produc efectele Deciziei Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 404/2016 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la aplicabilitatea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unor prevederi legale.

Concluzionând, arată că esenţial în cauza dedusă judecăţii este faptul că la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv la data de 4 mai 2021, când a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia nr. 58/2021 a Curţii Constituţionale, termenul de formulare a acţiunii în anulare curgea, astfel că raportul juridic nu era definitiv consolidat.

De asemenea, invocă greşita aplicare a art. 15 alin. (6) şi (12) din Legea nr. 21/1996 şi a dispoziţiilor art. 84 şi 86 din Legea nr. 161/2003, în coroborare cu art. 24 din Legea nr. 176/2010, prin raportare la motivul de nelegalitate referitor la situaţia de incompatibilitate în care se afla dl. H., la momentul adoptării Deciziei.

Invocă dispoziţiile art. 15 alin. (6) din Legea concurenţei, potrivit cărora:

"Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia funcţiilor şi activităţilor didactice din învăţământul superior, cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie."

Susţine că instanţa de fond a concluzionat că funcţiei de Preşedinte al Consiliului Concurenţei i se aplică regimul general al incompatibilităţilor stabilit de Legea nr. 161/2003, respectiv, art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, concluzie ce nu rezultă în mod legal din coroborarea dispoziţiilor Legii concurenţei şi ale Legii nr. 161/2003.

Consideră că instanţa de fond a considerat în mod greşit ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care, acolo unde Legea nr. 161/2003 se referă inclusiv la funcţiile asimilate celei de ministru (cum este situaţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului Concurenţei, conform art. 22 din Legea concurenţei), Legea nr. 161/2003 menţionează în mod expres acest lucru; cu titlu de eexemplu menţionează situaţia reglementată la art. 84 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, care se referă la funcţia de secretar de stat, subsecretar de stat şi persoanele care îndeplinesc funcţii asimilate acestora.

Arată că alin. (3) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 nu este aplicabil în cauză, întrucât el nu se referă şi la funcţiile asimilate celei de membru al Guvernului, acest alineat făcând trimitere la persoanele prevăzute la alin. (1) şi (2) al aceluiaşi articol.

Astfel, alin. (2) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 se referă la funcţia de secretar de stat/subsecretar de stat, precum şi la funcţiile asimilate acestora; alin. (1) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 se referă exclusiv la funcţia de membru al Guvernului, fără a se referi şi la funcţiile asimilate acesteia; alin. (3) al art. 84 din Legea nr. 161/2003 se referă la persoanele prevăzute la alin. (1) şi (2) al aceluiaşi articol, aşadar, la funcţia de membru al Guvernului şi la funcţia de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestor două din urmă, iar în măsura în care dispoziţiile art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 ar fi fost aplicabile şi funcţiilor asimilate celei de membru al Guvernului, alin. (1) al acestui articol ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Consideră că, fiind vorba despre o excepţie, aceasta nu poate fi interpretată altfel decât în mod restrictiv.

Cea de-a doua critică referitoare la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 161/2003, raportat la dispoziţiile Legii nr. 176/2010, vizează cele reţinute de către instanţă în considerentele 30 şi 31 din hotărârea recurată, în sensul că nu există vreo decizie prin care autoritatea competentă să constate situaţia de incompatibilitate în care dl. H. s-a aflat (considerentul 30) şi că din corespondenţa purtată între Consiliul Concurenţei şi Agenţia Naţională de Integritate cu privire la această chestiune, că s-a apreciat de către ANI, că numirea în funcţia de membru al Consiliului de administraţie al ACER a preşedintelui Consiliului Concurenţei nu reprezintă o situaţie de incompatibilitate (considerentul 31).

Or, inexistenţa stării de incompatibilitate nu poate rezulta din corespondenţa informală purtată între două autorităţi publice.

În ceea ce priveşte asimilarea de către instanţa de fond a noţiunilor de conflict de interese şi de incompatibilitate, arată că în fapt, mandatul d-lui H. era încetat de drept la momentul adoptării şi emiterii Deciziei Curţii Constituţionale şi în raport de dispoziţiile art. 15 alin. (12) din Legea concurenţei, care stabilesc faptul că membrii Consiliului Concurenţei trebuie să notifice, de îndată, autoritatea, în cazul survenirii oricărei situaţii de incompatibilitate, ei fiind de drept suspendaţi din funcţie din momentul survenirii acestei situaţii, iar dacă situaţia se prelungeşte peste 10 zile consecutive, mandatul încetează.

Menţionează că incompatibilitatea şi conflictul de interese nu sunt sinonime, între cele două noţiuni existând o relaţie de la întreg la parte.

Pentru a exista un conflict de interese, trebuie să existe o decizie luată în interesul persoanelor expres prevăzute de lege, iar incompatibilitatea există ca situaţie ilegală, în cazul unui cumul de funcţii interzis de legiuitor, deoarece este potenţial generatoare de conflicte de interese.

Invocă dispoziţiile art. 70 şi art. 80 din Legea nr. 161/2003, arătând că în caz de incompatibilitate, se aplică regulile prevăzute la art. 86 din Legea nr. 161/2003, existând o obligaţie legală a persoanei care se află într-un caz de incompatibilitate, de a informa autorităţile competente şi, ulterior, cu respectarea termenelor legale, de a opta între funcţii, demisionând din funcţia care a generat cazul de incompatibilitate.

Arată că în ipoteza nerespectării acestor obligaţii şi a termenelor corespunzătoare, persoana care ocupă funcţia sau demnitatea publică urmează a fi considerată demisionată, potrivit prevederilor legale incidente, cu trimitere la alin. (6) al art. 95 din aceeaşi lege, iar în măsura în care dl. H. nu a adus la cunoştinţa autorităţilor în drept, situaţia de incompatibilitate în care se afla, consecinţa este aceea că toate actele îndeplinite de acesta, în calitate de Preşedinte al Consiliului Concurenţei, în intervalul de timp în care s-a aflat în stare de incompatibilitate, fiind afectată în mod direct competenţa autorităţii emitente.

Precizează că, întrucât participarea d-lui H. la adoptarea Deciziei atacate şi la semnarea acesteia a fost nelegală, actul administrativ rezultat este nelegal.

De asemenea, recurenta susţine că lipsa legalei compuneri a forului decizional de la nivelul autorităţii publice pârâte este un viciu de legalitate al Deciziei Consiliului Concurenţei.

Sub acest aspect, invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 19 alin. (7) din Legea concurenţei, prin raportare la dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020 şi la Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Arată că instanţa de fond a reţinut că Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii interpretează dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 2/2001 şi ale Legii nr. 455/2001 din punctul de vedere al semnăturii agentului constatator necesare legalităţii procesului-verbal de contravenţie şi că ulterior acestei decizii, cadrul legislativ s-a modificat, la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 fiind în vigoare O.U.G. nr. 38/2020 privind utilizarea înscrisurilor în formă electronică la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice (considerentul 43).

Critică faptul că instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 38/2020, care stabilesc faptul că actele emise în format electronic de autorităţile şi instituţiile publice vor fi semnate cu semnătură electronică calificată, precum şi dispoziţiile alin. (2), conform căruia actele prevăzute la alin. (1) sunt asimilate înscrisurilor autentice, fără a analiza argumentele reclamantei sub acest aspect,

Susţine considerentele Deciziei nr. 6/2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform cărora:

"în situaţia în care manifestarea de voinţă a emitentului actului ajunge la destinatarul său pe suport hârtie, înscrisul astfel transmis nu mai este în formă electronică", respectiv că "semnătura electronică nu se poate ataşa decât unui înscris în formă electronică. Ca atare, ea nu poate fi aplicată pe un înscris aflat pe suport hârtie".

Prin urmare, arată că un document în format fizic nu poate conţine semnături electronice şi că atâta vreme cât pe actul administrativ, semnăturile aplicate sunt semnături electronice, actul se impunea a fi comunicat A. în formă electronică.

Având în vedere că Decizia Consiliului Concurenţei a fost comunicată pe suport de hârtie, nu se poate considera că Decizia poartă semnătură electronică, conform dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020, astfel că decizia nu îndeplineşte regulile imperative cu privire la semnarea de către Preşedintele Consiliului Concurenţei, prin raportare la art. 19 alin. (7) din Legea concurenţei şi la art. 3 din O.U.G. nr. 38/20208, fiind nulă absolut.

Apreciază că instanţa de fond nu a analizat niciunul dintre aceste argumente invocate de A., sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond fiind nemotivată.

De asemenea, invocă greşita interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 5/2006 a Curţii Constituţionale a României şi a art. 11 alin. (6) din Regulamentul privind audierile, prin raportare la motivul de nulitate referitor la antepronunţarea Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

Arată că instanţa de fond a reţinut că în fapt, Consiliul Concurenţei nu este o instanţă, ci o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, măsurile dispuse de C. civ. şi sancţiunile aplicate fiind de natură administrativă, şi nu jurisdicţională, respectiv că nu se poate reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a prezumţiei de nevinovăţie, câtă vreme deciziile Plenului Consiliului Concurenţei pot fi atacate în faţa unei instanţe judecătoreşti. Totodată, a reţinut că principiile imparţialităţii şi independenţei nu sunt incidente în privinţa activităţii Consiliului Concurenţei, acesta fiind un organ deliberativ din sfera autorităţii executive.

Consideră că nu poate fi reţinut nici argumentul instanţei de fond în sensul că de vreme ce potenţial orice întrebare poate fi ulterior interpretată în sensul că ar fi prefigurat o anumită soluţie, acesta nu poate constitui motiv de nulitate a deciziei, cu atât mai mult cu cât această decizie a reprezentat rezultatul deliberării mai multor persoane şi nici că nu ar reprezenta antepronunţare referirile făcute de preşedintele Consiliului Concurenţei cu ocazia unei conferinţe online sau întrebările adresate de preşedintele Consiliului Concurenţei cu ocazia audierilor.

Subliniază că prin Decizia nr. 5/2006 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că dispoziţiile legale criticate conferă Consiliului Concurenţei atât atribuţii specifice unei autorităţi administrative, cât şi atribuţii jurisdicţionale, ceea ce încalcă principiile separaţiei puterilor în stat, al prezumţiei de nevinovăţie şi al imparţialităţii şi independenţei justiţiei.

Consideră că, faţă de decizia de mai sus, instanţa de fond a realizat o greşită aplicare a legii, în condiţiile în care calificarea Consiliului Concurenţei ca autoritate administrativă autonomă, care emite decizii în baza cărora sunt dispuse măsuri sau sancţiuni de natură administrativă, nu semnifică faptul că dreptul la apărare al particularului nu trebuie respectat sau că prezumţia de nevinovăţie nu ar fi aplicabilă, atâta vreme cât Regulamentul privind audierile garantează aceste drepturi.

În concret, arată că audierea sa în faţa Plenului Consiliului Concurenţei era menită a preveni pronunţarea unei hotărâri nelegale/netemeinice, sens în care invocă dispoziţiile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - Dreptul la bună administrare.

Prin urmare, consideră că tratamentul imparţial şi echitabil este o garanţie fundamentală a dreptului Uniunii Europene.

Mai arată că Regulamentul privind audierile cuprinde norme centrate în jurul principiului aflării adevărului (art. 10 alin. (3) şi a principiului respectării dreptului la apărare (art. 11 alin. (4) şi (6).

De asemenea, art. 18 alin. (1) din Regulamentul privind audierile stabileşte faptul că Preşedintele şedinţei va formula ultimul, punctul său de vedere, tocmai pentru faptul că funcţionarul care ocupă o atare funcţie ar putea avea o anumită influenţă asupra opiniei altor membri ai forului decizional.

Pe de altă parte, invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a dispoziţiilor art. 101 alin. (1) din TFUE, prin raportare la motivul de nulitate privind motivarea insuficientă şi necorespunzătoare a Deciziei Consiliului Concurenţei.

Astfel, susţine că decizia cuprinde precizări şi argumente contradictorii şi neclare, ce nu permit o încadrare clară a faptei imputate A. - paragrafele 107 şi 732 din Decizia Consiliului Concurenţei cuprinzând considerente legate de un schimb de informaţii detaliate şi recente, ce conduc la concluzia posibilei existenţe a unei încălcări prin efect a regulilor de concurenţă, deşi în cadrul audierilor în faţa Plenului Consiliului Concurenţei s-a pus în discuţie exclusiv o încălcare prin obiect a regulilor de concurenţă; considerentele Deciziei Consiliului Concurenţei conduc spre o pretinsă încălcare prin efect a regulilor de concurenţă şi îi încalcă dreptul de apărare, de vreme ce considerentele deciziei menţin o incertitudine vădită cu privire la fapta imputată; decizia nu realizează o încadrare clară a faptei imputate, reţinând că fapta ar reprezenta o înţelegere şi/sau practică concertată, fără a se distinge între cele două tipuri de încălcări şi fără a se indica în mod clar şi fără dubiu care ar fi fapta imputată A..

Consideră că instanţa de fond nu a răspuns argumentelor sale, cu privire la menţiunile contradictorii, de natură a crea confuzie din cuprinsul deciziei atacate, reţinând în mod netemeinic şi nelegal că este fără relevanţă faptul că autoritatea nu indică în mod precis dacă societatea s-ar face vinovată de o înţelegere sau de o practică concertată şi omiţând faptul că intensitatea faptelor şi formele lor de manifestare sunt de natură a conduce (a contribui) la individualizarea sancţiunii.

În esenţă, susţine că instanţa de fond nu a realizat o încadrare clară a faptei, încălcând dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi dispoziţiile art. 101 alin. (1) din TFUE, precum şi jurisprudenţa CJUE în materie de concurenţă, sens în care apreciază că analiza instanţei de fond este una superficială.

O altă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 101 din TFUE, prin raportare la pct. 72, 73 şi 74 din Orientările Comisiei privind aplicabilitatea articolului 101, din perspectiva reţinerii unei încălcări prin obiect a normelor de concurenţă, respectiv că aceste informaţii ar fi fost strategice, cuprinzând date referitoare la cantităţi şi intenţii viitoare şi că, în cauză, nu poate fi vorba despre o încălcare prin obiect a normelor de concurenţă.

Precizează că prin acţiune a susţinut că în jurisprudenţa europeană (Cauza I811 din Italia), s-a reţinut că în fapt, cantitatea, pe piaţa de leasing financiar, nu ar putea fi reprezentată decât de numărul de contracte, numărul de clienţi sau numărul de active.

Consideră că parag. 74 din Orientările Comisiei nu este aplicabil în cauză, deoarece valoarea finanţată nu este o cantitate care ar putea influenţa oferta sau preţurile de pe piaţă. Mai mult, cererea, pe piaţa de leasing, nu este influenţată de valoarea finanţată. Teoretic, considerând specificul pieţei de leasing, valoarea finanţată este nelimitată, fiind vorba de finanţare, iar nu de producţia de bunuri.

Susţine că instanţa de fond a asimilat în mod nelegal valoarea nou finanţată cu cantitatea de pe piaţa de leasing financiar.

De asemenea, susţine că nu rezultă din considerentele instanţei motivele pentru care argumentele sale nu ar fi întemeiate, motivarea hotărârii recurate rezumându-se la a prelua apărările Consiliului Concurenţei şi argumentele din decizia atacată, în condiţiile în care reclamanta a invocat critici concrete, în raport de care valoarea nou finanţată, pe piaţa de leasing, nu face aplicabile dispoziţiile parag. 74 al Orientărilor Comisiei Europene privind aplicabilitatea art. 101 TFUE acordurilor de cooperare orizontală.

În esenţă, considă că nu este aplicabil în cauză parag. 74 din Orientările Comisiei, întrucât valoarea nou finanţată, de pe piaţa de leasing nu reprezintă cantităţi, intenţii viitoare sau informaţii strategice.

Consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare în timp a Instrucţiunilor din 2019 şi a Instrucţiunilor din 2016, în individualizarea sancţiunii aplicate A., prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi la Decizia CCR nr. 265/2014.

Susţine că prin Decizia Consiliului Concurenţei, au fost combinate prevederi din legi succesive, în aplicarea legii contravenţionale mai favorabile, aplicând în mod retroactiv Instrucţiunile din 2019, cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi cu crearea unei lex tertia.

Arată că legea contravenţională mai favorabilă era reprezentată de Instrucţiunile din 2016, iar nu de Instrucţiunile din 2019.

Critică faptul că decizia atacată a combinat prevederi din legi succesive în aplicarea legii contravenţionale mai favorabile şi a aplicat în mod retroactiv Instrucţiunile din 2019, deşi Instrucţiunile din 2016 reprezentau legea mai favorabilă, iar individualizarea sancţiunilor s-a realizat în funcţie de acestea, decizia reţinând aplicarea Instrucţiunilor din 2019, în scopul calculării cifrei de afaceri a societăţilor investigate, deşi faptele reţinute în decizie şi pentru care A. a fost sancţionată datează din anul 2014.

Consideră că nu poate fi reţinut argumentul inastanţei de fond conform căruia - considerentul 97 - dispoziţiile art. 68 din Legea concurenţei nu s-au schimbat în esenţă în perioada 2014 - 2020, întrucât prevederea referitoare la cifrele de afaceri era reglementată în art. 65 din Legea concurenţei.

Sub un al doilea aspect, consideră că nu poate fi reţinut nici argumentul instanţei din parag. 98, în sensul că anterior intrării în vigoare a Ordinului 1037/2019 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, nu existau norme la nivelul instrucţiunilor, care să definească veniturile instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare avute în vedere în scopul aplicării amenzii, omiţând a reţine că atâta vreme cât cadrul normativ nu conţinea prevederi speciale referitoare la cifra de afaceri a instituţiilor de credit şi a altor instituţii financiare, odată stabilită norma contravenţională mai favorabilă, aceasta se impunea a fi reţinută şi aplicată prin raportare la prevederile legale generale referitoare la calculul cifrei de afaceri.

Consideră că odată stabilită legea contravenţională mai favorabilă, în vederea aplicării sancţiunii, această se impunea a fi aplicată în toate aspectele ei, inclusiv în privinţa stabilirii valorii cifrei de afaceri.

Rferitor la interdicţia creării unei lex tertia, invocă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la prescripţia răspunderii penale.

În cauză, consideră că în stabilirea cifrei de afaceri se impuneau a fi luate în considerare prevederile Instrucţiunilor din 2016, indiferent de faptul că cifra de afaceri era reglementată în mod nediferenţiat în funcţie de domeniul de activitate al operatorului economic.

Mai critică şi argumentul instanţei din parag. 100, recurenta susţinând că nu poate fi vorba de determinarea legii mai favorabile prin compararea legii cu instrucţiunile care o pun în aplicare, atâta vreme cât recurenta a solicitat aplicarea Instrucţiunilor din 2016 în toate aspectele, iar nu compararea legii cu instrucţiunile care o pun în aplicare, în scopul determinării legii contravenţionale mai favorabile.

Apreciază că nu poate fi reţinut argumentul instanţei de fond în sensul că nu este vorba de o combinare interzisă a prevederilor legale, câtă vreme este vorba doar despre calcularea cifrei de afaceri, având în vedere că în funcţie de cifra de afaceri se stabilesc sancţiunile aplicabile.

Totodată, invocă greşita aplicare a Instrucţiunilor din 2019, din perspectiva individualizării sancţiunii, în condiţiile în care fapta imputată A. nu se subscrie vreunuia dintre cazurile reglementate la art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea concurenţei, iar schimbul de informaţii incriminat nu este ataşat unui cartel care să fi fost reţinut în decizie.

Practic, nici Raportul şi nici Decizia nu reţin că schimbul de informaţii incriminat ar fi urmărit fixarea preţurilor, limitarea producţiei sau împărţirea pieţelor sau clienţilor ori că ar fi fost parte a unui mecanism de monitorizare şi/sau de asigurare a respectării unui cartel de către membrii săi, ci că prevederile pct. 7 din Instrucţiunile din 2019 au fost greşit aplicate de către instanţa de fond, în condiţiile în care principiul proportionalitătii impunea ca aplicarea sancţiunilor să fie realizată proporţional cu faptele anticoncurenţiale comise, cu perioada de încălcare a legii şi cu agentul economic care, în concret, a săvârşit încălcarea. Sancţiunea se individualizează din punct de vedere obiectiv (gravitatea faptei), cât şi din punct de vedere subiectiv (al autorului faptei).

Susţine că sub acest aspect, aplicarea legii de către instanţa de fond contravine şi practicii Comisiei Europene, Comisia reţinând în mod constant faptul că în stabilirea amenzii trebuie avute în vedere principiul proportionalitătii, dar şi principiul echităţii, or, instanţa de fond nu a analizat gravitatea încălcării prin raportare la aceste principii.

În acest sens, invocă Decizia Comisiei în cauza AT.39619 Power Cables, Decizia Comisiei în cauza COMP/38710 Bitumen Spain, precum şi Decizia nr. 05-D-64 - I., aceasta din urmă privind un schimb de informaţii de sine stătător, iar nu parte al unui pretins cartel.

Menţionează că prin acţiunea în anulare, a criticat atât aprecierea faptei imputate ca fiind de gravitate mare, cât şi reţinerea în mod necorespunzător a circumstanţelor atenuante incidente.

Arată că instanţa de fond nu a motivat în mod corespunzător aplicarea cuantumului de bază de 5% societăţii recurente, pentru nivelul de gravitate mare a faptei.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea instanţei de fond este insuficient motivată cu privire la adoptarea deciziei atacate în lipsa unui mandat valabil al Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

Invocă nelegalitatea deciziei atacate în lipsa unui mandat valabil al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, la momentul adoptării acestei decizii, apreciind că în această ipoteză intervine nulitatea absolută a actului, dată fiind lipsa de competenţă a emitentului.

Consideră că în speţă, motivarea instanţei de fond sub acest aspect este vădit insuficientă.

Un alt element de nelegalitate a hotărârii atacate este acela că hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce priveşte lipsa semnăturii olografe în cuprinsul Deciziei C. civ. şi la nevalabilitatea semnăturilor electronice aplicate pe actul administrativ.

Consideră că, referitor la acest aspect, instanţa de fond nu a avut în vedere argumentele reclamantei invocate prin răspunsul la întâmpinare, privind faptul că atâta vreme cât pe actul administrativ, semnăturile aplicate sunt semnături electronice, actul se impunea a fi comunicat în formă electronică, sens în care invocă Decizia nr. 6/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Susţine că un act administrativ comunicat particularului în format fizic nu poate conţine semnături electronice, inclusiv în condiţiile intrării în vigoare a O.U.G. nr. 38/2020, respectiv a art. 3 din această ordonanţă.

Conform Deciziei nr. 6/2015, un act nu produce efecte juridice, de vreme ce nu a fost comunicat în formele prevăzute de lege.

Astfel, întrucât Decizia Consiliului Concurenţei a fost comunicată pe suport hârtie, iar nu în format electronic, nu se poate considera că aceasta este legal semnată, fiind semnată electronic, conform dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020 şi, pe cale de consecinţă, nu îndeplineşte cerinţa semnării de către Preşedintele Consiliului Concurenţei, prin raportare la art. 19 alin. (7) din Legea concurenţei.

Menţionează că instanţa de fond nu a analizat critica sa conform căreia atâta vreme cât decizia a fost comunicată în format fizic, ea trebuia să poarte semnături olografe.

Mai arată că hotărârea recurată este insuficient motivată şi cu privire la considerentele contradictorii şi confuze ale Deciziei Consiliului Concurenţei, referitoare la tipul încălcării, respectiv dacă s-a reţinut o încălcare prin efect sau prin obiect a normelor de concurenţă.

Susţine că prin hotărâre s-a reţinut că decizia cuprinde aspecte cu privire la un schimb de informaţii "trecute şi recente, cu un grad ridicat de detaliere" care ar fi avut loc între membrii D. şi care ar fi facilitat "adaptarea strategiilor competitorilor", considerente care conduc la concluzia unei pretinse încălcări prin efect a normelor de concurenţă, astfel cum reiese din paragrafele 107 şi 732 ale deciziei.

Arată că instanţa de fond nu a analizat aceste argumente ale sale, însă a concluzionat că argumentele A. sunt neîntemeiate.

Susţine că instanţa a redat acele considerente ale Deciziei Consiliului Concurenţei care vizează concluzia contrară, că încălcarea imputată ar fi prin obiect, făcând trimitere la paragrafele 457 şi 499 din decizie, fără a motiva acest aspect.

Recurenta susţine că hotărârea recurata este nemotivată şi în privinţa aspectului că valoarea nou finanţată, pe piaţa de leasing, este asimilată cantităţii, lipsind o analiză efectivă a argumentelor reclamantei şi, implicit, a fondului cauzei.

Arată că a susţinut că fapta reţinută în sarcina sa nu reprezintă o încălcare a normelor de concurenţă, deoarece estimările privind valoarea nou finanţată nu reprezintă cantităţi, nici intenţii viitoare, nici estimări cu privire la valoarea nou finanţată, sens în care a făcut trimitere la cauza I811 din Italia, apreciind că în cauză nu poate fi reţinută o încălcare prin obiect.

Susţine că a indicat faptul că valoarea finanţată nu este o cantitate care ar putea influenţa oferta sau preţurile de pe piaţă şi că, în considerarea specificului pieţei, valoarea finanţată este nelimitată, fiind vorba de finanţare, iar nu de producţia de bunuri, respectiv că pe piaţa de leasing, reducerea ofertei nu conduce la o creştere a preţului sau la o creştere a veniturilor societăţilor de leasing, cum s-ar întâmpla pe alte pieţe.

Mai arată că în acest sens, a invocat Cauza I811 a Autorităţii de Concurenţă din Italia, recurenta susţinând că prezenta speţă este complet diferită de această cauză, în condiţiile în care schimburile dintre membrii D. nu au vizat informaţii privind ratele dobânzii, comisioanele percepute sau ratele de acceptare a produselor de finanţare.

Susţine că instanţa nu a motivat cele susţinute de către reclamantă cu privire la faptul că respectivele date nu reprezentau "intenţii viitoare" (după cum prevăd Orientările Comisiei pentru a reţine o încălcare prin obiect), ci simple estimări, care nu au presupus un angajament din partea membrilor, pentru a confirma vreo înţelegere între membrii D. referitoare la alinierea comportamentului acestora pe piaţă.

Mai mult, consideră că estimările privind valoarea nou finanţată nu pot fi considerate date viitoare.

Recurenta-reclamantă susţine într-o altă critică, faptul că hotărârea este nemotivată şi cu privire la procentul stabilit de autoritatea de concurenţă în determinarea cuantumului amenzii aplicate A..

Astfel, arată că autoritatea de concurenţă nu a realizat o individualizare diferită a sancţiunii în funcţie de caracterul, rolul şi implicarea fiecărei părţi investigate, la pretinsa practică anticoncurenţială şi nu a făcut distincţie în funcţie de rolul societăţilor implicate, deşi potrivit practicii Comisiei Europene, trebuie avut în vedere principiul proporţionalităţii, astfel încât cuantumul amenzii să reflecte gravitatea încălcării, dimensiunea societăţii implicate şi rolul avut în cadrul încălcării, dar şi principiul echităţii.

Precizează că în aplicarea acestor principii, Comisia Europeană a distins între participanţi direcţi, secundari sau marginali la faptele anticoncurenţiale (Decizia Comisiei în cauza AT.39619 Power Cables), respectiv, între actori principali şi participanţi cu rol pasiv (Decizia Comisiei în cauza COMP/38710 Bitumen Spain).

Susţine că aprecierea instanţei de fond cu privire la nivelul de gravitate al faptei, este urmare a neclarificării aspectului dacă, în cauză, este vorba despre un schimb de informaţii sau despre un cartel.

De asemenea, instanţa s-a limitat la a reţine că în speţă, Consiliul Concurenţei s-a raportat la un procent al cifrei de afaceri care se încadrează în limitele stabilite de lege, fără a arăta motivele pentru care a apreciat ca fiind rezonabil procentul aplicat de autoritatea de concurenţă în stabilirea amenzii

Invocă faptul că a arătat că potrivit Instrucţiunilor de individualizare, atât cele din 2016, cât şi cele din 2019, "nivelul de bază poate fi majorat sau redus cu un procent cuprins între 5% şi 10% pentru fiecare circumstanţă agravantă ori atenuantă reţinută", existând o marjă de apreciere a autorităţii în acest sens.

Critică faptul că în cauză, deşi avea posibilitatea reindividualizării sancţiunii, instanţa de fond nu a procedat în acest mod, iar pe de altă parte, nu a arătat motivele pentru care a considerat că individualizarea s-a realizat în mod corect, just şi echitabil, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi al echităţii, în condiţiile în care simpla constatare a faptului că autoritatea de concurenţă a aplicat un procent în limitele prevăzute de lege nu reprezintă o motivare acceptabilă, cu atât mai mult cu cât nici Decizia Consiliului Concurenţei nu este motivată din perspectiva justificării sancţiunii aplicate.

Referitor la încheierile recurate, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 22.11.2022, arată că aceasta este nelegală, întrucât instanţa a limitat în mod nelegal probatoriul administrat în cauză, cu încălcarea principiului aflării adevărului, consecinţa fiind aceea a lipsirii sale de un grad de jurisdicţie.

Consideră că instanţa nu a respectat standardul probatoriu în materie de concurenţă, prin aceea că a respins proba cu înscrisul reprezentat de declaraţia martorului, dată în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2021, sens în care invocă dispoziţiilor art. 265 C. proc. civ., prin care se arată ce reprezintă înscrisul.

Arată că este adevărat că relatarea făcută de martor în faţa instanţei reprezintă un mijloc de probă distinct, însă, câtă vreme declaraţia privind un act sau fapt juridic stricto sensu, făcută prin dactilografiere, este consemnată în scris, aceasta reprezintă un înscris în sensul art. 265 C. proc. civ., ce puttea fi admimnistrat în cauză.

Susţine că interpretarea dată de către instanţă în respingerea acestei probe este arbitrară, nelegală şi neargumentată şi că proba era esenţială justei soluţionări a cauzei, întrucât din acest înscris rezultă că tabelele centralizatoare comunicate către membrii D. cuprindeau exclusiv volumele de vânzări realizate anterior, nu şi estimările pentru viitor.

Referitor la încheierea de şedinţă din 25.01.2022, arată că este nelegală, dat fiind faptul că judecătorul fondului a aplicat prevederile generale ale C. proc. civ. prioritar faţă de dispoziţiile derogatorii ale art. 13 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, limitând în mod nelegal probatoriul administrat în cauză.

Prin această încheiere, instanţa a respins, în parte, înscrisurile propuse a fi administrate în cauză, reţinând că notele interne şi documentele ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 1149/20.11.2017, minutele deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei şi trascriptul şedinţei de audieri fac parte din procesul de deliberare internă a autorităţii şi nu reprezintă probe care să fundamenteze concluzia potrivit căreia reclamanta ar fi săvârşit sau nu fapta sancţionată prin decizia contestată, nefiind îndeplinite cerinţele art. 255 alin. (1) C. proc. civ. pentru încuviinţarea acestei probe.

Consideră că o asemenea soluţie contravine dispoziţiilor art. 13 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi că depunerea acestor înscrisuri era necesară, în condiţiile în care acestea au stat la baza emiterii deciziei contestate.

Mai mult, arată că minutele deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei şi a transcriptul şedinţei de audieri fac parte din dosarul administrativ, fiind vorba de acte sau operaţiuni administrative în baza cărora a fost emisă Decizia Consiliului Concurenţei.

Susţine că prin respingerea administrării acestei probe îi este restrâns în mod nelegal dreptul la apărare şi posibilităţile de a contesta decizia, iar pe de altă parte, instanţa nu a putut proceda la o cercetare judecătorească efectivă şi aprofundată a fondului litigiului, fiind încălcat şi principiul aflării adevărului.

Arată că dispoziţiile art. 13 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004 sunt imperative şi derogatorii de la regulile generale reglementate de C. proc. civ. în materia probelor, în cauză nefiind incident art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 14.06.2022, arată că aceasta este nelegală, în condiţiile în care anularea Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei, din 2015, atrage anularea Deciziei Consiliului Concurenţei.

Precizează că în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis în fond acţiunea în anulare formulate împotriva Regulamentului privind desfăşurarea audierilor şi adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei, iar în raport de această soluţie, recurenta a formulat cerere de suspendare a soluţionării prezentului litigiu, până la momentul soluţionării definitive a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2021

Cu toate acestea, prin încheierea de şedinţă din data de 14.06.2022, instanţa de fond a respins cererea de suspendare, reţinând, în esenţă, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât acţiunea A. nu conţine critici care să se bazeze pe teza nelegalităţii prevederilor Regulamentului privind audierile.

Consideră că acest raţionament nu poate fi reţinut, întrucât reclamanta a criticat modul în care s-a desfăşurat şedinţa de audiere, dar şi eficacitatea/efectivitatea garanţiilor stabilite prin acest act normativ, invocând argumente privitoare la potenţiala nelegalitate a procesului de deliberare al Plenului Consiliului Concurenţei, precum şi neregularităţi referitoare la şedinţa de audiere şi la conduita membrilor Plenului Consiliului Concurenţei.

Mai arată că dacă instanţa ar fi admis cererile de probaţiune, ar fi putut formula critici concrete cu privire la procesul de deliberare şi de adoptare a deciziei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020.

Referitor la critica privind pretinsa lipsă a unui mandat valabil al Preşedintelui Curţii de Conturi la data adoptării deciziei atacate, arată că în mod corect prima instanţă a reţinut că acest motiv este nefondat, având în vedere expirarea mandatului domnului H. în martie 2020 şi emiterea Deciziei CCR nr. 58/2021 care a reţinut neconstituţionalitatea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, precum şi a faptului că la data adoptării Deciziei nr. 68/09.12.2020 nu fusese publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021, astfel că nu exista vreo decizie prin care autoritatea competentă să constate situaţia de incompatibilitate în care dl. H. s-ar fi aflat în urma numirii acestuia în funcţia de membru în Consiliul de administraţie al Agenţiei Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER).

Tot în mod corect a reţinut instanţa că din corespondenţa purtată între Consiliul Concurenţei şi Agenţia Naţională de Integritate rezultă că s-a apreciat de către ANI că numirea în funcţia de membru în Consiliul de administraţie al ACER a preşedintelui Consiliului Concurenţei nu reprezintă o situaţie de incompatibilitate.

În acest sens, indică, cu titlu de jurisprudenţă, hotărârea nr. 5597/23.11.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, precum şi Decizia nr. 2120/27.04.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021.

Consideră că instanţa de fond a reţinut în mod corect că art. 22 din Legea concurenţei asimilează funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei celei de ministru, motiv pentru care i se aplică şi regimul general al incompatibilităţilor stabilit prin Legea nr. 161/2003, respectiv art. 84 alin. (1) lit. a) din această lege, şi, întrucât numirea domnului H. în funcţia de membru în Consiliul de administraţie al Agenţiei Uniunii Europene pentru Cooperarea Autoritarilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) s-a făcut la propunerea Guvernului României, devine aplicabil art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003.

În acest sens, invocă prevederile art. 84 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 161/2003, pe care le apreciază a fi aplicabile în speţă.

Arată că nu poate fi reţinut argumentul recurentei în sensul că art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu face referire expresă şi la funcţiile asimilate celei de membru al Guvernului, astfel că art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 nu este aplicabil şi în speţă, întrucât legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu invers. Astfel, ipoteza normei prevăzute la art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 are în vedere incompatibilitatea funcţiei de "membru al Guvernului" cu exercitarea altor funcţii/calităţi, însă, în cauză, art. 84 alin. (1) s-a aplicat de către instanţa de fond coroborat cu art. 22 din Legea concurenţei şi nu independent.

Referitor la interpretarea de către instanţa de fond a noţiunilor de incompatibilitate şi de conflict de interese, consideră că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei din cererea de recurs, câtă vreme din prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 rezultă că nu orice acte încheiate de o persoană incompatibilă sunt nule, ci doar acelea care au legătură cu situaţia de conflict de interese. Or, în cauză, nu există nicio legătură între numirea domnului H. în funcţia de membru în Consiliul de administraţie al ACER şi Decizia nr. 68/09.12.2020 a Plenului Consiliului Concurenţei prin care reclamanta a fost sancţionată cu amendă pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE prin participarea la un schimb de informaţii strategice privind cantităţile viitoare.

Consideră că sunt nefondate şi criticile recurentei referitoare la insuficienţa motivării în ceea ce priveşte pretinsa lipsă a unui mandat valabil al Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

Mai arată că prin Decizia Consiliului UE din data de 4 decembrie 2019, dl. H. a fost numit membru în Consiliul de administraţie al ACER pentru o perioadă de 4 ani, începând cu data de 28 ianuarie 2020, aceasta fiind o poziţie de reprezentare la nivelul unui organism european, suprastatal, obţinută ca urmare a unei proceduri competitive de selecţie.

La scurt timp după adoptarea Deciziei Consiliului UE (4 decembrie 2019), de numire a domnului H. ca membri în Consiliul de administraţie ACER (începând cu data de 28 ianuarie 2020), a fost solicitat punctul de vedere al Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la corecta interpretare a prevederilor art. 15 alin. (6) din Legea concurenţei, iar ANI a răspuns prin adresa nr. x/24.12.2019, anterior datei de 28 ianuarie 2020, când a început mandatul domnului H. ca membru ACER, în sensul că deţinerea acestei calităţi nu este incompatibilă cu calitatea de preşedinte al Consiliului Concurenţei.

Susţine că pretinsa stare de incompatibilitate nu atrage nulitatea absolută a actului atacat, cu atât mai mult cu cât Legea concurenţei nu prevede o sancţiune expresă pentru situaţia în care un membru al autorităţii de concurenţă deliberează în situaţia în care s-ar afla în incompatibilitate.

Pe de altă parte, Legea nr. 176/2010 prevede la art. 23 alin. (1) că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, dacă au legături cu situaţia de conflict de interese, ceea ce face ca sancţiunea pentru emiterea unui act administrativ cu nerespectarea regimului incompatibilităţilor nu este nulitatea absolută, ci nulitatea relativă, care presupune dovedirea vătămării, or, reclamanta nu a făcut o asemenea dovadă.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Arată că Legea concurenţei cuprinde dispoziţii care stabilesc atât cvorumul, cât şi majoritatea ce trebuie întrunită pentru adoptarea actului.

În cauză, Decizia atacată a fost adoptată în plenul Consiliului Concurenţei, cu participarea tuturor celor 6 membri ai plenului, fiind îndeplinite condiţiile de cvorum pentru adoptarea valabilă a unei decizii de sancţionare, astfel cum sunt prevăzute de art. 19 alin. (1) şi art. 15 alin. (1) din Legea concurenţei.

Susţine că, deşi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 prevedea faptul că mandatele expiră la împlinirea termenelor prevăzute de lege, a fost reglementată situaţia de excepţie indicată anterior, pentru a nu fi afectată activitatea autorităţii de concurenţă, se impunea aplicarea prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora activitatea membrului al cărui mandat a expirat continuă până la depunerea jurământului de către succesorul său.

De asemenea, invocă dispoziţiile articolului 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi articolului 35 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

Susţine că la data deliberărilor (09.12.2020), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 era în vigoare şi producea efecte, Decizia CCR nr. 58/2021 fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 4 mai 2021; că publicarea Deciziei CCR nr. 58/2021 în Monitorul Oficial, în stadiul procesual al recursului, nu determină modificarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

Mai arată că procedura din faţa Consiliului Concurenţei este guvernată de reguli dispozitive ale procedurii administrative, din legislaţia secundară şi că, deşi acestea prezintă anumite similitudini cu procedurile jurisdicţionale, nu se identifică cu acestea.

Invocă Deciziile Curţii Constituţionale nr. 89/2006, nr. 465/2006, nr. 287/2007, nr. 959/2007, nr. 116/2009, nr. 844/2009 şi nr. 568/2015, precum şi decizia nr. 1812 din 7 mai 20I815, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014.

Consideră că hotărârea recurată este legală şi în ceea ce priveşte pretinsa nesemnare a Deciziei nr. 68/2020, având în vedere că autoritatea de concurenţă, din considerente practice, a ales să comunice decizia în mod valid juridic, în format fizic, conform cu originalul, întrucât nu avea certitudinea că documentul în original în format electronic putea fi comunicat către toţi destinatarii deciziei din diverse motive tehnice, printre care lipsa certitudinii cu privire la existenţa unor căi de comunicare electronice eficiente şi securizate pentru toţi destinatarii deciziei.

Totodată, arată că în cauză nu poate fi reţinută Decizia nr. 6/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind examinarea unui recurs în interesul legii, câtă vreme există deosebiri esenţiale între cele două cauze, situaţia de fapt fiind diferită.

Critică contestarea de către recurenta-reclamantă a deciziei în discuţie, în condiţiile în care reprezentantul recurentei s-a prezentat la sediul Consiliului Concurenţei şi a primit sub semnătură Decizia nr. 68/2020, decizia fiindu-i comunicată A. S.A. în copie certificată pentru conformitate cu originalul, cu semnătura electronica a fiecăruia dintre cei şase membri ai plenului Consiliului Concurenţei, inclusiv semnătura electronică a preşedintelui.

Referitor la critica privind pretinsa antepronunţare a Preşedintelui Consiliului Concurenţei, arată că instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt, apreciind că această critică nu poate fi reţinută.

Sub acest aspect, arată că recurenta foloseşte în mod eronat sintagma antepronunţare, specifică procedurilor jurisdicţionale, în contextul desfăşurării de către autoritatea de concurenţă a unor operaţii tehnico-juridice de cercetare, deliberare şi decizie, specifice iniţierii şi adoptării actelor administrative. În mod specific, cu privire la etapa audierilor, potrivit prevederilor art. 2 din Regulamentul privind desfăşurarea audierilor şi adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei, aceasta reprezintă o etapă tehnico-administrativă care nu implică o procedură contradictorie asemenea celei judiciare, ci o procedură în care părţile investigate au posibilitatea de a-şi prezenta şi oral observaţiile, apărările şi comentariile pe care le-au formulat în scris în urma primirii raportului de investigaţie.

Susţine că ceea ce invocă de fapt recurenta este o lipsă de imparţialitate subiectivă a Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

Arată că din transcriptul depus de recurentă la dosarul cauzei, nu rezultă o opţiune a vreunui membru al forului decizional în sensul aplicării de sancţiuni, respectiv nu se poate decela o eventuală opţiune a membrilor în sensul sancţionării întreprinderilor destinatare ale raportului de investigaţie.

Referitor la încheierea de şedinţă din data de 22.11.2022, arată că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de administrare a probei cu înscrisuri constând în declaraţia de martor a unei persoane, dată într-un alt dosar, în condiţiile în care proba cu martori nu a fost solicitată prin acţiune.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 25.01.2022, consideră că nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante, având în vedere că din dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reiese că legiuitorul a stabilit în mod expres că ceea ce autoritatea publică emitentă trebuie să comunice, pe lângă întâmpinare şi actul atacat, este întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actului, or, probele respinse de instanţa de fond prin încheierea din data de 25.01.2022 (note interne, documente ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 1149/20.11.2017, minutele deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei şi transcriptul şedinţei de audieri) nu reprezintă acte ce au stat la baza emiterii Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 68/2020, întrucât nu se poate afirma că audierile ar reprezenta un pas procedural decisiv în emiterea unei decizii de constatare şi sancţicnare a unei practici anticoncurenţiale.

De asemenea, susţine că nici înregistrările audio-video ale dezbaterilor din cadrul şedinţelor de audieri şi nici transcriptul şedinţei de audieri, nu sunt documente care au stat la baza emiterii deciziei.

Pe de altă parte, arată că documentele interne ale Consiliului Concurenţei sunt documente inaccesibile de plano, conform art. 45 alin. (3) din Legea concurenţei, iar Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei reglementează la pct. 13, expres şi distinct regimul juridic al informaţiilor confidenţiale şi al documentelor interne inaccesibile părţilor.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 14.06.2022, arată că prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză nu se impune suspendarea judecăţii raportat la motivele de nulitate a Deciziei nr. 68/2020 a Consiliului Concurenţei, având în vedere că acţiunea de faţă nu vizează nelegalitatea prevederilor Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei din 2015 pentru a se putea aprecia că soluţionarea cauzei ar depinde de soluţia din dosarul nr. x/2021.

Referitor la fondul cauzei, arată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, iar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 sunt nefondate.

Arată că sentinţa recurată conţine raţionamentul instanţei cu privire la fiecare dintre solicitările formulate de A. prin acţiunea introductivă.

Susţine că recunoaşterea realizării schimbului de informaţii privind cantităţi viitoare între societăţile concurente pe piaţa serviciilor de leasing financiar, confirmă fapta anticoncurenţială descrisă în raportul de investigaţie, respectiv atestă existenţa faptei anticoncurenţiale şi modul de punere în aplicare a acesteia.

Or, faptul că recurenta-reclamantă nu este de acord cu argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii nu poate fi asimilat cu o nemotivare a acesteia.

Precizează că în considerentele sentinţei recurate, în mod corect instanţa de fond a apreciat îndeplinirea standardului probatoriu, în urma unui raţionament clar, bazat pe analiza întregului ansamblu probator, fiind necesar ca ansamblul probator pe care se bazează autoritatea, văzut ca întreg, să întrunească această cerinţă.

Consideră că nu pot fi reţinute criticile reclamantei privind pretinsa nelegalitate a deciziei Consiliului Concurenţei pe motiv că autoritatea nu a delimitat cele două categorii de încălcări (practica concertată/înţelegeri) ca modalităţi de încălcare ale aceluiaşi text legal (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 alin. (1) din TFUE), sens în care invocă hotărârile din Cauza C-407/08 P, Cauza C-413/08 P Lafarge contra Comisia Europeană, parag. 22, Hotărârea Dresdner Bank şi alţii/Comisia, pct. 44, 64 şi 65. şi Hotărârea din 7 ianuarie 2004. Aalborg Portland şi alţii/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C 211/00 P, C-213/00 P, C-217 00 P şi C-219/00 P, pct. 55-57.

Contrar apărărilor reclamantei, precizează că în speţă, calificarea duală a încălcării sancţionate prin decizia atacată nu aduce atingere dreptului la apărare al unei părţi implicate în săvârşirea faptei anliconcurenţiale, ci constituie o abordare permisă de standardul probatoriu consacrat la nivel european.

În cauză, arată că recunoaşterea expresă a săvârşirii faptei anticoncurenţiale de către F. S.A. confirmă schimbul de informaţii sensibile între întreprinderile concurenţe pe piaţa serviciilor de leasing financiar, iar pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut în mod corect că în acord cu jurisprudenţa CJUE, aceste probe există, independent de declaraţia de recunoaştere a faptei.

Astfel, mai arată că: modul de raportare şi de transmitere a datelor către întreprinderile membre D. prezintă relevanţă pentru a se determina dacă A. - membru D. - a primit raportările conţinând informaţii privind valoarea nou finanţată; că recurenta a primit raportarea întocmită de E. S.R.L. pentru trimestrul IV 2013, ce conţinea informaţii individualizate ale concurenţilor privind valoarea nou finanţată, în condiţiile în care în anul 2013, modelul de raportare a fost modificat, fiind introdusă o foaie Excel nouă conţinând şi indicatorul valoare nou finanţată.

Consideră că Raportările aferente trimestrului IV 2013 şi trimestrului I 2014 confirmă comunicarea către A. a documentului conţinând estimările viitoare ale valorilor finanţate, furnizate de către o parte dintre întreprinderile de leasing financiar, membre D., astfel cum reiese din interpretarea coroborată a înscrisurilor contemporane faptei.

Menţionează că declaraţia de martor din cadrul unui alt litigiu, invocată de A. în cererea de recurs este contrazisă de înscrisurile aflate la dosarul cazului, în condiţiile în care martorul în discuţie a afirmat că politica D. era de a nu se comunica către membri informaţii cu caracter sensibil concurenţial, însă din înscrisurile de la dosar reiese că printre documentele prelevate în cursul inspecţiei inopinate efectuate la sediul J. S.A. se află un document centralizator realizat de către E. S.R.L., ce conţine atât estimări viitoare privind valoarea nou finanţată aferentă anului 2014, în mod individualizat pe firme de leasing, cât şi informaţii recente privind numeroşi indicatori relevanţi privind activitatea concurenţilor J. S.A.; printre documentele preluate în inspecţia inopinată de la sediul K. S.A. se află un document centralizator realizat de către E. S.R.L., conţinând atât estimări viitoare privind valoarea finanţată aferente anului 2014, individualizat pe firme de leasing, cât şi informaţii recente privind indicatori relevanţi privind activitatea concurenţilor K. S.A.; în cazul L. S.A. dovada primirii de la E. S.R.L. a tabelului cu estimări viitoare aferente anului 2014 se află, de asemenea, la dosar.

Concluzionând, arată că din coroborarea înscrisurilor contemporane faptei, aflate la dosarul cazului şi prezentate în Decizia Consiliului Concurenţei rezultă că societăţii A. i-au fost comunicate estimările viitoare ale valorii finanţate atât în raportarea pentru trimestrele în discuţie, astfel că instanţa de fond a reţinut în mod corect că în baza înscrisurilor aflate la dosarul cazului şi prezentate în decizie, rezultă ca A. a participat la schimbul de informaţii sancţionat prin decizia atacată, astfel: recurenta a avut cunoştinţă de includerea în noul model de raportare, începând cu trim. IV 2013, a informaţiilor privind valoarea nou finanţată, primind raportările întocmite de E., iar schimbul de informaţii realizat între părţile implicate a conţinut date strategice, individualizate pe societate, privind capacitatea părţilor implicate de a furniza servicii de leasing financiar (valoarea nou finanţată), respectiv informaţii privind cantităţi viitoare, fiind un parametru specific activităţii de leasing, care constituie preţul de achiziţie al bunului finanţat de către întreprinderea de leasing şi care indică intenţiile acesteia cu privire la evoluţia activităţii de finanţare în perioada viitoare.

În speţă, în cadrul schimbului de informaţii erau transmise, alături de informaţii viitoare (estimări privind valoarea nou finanţată în anul 2014), informaţii trecute şi recente, cu un grad ridicat de detaliere, individualizat pe firme (valoarea bunului, perioada finanţată, portofoliu de leasing, etc), care au contribuit la cunoaşterea detaliată şi individualizată a contextului în care avea loc schimbul, la creşterea transparenţei pe piaţă şi la posibilitatea competitorilor de a-şi adapta în consecinţă strategiile comerciale.

Mai arată că potrivit reglementărilor din domeniul concurenţei, informaţiile referitoare la preţuri şi cantităţi sunt cele mai importante din punct de vedere strategic, urmate de cele privind costurile şi cererea.

Totodată, arată că şi aspectele privind gravitatea faptei şi individualizarea amenzii au fost stabilite în mod corect de către instanţa de fond.

Referitor la cheltuielile de judecată, solicită respingerea cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, respectiv diminuarea acestora în baza dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte onorariul avocaţilor.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor formulate de intimat, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, iar în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii aplicate, în cuantum de 403.006,01 RON.

Instanţa de fond a respins, prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2022, cererea reclamantei privind depunerea la dosar a notelor interne şi a documentelor ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 1149/20.11.2017; prin încheierea de şedinţă din 14 iunie 2022, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021 în cadrul căruia B. S.A. a solicitat anularea Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei din 2015; prin încheierea de şedinţă din 22 noiembrie 2022, a respins cererea reclamantei de administrare a probei cu înscrisuri, constând în declaraţia de martor a domnului C., dată într-un alt dosar, şi a respins cererea de audiere, în calitate de martor, a acestei persoane.

De asemenea, instanţa de fond a respins, prin sentinţă, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond şi a încheierilor de mai sus a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

5.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat faptul că instanţa de fond în mod greşit a respins prin cele trei încheieri cererile de probaţiune şi cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021

Instanţa de recurs apreciază că acest motiv de casare ar fi incident doar în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la invocarea excepţiei, comunicarea acesteia acesteia celorlalte părţi sau discutarea excepţiei cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, aspecte care nu au fost invocate de recurentele-reclamante.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la cererile de probaţiune şi la cererea de suspendare a judecării cauzei, şi nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepţie.

Prin urmare, aceste critici se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Preliminar, Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a făcut referire la toate cele trei ipoteze prevăzute în cuprinsul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta nu a evidenţiat argumente concrete din care să reiasă că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei pentru a hotărî în ipoteza acestui caz de casare.

În ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii, Înalta Curte constată că recurenta a susţinut, sub un prim aspect, faptul că hotărârea recurată este nemotivată cu privire la adoptarea deciziei atacate în lipsa unui mandat valabil al Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

Critica este nefondată, în condiţiile în care instanţa de fond a analizat acest aspect de nelegalitate în paragrafele 19-24 din sentinţă, reţinând că la momentul adoptării Deciziei nr. 68/9.12.2020, mandatul Preşedintelui Consiliului Concurenţei era valabil, având în vedere că Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, nu era pronunţată şi nici publicată la data adoptării Deciziei nr. 68/9.12.2020, ceea ce face ca mandatul Preşedintelui Consiliului Concurenţei să fie prelungit în mod valabil în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la acel moment.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că decizia Consiliului Concurenţei este nemotivată cu privire la lipsa semnăturii olografe din cuprinsul deciziei, în condiţiile în care documentul a fost emis în format electronic, dar a fost comunicat recurentei-reclamante în format fizic.

Nici această critică nu este fondată, în condiţiile în care prima instanţă a dat răspuns acestor critici ale reclamantei în cuprinsul paragrafelor 41-45 din sentinţa recurată.

Astfel, sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015, dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 2/2001 şi ale Legii nr. 455/2001 din punctul de vedere al semnăturii agentului constatator, iar ulterior pronunţării acestei decizii, cadrul legislativ s-a modificat, iar la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 de către Plenul Consiliului Concurenţei era în vigoare O.U.G. nr. 38/2020, care la art. 3 alin. (1) prevedea că actele emise în format electronic de autorităţile şi instituţiile publice vor fi semnate cu semnătura electronică calificată, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că actele prevăzute la alin. (1) sunt asimilate înscrisurilor autentice.

În cauză nu poate fi reţinută nici pretinsa lipsă de motivare a hotărârii recurate cu privire la considerentele Deciziei Consiliului Concurenţei, care, în opinia recurentei-reclamante ar fi contradictorii şi confuze.

Înalta Curte constată că argumentele instanţei de fond cu privire la aceste susţineri ale reclamantei se regăsesc în paragrafele 53-64 din hotărârea recurată, instanţa arătând în mod amplu argumentele pentru care a considerat că decizia atacată este motivată sub acest aspect, dar şi faptul că Decizia Consiliului Concurenţei a reţinut în sarcina reclamantei săvârşirea unei fapte anticoncurenţiale prin obiect, astfel că nu este fondată nici critica recurentei în sensul că instanţa de fond nu ar fi motivat în mod concret tipul încălcării reţinute prin decizia contestată.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a apreciat că valoarea nou finanţată, pe piaţa de leasing financiar, ar fi asimilată cantităţii.

Nici o asemenea susţinere nu poate fi reţinută de către instanţa de recurs, în condiţiile în care instanţa de fond a arătat în paragrafele 84-86 că valoarea nou finanţată este un parametru specific activităţii de leasing, care constituie preţul de achiziţie al bunului finanţat de către întreprinderea de leasing, mai puţin valoarea avansului achitat de către utilizator, iar valoarea nou finanţată relevă capacitatea societăţilor de a furniza servicii de leasing financiar şi prin urmare se referă la cantităţi, divulgarea acestei valori reprezentând o încălcare prin obiect, respectiv că valoarea nou finanţată indică intenţiile unei societăţi de leasing cu privire la evoluţia activităţii de finanţare în perioada viitoare, reprezentând, astfel, o informaţie strategică referitoare la cantitate.

O ultimă critică subsumată acestui motiv de casare se referă la nemotivarea de către instanţa de fond a procentului aplicat de Consiliul Concurenţei în stabilirea cuantumului amenzii stabilite prin decizia atacată.

Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu se relevă a fi incident motivul de casare invocat, instanţa de fond analizând procentul aplicat de Consiliul Concurenţei în stabilirea amenzii în paragrafele 110-116.

Prin urmare criticile recurnetei-reclamante subsumate acestui motiv de casare nu se verifică.

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, respectiv instanţa de fond a arătat considerentele pentru care a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată, indicând argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanţa de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Or, din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Simplul fapt că respectivele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care partea recurentă-reclamantă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie.

Astfel, în cauză este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentei-reclamante referitoare la nemotivarea hotărârii de fond nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de către prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

5.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

5.3.1. Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat faptul că prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2022, instanţa de fond a respins cererea reclamantei privind depunerea la dosar a notelor interne şi a documentelor ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 1149/20.11.2017, a minutelor deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei şi a transcriptului şedinţei de audieri.

Înalta Curte constată că potrivit legislaţiei în materie sunt considerate documente inaccesibile, conform pct. 12 - Capitolul II Secţiunea 1 din Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei din 21.06.2016, aprobate prin Ordinul nr. 438/2016, emis de Consiliul Concurenţei:

"C.1. Documente interne

13. Documentele interne din dosarul Consiliului Concurenţei nu au caracter incriminator sau dezincriminator. Acestea nu constituie parte a probelor pe care Consiliul Concurenţei se întemeiază în evaluarea unui caz. Părţilor nu li se permite accesul la documentele interne din dosarul Consiliului Concurenţei. (...)

C.2. Corespondenţa cu alte autorităţi.

16. Un caz particular de documente interne este reprezentat de corespondenţa Consiliului Concurenţei cu alte autorităţi publice care nu sunt destinatari ai raportului de investigaţie, precum şi documentele interne primite de aceste autorităţi. Aceste documente neaccesibile sunt, de exemplu:

a) corespondenţa dintre Consiliul Concurenţei şi alte autorităţi publice;

b) corespondenţa dintre Consiliul Concurenţei şi alte autorităţi de concurenţă din statele membre ale Uniunii Europene, precum şi cea dintre Consiliul Concurenţei şi Comisia Europeană, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria x, nr. 1 din 4 ianuarie 2003.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat în mod corect la respingerea cererii reclamantei de acces la documentele solicitate, în condiţiile în care acestea fac parte din procesul de deliberare internă al autorităţii, iar pe de altă parte, acestea nu reprezintă probe care să fundamenteze concluzia potrivit căreia reclamanta ar fi săvârşit sau nu fapta sancţionată prin decizia contestată.

Astfel, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 255 alin. (1) C. proc. civ. pentru încuviinţarea acestei probe, câtă vreme respectivele probe constau în înscrisuri faţă de care legiuitorul a limitat accesul părţilor, fiind documente interne ale Consiliului Concurenţei, ce fac parte din procesul de deliberare.

Cu privire la aceste documente, art. 45 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 prevede în mod expres că:

"Dreptul de acces la dosar nu se extinde asupra secretelor de afaceri, altor informaţii confidenţiale şi nici asupra documentelor interne ale Consiliului Concurenţei, ale Comisiei Europene sau ale autorităţilor de concurenţă ale statelor membre ale Uniunii Europene. Dreptul de acces la dosar nu se extinde nici asupra corespondenţei dintre Consiliul Concurenţei şi Comisia Europeană sau autorităţile de concurenţă ale statelor membre sau dintre acestea din urmă atunci când corespondenţa este inclusă în dosarul Consiliului Concurenţei."

Din examinarea coroborată a tuturor articolelor mai sus redate reiese că legiuitorul a înţeles să limiteze accesul părţilor la documentele interne ale Consiliului Concurenţei, iar din acestea fac parte inclusiv notele interne şi documentele ce au stat la baza emiterii Ordinului de investigaţie nr. 1149/20.11.2017, minutele deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei şi transcriptul şedinţei de audieri, având în vedere că acestea vizează fie anumite informaţii cu caracter sensibil, iar limitarea accesului se impune din perspectiva protejării intereselor persoanelor vizate de respectivele informaţii, fie vizează însuşi procesul deliberativ al autorităţii jurisdicţionale în discuţie.

În consecinţă, astfel cum reiese din prevederile art. 45 alin. (3) din Legea concurenţei, coroborate cu prevederile din Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei, nu toate documentele din dosarul investigaţiei sunt accesibile integral şi necondiţionat spre consultare de către întreprinderile destinatare ale Raportului de investigaţie, documentele din dosarul de investigaţie fiind clasificate de legislaţia incidentă în materie, în documente accesibile şi documente neaccesibile părţilor investigate, iar din categoria documentelor neaccesibile pentru consultare şi obţinere de copii fac parte şi documentele a căror depunere la dosarul instanţei a fost solicitată de către recurenta-reclamantă.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte constată că din conţinutul Instrucţiunilor privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei din 21.06.2016 şi al art. 45 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, nu reiese că acest caracter inaccesibil/confidenţial al anumitor documente ar viza doar accesul la dosarul Consiliului Concurenţei, ci acest caracter se menţine şi în etapa judecăţii, câtă vreme nu există niciun temei pentru a aprecia în sens contrar.

De altfel, prin aceeaşi încheiere, instanţa de fond a încuviinţat solicitarea reclamantei de a se depune la dosar înregistrarea audio-video a şedinţei de audiere din data de 03.12.2020 ce a avut loc în faţa Plenului Consiliului Concurenţei, precum şi solicitarea reclamantei ca pârâtul să răspundă la întrebările ce se regăsesc în interogatoriul propus de reclamantă anexat acţiunii, respectiv probe care nu sunt supuse obligaţiei de confidenţialitate.

5.3.2. În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 14 iunie 2022, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanţa de fond a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021 în cadrul căruia B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei din 2015.

Înalta Curte constată că dosarul de faţă are ca obiect cererea reclamantei de anulare a Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, iar în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii de 403.006,01 RON, aplicate prin această decizie.

Or, dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Bucureşti are ca obiect cererea formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, privind anularea Regulamentului privind desfăşurarea audierilor şi adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei, pus în aplicare prin Ordinul nr. 509 din 1 septembrie 2015 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei şi, în subsidiar, anularea în parte a aceluiaşi Regulament, respectiv a art. 18 alin. (2) şi (3) şi a art. 19 alin. (1).

În aceste condiţii, nu se identifică o legătură suficientă între cele două cauze, de natură a întemeia cererea de suspendare formulată de reclamantă, respectiv dezlegarea cauzei de faţă nu depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care să facă obiectul unei alte judecăţi.

În consecinţă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu se impune suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., raportat la motivele de nulitate ale Deciziei nr. 68/2020 a Consiliului Concurenţei, invocate de A. S.A. prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care acţiunea de faţă nu conţine critici care să se bazeze pe teza nelegalităţii prevederilor Regulamentului privind audierile şi adoptarea deciziilor Consiliului Concurenţei din 2015 pentru a se putea aprecia că soluţionarea cauzei pendinte ar depinde de soluţia din dosarul nr. x/2021.

5.3.3. Recurenta-reclamantă critică şi faptul că prin încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea sa de administrare, ca probă cu înscrisuri, a declaraţiei de martor a domnului C., dată într-un alt dosar.

Instanţa de fond a respins această cerere cu motivarea că proba solicitată nu reprezintă o probă cu înscrisuri, ci o declaraţie de martor dată într-o altă cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins în mod corect cererea de probaţiune astfel formulată, având în vedere că în realitate, recurenta-reclamantă a încercat în această modalitate eludarea normelor şi a condiţiilor referitoare la administrarea probei cu martori, ce nu a fost solicitată în cauza de faţă în termenul legal.

În realitate, recurenta-reclamantă a urmărit aceeaşi finalitate, şi anume folosirea informaţiilor din declaraţia de martor dată într-un alt dosar în cauza de faţă, ceea ce excede voinţei legiuitorului, care a reglementat anumite proceduri şi condiţii pentru administrarea într-o cauză a probei cu martori.

Dincolo de acest aspect, o altă critică formulată cu privire la aceeaşi încheiere vizează faptul că instanţa de fond a respins cererea de audiere, în calitate de martor, a numitului C., cu motivarea că proba nu a fost solicitată prin acţiune şi nu este incident vreunul dintre cazurile în care s-ar putea dispune administrarea acestei probe la un moment ulterior.

Înalta Curte constată că cererea de probaţiune a fost respinsă în mod corect de către instanţa de fond.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ.:

"(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:

1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5. există acordul expres al tuturor părţilor."

Or, în cauză nu a fost solicitată proba cu martori prin cererea de chemare în judecată şi nici nu se relevă vreuna din ipotezele prevăzute de alin. (2) al textului de lege de mai sus, care să permită încuviinţarea ei la un moment ulterior.

Prin urmare, criticile formulate de către recurenta-reclamantă cu privire la încheierile de şedinţă din 25.01.2022, 14.06.2022 şi 22.11.2022 sunt nefondate în raport cu criticile formulate.

5.3.4. Referitor la critica formulată cu privire la presupusa incompatibilitate a Preşedintelui Consiliului Concurenţei în raport cu numirea acestuia în Consiliul de Administraţie al ACER, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut că la data emiterii deciziei contestate Preşedintele Consiliului Concurenţei era incompatibil, în condiţiile în care fusese numit în Consiliul de Administraţie al ACER.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (6) din Legea nr. 21/1996:

"Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia funcţiilor şi activităţilor didactice din învăţământul superior, cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie".

În cauză, însă, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 21/1996:

"Funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de ministru, iar funcţiile de vicepreşedinte şi consilier de concurenţă sunt asimilate celei de secretar de stat."

În consecinţă, având în vedere asimilarea celor două funcţii prin voinţa legiuitorului, este evident că în privinţa situaţiilor de incompatibilitate ale membrilor Guvernului devine aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută la art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, conform căreia:

"În mod excepţional, Guvernul poate aproba participarea persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2) ca reprezentanţi ai statului în adunarea generală a acţionarilor ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta."

Prin urmare, susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate, câtă vreme asimilarea funcţiei de preşedinte al Consiliului Concurenţei cu cea de ministru a fost făcută chiar de către legiuitor, iar această asimilare presupune, printre altele, inclusiv preluarea de către funcţia asimilată a regimului incompatibilităţilor funcţiei cu care s-a făcut asimilarea.

De altfel, chiar Agenţia Naţională de Integritate a emis un punct de vedere similar prin adresa nr. x/24.12.2019, emisă anterior datei de 28 ianuarie 2020, când a început mandatul domnului H. ca membru ACER, arătând că deţinerea acestei calităţi nu este incompatibilă cu calitatea de preşedinte al Consiliului Concurenţei.

5.3.5. În ceea ce priveşte critica referitoare la expirarea mandatului Preşedintelui Consiliului Concurenţei, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată.

Prin Decretul Preşedintelui României nr. 301/05.03.2015 domnul H. a fost numit în funcţia de Preşedinte al Consiliului Concurenţei pentru un mandat de 5 ani, mandat care a expirat la data de 05.03.2020.

Astfel, la momentul emiterii Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, atacată în prezenta cauză, erau în vigoare prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora:

"În situaţia în care până la expirarea duratei mandatului unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei, în condiţiile art. 15 alin. (9) lit. a), nu este numit un succesor, membrul Plenului al cărui mandat expiră îşi va continua activitatea până la depunerea jurământului de către cel desemnat pentru mandatul următor."

Este adevărat că ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 58 din 26 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 465 din 4 mai 2021 şi intrată în vigoare începând cu această dată, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 sunt neconstituţionale, însă, la momentul emiterii Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 erau în vigoare şi produceau efecte.

În acest context, recurenta-reclamantă nu poate invoca nelegalitatea prelungirii mandatului Preşedintelui Consiliului Concurenţei, câtă vreme textul de lege în baza căruia a operat această prelungire era în vigoare şi producea efecte juridice la momentul emiterii deciziei atacate, motiv pentru care mandatul Preşedintelui Consiliului Concurenţei era valabil.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că la data adoptării Deciziei nr. 68/09.12.2020 nu era publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2021, şi, faţă de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanţa nu putea lăsa neaplicate prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 în baza cărora mandatul domnului H., de preşedinte al Consiliului Concurenţei, era prelungit la data emiterii Deciziei nr. 68/09.12.2020 a Plenului Consiliului Concurenţei.

De altfel, dată fiind declararea ca neconstituţională a acestui text de lege, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 a fost abrogat, ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 23/2021.

5.3.6. O altă critică adusă deciziei recurate se referă la faptul că nu s-ar putea considera că actul administrativ contestat ar fi semnat în condiţiile în care a fost comunicat pe suport de hârtie, iar nu în format electronic, situaţie în care ar fi trebuit să conţină semnătura olografă a Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

În acest sens, recurenta-reclaamntă a invocat încălcarea prevederilor art. 19 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, art. 3 din O.U.G. nr. 38/2020 şi Deciziei nr. 6 din 16 februarie 2015, pronunţate de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nici această critică.

Astfel, în argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a invocat cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii prin Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015.

Or, respectiva decizie a fost pronunţată anterior modificării cadrului legislativ în discuţie prin O.U.G. nr. 38/2020 privind utilizarea înscrisurilor în formă electronică la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice, care la art. 3 alin. (1) prevede că:

"Actele emise în format electronic de autorităţile şi instituţiile publice vor fi semnate cu semnătura electronică calificată", iar la alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că:

"Actele prevăzute la alin. (1) sunt asimilate înscrisurilor autentice".

Având în vedere că acesta era cadrul normativ la momentul emiterii Deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 68/09.12.2020, nu se poate invoca, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă, aplicarea unei norme ce nu mai era în vigoare la acel moment şi înlăturarea fără just temei a normei în vigoare.

Date fiind aceste împrejurări, nu pot fi reţinute în speţă cele statuate prin Decizia nr. 6 din 16 februarie 2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, câtă vreme, ulterior pronunţării acestei decizii a fost adoptată O.U.G. nr. 38/2020 privind utilizarea înscrisurilor în formă electronică la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice, care a modificat procedura de semnare a actelor emise în format electronic de autorităţile şi instituţiile publice.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, întrucât la data de 09.12.2020 era în vigoare O.U.G. nr. 38/2020, ce reglementa cadrul general pentru utilizarea, la nivelul autorităţilor şi instituţiilor publice, a semnăturii electronice şi a documentelor electronice, rezultă că semnarea Deciziei nr. 68/2020 respectă prevederile legale incidente la data adoptării acesteia.

5.3.7. Referitor la critica privind motivarea insuficientă a Deciziei nr. 68/2020 a Consiliului Concurenţei, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de către recurentă, că decizia atacată a fost motivată corespunzător, pe parcursul celor 245 de pagini şi a anexelor fiind prezentate în mod exhaustiv starea de fapt, apărările părţilor, elementele probatorii avute în vedere, interpretarea actelor şi faptelor în contextul legislaţiei interne şi a celei europene, precum şi legăturile concrete dintre societăţile implicate şi mecanismul ce stat la baza denaturării concurenţei la nivelul pieţei relevante.

Este detaliat, din această perspectivă, comportamentul societăţilor implicate, care a condus la concluzia existenţei unei înţelegeri anticoncurenţiale şi/sau practici concertate în sensul art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE, fiind prezentate argumentele Consiliului Concurenţei, apărările formulate de fiecare dintre societăţile investigate, precum şi motivele pentru care acestea au fost respinse.

De asemenea, decizia conţine şi modul de stabilire şi de individualizare a amenzilor aplicate, precum şi încadrarea tipului încălcării ca fiind o încălcare prin obiect a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei, precum şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), recurenta susţinând în mod nefondat că prin decizia atacată s-ar menţine dubiul cu privire la tipul încălcării, nefiind realizată o încadrare clară a faptei imputate A..

În jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C - 367/1995) şi astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat.

Motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale şi din această perspectivă.

Or, decizia Consiliului Cocurenţei, atacată în prezenta cauză îndeplineşte toate cerinţele motivării actului administrativ, fiind arătate în detaliu faptele ce au stat la baza reţinerii faptelor anticoncurenţiale, respectiv modalitatea în care societăţile au acţionat pentru a intra în posesia informaţiilor sensibile din punct de vedere concurenţial, precum şi dispoziţiile legale încălcate în acest mod, astfel că nu se poate susţine cu suficient temei o lipsă de motivare a deciziei respective.

5.3.8. Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută nici critica privind nerespectarea standardului de probă în materia dreptului concurenţei şi a prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum aceasta rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că în cauză nu s-au respectat prezumţia de nevinovăţie şi standardul de probă în materia concurenţei, în condiţiile în care considerentele instanţei de fond s-au întemeiat pe împuternicirile date de A. şi procesele-verbale în care persoana împuternicită de către recurentă a semnat pentru preluarea raportărilor, apreciind că aceste probe sunt insuficiente în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost încălcată, în condiţiile în care inclusiv instanţa de contencios constituţional a statuat prin mai multe decizii, printre care şi Decizia nr. 5/2006, că nu se poate reţine critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a prezumţiei de nevinovăţie, atâta timp cât deciziile adoptate de Plenul Consiliului Concurenţei pot fi atacate în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Pe de altă parte, în opinia recurentei, împuternicirile şi procesele-verbale semnate de reprezentanţii A. la ridicarea raportărilor nu constituie o probă concludentă şi suficientă în materie, sens în care a invocat Cauza T-348/08, Aragonesas Industriaş y Energia/Comisia (parag. 95), în condiţiile în care procesele-verbale probează numai că A. a preluat anumite centralizări, dar nu şi conţinutul acestora, mai precis, ce conţineau datele şi informaţiile cuprinse în documentele efectiv ridicate.

În cauză, autoritatea de concurenţă a reţinut că A. a participat la un schimb de informaţii sensibile concurenţial, referitoare la capacitatea părţilor implicate de a furniza servicii de leasing financiar în anul 2014, prin intermediul E. S.R.L., societate înfiinţată la cererea membrilor fondatori ai D., printre care se numără şi recurenta, pentru a oferi servicii de management, consultanţă şi PR.

Înalta Curte constată că statutul D. prevedea că societăţile erau obligate să transmită periodic raportările respective, iar nerespectarea obligaţiei de raportare conducea la suspendarea calităţii de membru pentru o perioadă de 6 luni, respectiv excluderea din asociaţie şi că, deşi recurenta-reclamantă nu a transmis estimări viitoare privind valoarea nou finanţată, a primit asemenea estimări viitoare, care sunt de natură să atragă reţinerea în sarcina sa a faptei anticoncurenţiale.

Instanţa de fond a apreciat că primirea de către A. a centralizărilor realizate de E. S.R.L., care cuprindeau şi estimările viitoare privind valoarea nou finanţată este dovedită prin împuternicirile oficiale ce conţin semnătura directorului general/reprezentantului legal al societăţii şi ştampila reclamantei, cât şi prin procesele-verbale în care persoana împuternicită de A. a semnat pentru preluarea raportărilor, în concret fiind vorba despre împuternicirea nr. 3761/29.05.2014 pentru ridicarea raportărilor pieţei de leasing financiar aferente lunii martie 2014, împuternicirea nr. 3709/29.05.2014 pentru ridicarea raportărilor pieţei de leasing financiar aferente perioadei Q 2014, împuternicirea nr. 5945/02.09.2014 pentru ridicarea raportărilor pieţei de leasing financiar aferente lunii iunie 2014 şi semestrului I 2014.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că procesele-verbale care dovedesc primirea informaţiilor de la E. S.R.L. sunt: procesul-verbal din 31.12.2013 (poziţia 17 tabel), procesul-verbal din 31.01.2014 (poziţia 13 tabel), procesul-verbal din 31.03.2014 (poziţia 15 tabel), procesul-verbal aferent perioadei 31.01.-31.03.2014 (poziţia 15 din tabel), procesul-verbal aferent lunii iunie 2014 (poziţia 14 din tabel), procesul-verbal aferent perioadei 01.01.-30.06.2014 (poziţia 14 din tabel).

Instanţa de recurs confirmă considerentele instanţei de fond sub acest aspect, în sensul că documentele avute în vedere sunt suficiente pentru a dovedi participarea reclamantei la schimbul de informaţii incriminat, fiind îndeplinit standardul cerut în materie pentru probarea săvârşirii faptei anticoncurenţiale de către A., cu atât mai mult cu cât aceste înscrisuri se coroborează cu declaraţiile făcute de E. S.R.L. prin cererea de clemenţă, precum şi cu recunoaşterea necondiţionată a F. S.A..

Referitor la mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 101 TFUE, se reţine că principiul care prevalează în dreptul concurenţei este cel al administrării libere a probelor (Hotărârea Curţii din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C-407/04 P, punctul 63, şi Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering şi alţii/Comisia, T-67/00, T-68/00, T-71/00 şi T-78/00, punctul 273).

În majoritatea cazurilor, existenţa unei practici sau a unui acord anticoncurenţial trebuie să fie dedusă dintr-un anumit număr de coincidenţe şi de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicaţii coerente, dovada încălcării dreptului concurenţei (Hotărârea Aalborg Portland şi alţii/Comisia, punctele 55- 57).

Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, se subliniază în jurisprudenţa comunitară că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 63, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, punctul 84, Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 273).

Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea şi, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de destinatarul său şi de conţinutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, CimenteriesCBR şi alţii/Comisia, T-25/95, T-26/95, T-30/95-T-32/95, T-34/95-T-39/95, T-42/95-T-46/95, T-48/95, T-50/95-T-65/95, T-68/95-T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95 şi T-104/95, punctul 1053).

În special, se impune acordarea unei importanţe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T-157/94, punctul 312) sau de un martor direct al acestor fapte (Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 207).

Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi şi că prin acţiunile societăţilor implicate, acestea au avut acces la informaţii de natură să denatureze concurenţa pe piaţa relevantă, prin acordarea unui avantaj concurenţial societăţilor implicate, care prin cunoaşterea respectivelor date puteau proceda la adaptarea propriului comportament de aşa natură încât să îşi maximizeze profiturile, în contextul cunoaşterii comportamentul viitor al concurenţilor, demonstrează, corespunzător cerinţelor legale, existenţa unei practici concertate (Hotărârea Curţii din 16 decembrie 1975, SuikerUnie şi alţii/Comisia, 40-73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 şi 114/73, punctele 175 şi 179).

Aşa cum s-a statuat în mod constant, faptul de a comunica informaţii concurenţilor în vederea pregătirii comportamentului nu respectă regulile în materie de concurenţă şi este suficient pentru a dovedi existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T-148/89, punctul 82, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T-53/03, punctul 178).

Înalta Curte reţine că potrivit jurisprudenţei comunitare în materia sarcinii probei, partea sau autoritatea care invocă o încălcare a dreptului concurenţei are obligaţia de a o dovedi, corespunzător cerinţelor legale, prin stabilirea faptelor care constituie încălcarea (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T- 120/04, punctul 50; Hotărârea Curţii din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C- 185/95 P, punctul 58, şi Hotărârea Curţii din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland şi alţii/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P şi C-219/00 P, punctul 78). Această repartizare a sarcinii probei poate însă varia în măsura în care elementele de fapt invocate de o parte pot fi de natură să oblige cealaltă parte să ofere o explicaţie sau o justificare, în lipsa căreia este permis să se concluzioneze în sensul furnizării dovezii (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland şi alţii/Comisia, punctul 79, şi Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 53).

În concret, recurenta a contestat recurgerea de către instanţa de fond la utilizarea prezumţiilor în dovedirea încălcării normelor de concurenţă.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, fiind vorba despre mai multe ridicări de astfel de informaţii, nu s-ar putea aprecia că reclamanta ar fi continuat să emită împuterniciri şi reprezentanţii săi să semneze pentru primirea documentelor în situaţia în care acestea din urmă nu ar fi conţinut nicio informaţie utilă recurentei, astfel că emiterea deciziei contestate a fost fundamentată pe o bază probatorie care îndeplineşte standardul de probă în această materie, fiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Tot în mod corect a reţinut instanţa de fond din această perspectivă şi că, având în vedere dovezile din care rezultă că A. a primit raportări privind estimările viitoare ale altor societăţi ce activau pe piaţa de leasing financiar, este irelevantă apărarea reclamantei potrivit căreia iniţiativa modificării formularelor de raportare ar fi aparţinut E. S.R.L., care şi-ar fi depăşit mandatul, după cum tot irelevantă este şi apărarea recurentei-reclamante conform căreia E. S.R.L. ar fi asigurat societăţile participante la schimbul de informaţii că acesta ar fi fost legal.

În acest context, Înalta Curte nu poate reţine susţinerea recurentei că singurele probe ar fi constat în împuternicirile şi procesele-verbale semnate de reprezentanţii A. la ridicarea raportărilor, câtă vreme acestea au fost coroborate şi cu recunoaşterea practicilor de către E. S.R.L. şi de către F..

De asemenea, contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, faptul că împuternicirile şi procesele-verbale semnate de reprezentanţii A. la ridicarea raportărilor au avut o anumită ciclicitate şi continuitate a procedurii, conduc la concluzia că A. a preluat în acest mod anumite centralizări de date pe care le-a apreciat necesare activităţii sale, din moment ce a continuat să facă demersuri pentru a intra în posesia lor.

Or, o asemenea conduită, dublată de recunoaşterile efectuate în cadrul procedurii de clemenţă de către E. S.R.L. şi de către F., au îndreptăţit intimatul-pârât şi instanţa de judecată să aprecieze că recurenta-reclamantă a participat la un mecanism concertat cu caracter anticoncurenţial.

Prin urmare, susţinerile recurentei-reclamante în sensul că în cauză nu s-a probat conţinutul documentelor ridicate nu sunt fondate, câtă vreme au existat mai multe ridicări de astfel de documente, ceea ce conduce la ideea că recurenta-reclamantă a apreciat că îi sunt utile, iar pe de altă parte, deşi a contestat că ar fi ridicat documentele invocate de către Consiliul Concurenţei, nu a făcut dovada contrară, respectiv nu a dovedit că altul ar fi fost conţinutul documentele ridicate, în contextul în care schimburi similare de informaţii aveau loc şi cu celelalte societăţi membre D., astfel că se poate prezuma cu suficient temei că şi informaţiile preluate de către recurenta-reclamantă făceau parte din aceeaşi categorie.

În cauză nu poate fi reţinută nici critica recurentei-reclamante în sensul că prin hotărârea recurată nu s-ar fi respectat cerinţa privind sandardul probatoriu în materie de concurenţă, astfel cum reiese din parag. 517-519 din Hotărârea Tribunalului de primă instanţă (Camera a treia extinsă) din 20 aprilie 1999 în Cauza Limburgse Vinyl Maatschappij NV ş.a. împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, pronunţată în Cauzele conexate T-305/94, T-306/94, T-307/94, T-313/94, T-314/94, T-315/94, T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 şi T-335/94, prin care s-a reţinut că:

"517. Prin urmare, indiferent de dificultăţile practice pe care Comisia le întâmpină la administrarea probelor, sarcina probei unei încălcări pretinse este de competenţa acesteia, în schimbul competenţelor de anchetă extinse care îi sunt recunoscute (hotărârile Hoechst/Comisia şi Dow Benelux/Comisia, citate anterior).

518. În acest scop, Comisia nu se poate limita la afirmaţii, supoziţii sau inducţii. Aceasta ar trebui să se refere la dovezi serioase, precise şi concordante (de exemplu, hotărârile Europemballage şi M., citată anterior, punctele 31-37, United Brands/Comisia, citată anterior, punctele 264-267, şi Suiker Unie ş.a./Comisia, citată anterior, punctul 166; concluziile avocatului general Sir Gordon Slynn în Hotărârea Musique Diffusion française ş.a./Comisia, citată anterior, Rec., p. 1914, şi Hotărârea Curţii din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö ş.a./Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307); în plus, ar trebui să existe un raport direct şi cauzal între fapte şi concluziile desprinse din acestea, care trebuie să fie în mod rezonabil şi obiectiv lipsite de îndoieli (Hotărârea Curţii din 30 iunie 1966, LTM, 56/65, Rec., p. 337, 361 şi 362).

519. Invers, trebuie ca întreprinderilor cărora li se reproşează o încălcare a articolului 85 din tratat să li se recunoască dreptul la îndoială. În plus, acestea nu sunt obligate în mod necesar să infirme afirmaţiile Comisiei, ci numai să demonstreze că sunt incerte sau insuficient dovedite (concluziile avocatului general Sir Gordon Slynn în Hotărârea Musique Diffusion française ş.a./Comisia, citate anterior, Rec., p. 1931). Altminteri, întreprinderile s-ar confrunta cu o inversare ilegală a sarcinii probei; astfel, acestea ar fi obligate să prezinte proba negativă a neparticipării lor la cartel şi obligate astfel la probatio diabolica."

Înalta Curte constată că acest argument nu este incident în cauză, în condiţile în care în prezentul dosar, probatoriul nu s-a limitat la afirmaţii, supoziţii sau inducţii, precum în cauza de mai sus, ci au existat şi recunoaşteri ale faptelor imputate recurentei-reclamante, date în cadrul procedurii de clemenţă, precum şi documente şi o procedură prin care societăţile implicate intrau în posesia datelor considerate a fi sensibile din punct de vedere concurenţial şi pentru care societăţile au au fost sancţionate.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a susţinut, din aceeaşi perspectivă, că instanţele europene au dezvoltat concepţia holistică de apreciere a probelor în materie de concurenţă, potrivit căreia acestea trebuie analizate în contextul global al procedurii investigate, iar nu în individualitatea lor (cauzele reunite T-67/00, T-68/00, T-71/00 şi T-78/00 JFE Engineering Corp, cauza T-62/98 Volkswagen, cauzele conexate C-23 8/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C- 250/99 P până la C-252/99 P şi C-254/99 P Limburgse Vinyl Maatschaapij).

Însă, această cerinţă a fost respectată în cauză, dat fiind faptul că din considerentele sentinţei recurate şi ale deciziei autorităţii de concurenţă reiese că probele chiar au fost analizate în contextul global al procedurii investigate, iar nu în individualitatea lor.

Astfel, Consiliul Concurenţei a coroborat datele obţinute cu privire la toate societăţile implicate şi la mecanismul prin care acestea intrau în posesia datelor privind estimările viitoare ale valorii finanţate, iar aceste date au fost recunoscute ca atare de două dintre societăţi, ceea ce este de natură să confirme veridicitatea faptelor imputate.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinut argumentul recurentei în sensul că, întrucât declaraţia de recunoaştere a F. este contestată de celelalte întreprinderi sancţionate prin Decizia Consiliului Concurenţei, aceasta nu poate avea niciun fel de valoare probatorie cu privire la fapta reţinută în sarcina A., instanţa de control judiciar reţinând că acest argument nu reprezintă un motiv de anulare a respectivei recunoaşteri, câtă vreme aceasta se coroborează cu celelalte probe de la dosar.

De altfel, contestarea acestei declaraţii de către celelalte societăţi, cu excepţia societăţii F., care a recunoscut la rândul său faptele imputate, se înscrie unei conduite evidente şi previzibile, în contextul în care faptele din declaraţia de recunoaştere relevă o conduită a societăţilor implicate contrară normelor de concurenţă, pe care era firesc ca aceste societăţi să o conteste.

5.3.9. Înalta Curte nu poate reţine nici susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 11 alin. (6) din Regulamentul privind audierile.

Potrivit acestor prevederi:

"membrii plenului Consiliului Concurenţei sau ai comisiei de soluţionare pot adresa întrebări atât echipei de investigaţie, cât şi părţilor audiate, fără ca din conţinutul acestora să rezulte posibila lor opţiune în ceea ce priveşte soluţionarea cazului."

Referitor la acest aspect, recurenta-reclamantă invocă o pretinsă antepronunţare a Preşedintelu Consiliului Concurenţei, prin declaraţiile făcute la data 07.05.2020 în cadrul conferinţei online N. - Concurenţa în situaţie de criză, precum şi cu ocazia audierilor din data de 03.12.2020.

Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a înlăturat argumentele recurentei-reclamante în legătură cu pretinsa antepronunţare, deoarece procedurile Consiliului Concurenţei, deşi similare, nu reprezintă proceduri jurisdicţionale, activitatea Consiliului (autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei) rămânând una specifică adoptării oricărui act administrativ.

De asemenea, tot în mod corect a reţinut instanţa de fond că o abordare similară se regăseşte şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 5/2006, instanţa de contencios constituţional statuând că:

"Procedura prin care Consiliul Concurenţei îşi îndeplineşte atribuţiile stabilite de lege, în principal de a constata şi sancţiona practicile anticoncurenţiale, prezintă anumite similitudini cu procedurile jurisdicţionale, fără a se identifica însă cu acestea. Astfel, împrejurarea că faptele semnalate Consiliului sunt supuse investigaţiei pentru stabilirea adevărului, iar raportul de investigaţie este examinat în plen, nu impune caracterizarea activităţii Consiliului ca o activitate jurisdicţională, căci prin aceasta Consiliul nu soluţionează un litigiu privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective ale unei persoane - atribuţii de esenţa activităţii jurisdicţionale - şi nici nu adoptă măsuri de tragere la răspundere juridică de competenţa instanţelor judiciare, ci efectuează operaţii tehnico-juridice de cercetare, deliberare şi decizie, specifice iniţierii şi adoptării oricărui act administrativ."

Astfel, instanţa de control judiciar constată că, nefiind vorba de o procedură judiciară, nu poate fi reţinută pretinsa antepronunţare la care se referă recurenta-reclamantă, instanţa de fond apreciind în mod corect că în privinţa membrilor Consiliului Concurenţei nu pot fi reţinute aceleaşi exigenţe care impun judecătorilor obligaţia de a nu se antepronunţa.

Pe de altă parte, din declaraţia concretă făcută în cauză de către preşedintele Consiliului Concurenţei, cu ocazia conferinţei online nu reiese că acesta s-ar fi antepronunţat cu privire la investigaţia ce face obiectul litigiului pendinte, câtă vreme afirmaţiile acestuia au avut un grad sporit de generalitate, în sensul că autoritatea de concurenţă desfăşoară o serie de investigaţii în mai multe domenii şi a menţionat existenţa probabilităţii ca unele dintre acestea să se finalizeze prin aplicarea unor amenzi, după cum nici întrebările adresate cu ocazia audierilor de preşedintele Consiliului Concurenţei nu depăşesc limitele prevăzute de art. 11 alin. (6) din Regulamentul privind audierile.

Prin urmare, nu se relevă existenţa unei antepronunţări a preşedintelelui Consiliului Concurenţei, câtă vreme din afirmaţiile acestuia nu reiese soluţia care s-ar fi prefigurat în cauză, ci doar faptul că sunt în curs o serie de investigaţii, iar unele dintre acestea s-ar petea finaliza prin aplicarea unor amenzi.

5.3.10. Referitor la fondul litigiului, respectiv la fapta de natură anticoncurenţială reţinută în sarcina recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că în speţă, Consiliul Concurenţei a reţinut săvârşirea de către recurenta-reclamantă A. a faptei constând în participarea acesteia la un schimb de informaţii sensibile din punct de vedere concurenţial, referitoare la capacitatea părţilor implicate de a furniza servicii de leasing financiar în anul 2014, prin intermediul E. S.R.L., întreprindere înfiinţată la cererea membrilor fondatori ai D., între care şi recurenta-reclamantă; E. S.R.L. aduna date din raportările membrilor D., pe care ulterior le distribuia societăţilor implicate.

În ceea ce o priveşte pe societatea recurentă, s-a reţinut prin decizia contestată că, deşi aceasta nu a transmis estimări viitoare privind valoarea nou finanţată, a primit respectivele estimări, realizate de către întreprinderile membre D., care le-au raportat către E. S.R.L..

Această stare de fapt a fost recunoscută în mod expres, în cadrul politicii de clemenţă, de către societatea F. S.A., care a confirmat schimbul de informaţii sensibile între întreprinderile concurente pe piaţa serviciilor de leasing financiar, precum şi de către E. S.R.L..

Materialul probator obţinut pe parcursul derulării investigaţiei, cât şi conduita societăţii demonstrează că părţile implicate şi-au coordonat comportamentul în vederea accederii la anumite informaţii, referitoare la estimările viitoare cu privire la sumele de bani pe care societăţile de leasing financiar urmau să le finanţeze.

Or, aceste informaţii erau de natură să denatureze comportamentul concurenţial al entităţilor implicate, ceea ce face ca o asemenea practică să se încadreze în sfera practicilor anticoncurenţiale.

Informaţiile în discuţie cuprindeau estimări viitoare referitoare la finanţările ce urmau a efectuate de către societăţile de leasing, cu un grad ridicat de detaliere, individualizat pe firme (valoarea bunului, perioada finanţată, portofoliu de leasing, etc), care au contribuit la cunoaşterea detaliată şi individualizată a contextului în care societăţile acţionau pe piaţă, cu posibilitatea firească a competitorilor de a-şi adapta în consecinţă strategiile comerciale şi cu denaturarea mediului concurenţial.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut în mod corect că primirea de către A. a centralizărilor realizate de E. care cuprindeau şi estimările viitoare este dovedită prin împuternicirile oficiale ce conţin semnătura directorului general/reprezentantului legal al societăţii şi ştampila reclamantei, cât şi prin procesele-verbale în care persoana împuternicită de A. a semnat pentru preluarea raportărilor.

Astfel, recurentei-reclamante i-au fost comunicate estimările viitoare ale valorii finanţate pentru trimestrul IV 2013 şi pentru trimestrul I 2014, societatea participând, conform probelor de la dosar şi a concluziilor logice ce se pot deduce din acestea, la schimbul de informaţii sancţionat prin decizia atacată.

În acest sens, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, recurenta a avut cunoştinţă de includerea în noul model de raportare, începând cu trimestrul IV 2013, a informaţiilor privind valoarea nou finanţată, date pe care A. le-a transmis E. S.R.L.; recurenta a primit atât raportarea întocmită de E. S.R.L. pentru 31.12.2013, cât şi pe cea aferentă trimestrului I 2014, iar schimbul de informaţii realizat între părţile implicate a conţinut date strategice, individualizate pe societate, privind capacitatea părţilor implicate de a furniza servicii de leasing financiar (valoarea nou finanţată), respectiv informaţii privind cantităţi viitoare, acesta fiind un parametru specific activităţii de leasing, care constituie preţul de achiziţie al bunului finanţat de către întreprinderea de leasing şi care indică intenţiile acesteia cu privire la evoluţia activităţii de finanţare în perioada viitoare.

Or, printr-o asemenea practică, a fost denaturată concurenţa pe piaţa în discuţie.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza T Mobile Netherlands, C 8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Aşadar, o asemenea cerinţă privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa relevantă (Hotărârea T Mobile Netherlands şi alţii, C 8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată).

Concluziile instanţei europene în această cauză au fost în sensul că:

"O practică concertată are un obiect anticoncurenţial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conţinutului său, precum şi a finalităţii sale şi ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenţei, nici existenţa unei legături directe între această practică concertată şi preţul de consum. Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanţa naţională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumţia de cauzalitate menţionată în jurisprudenţa Curţii, potrivit căreia întreprinderile menţionate, atunci când rămân active pe piaţă, ţin cont de schimbul de informaţii cu concurenţii lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

Pe de altă parte, în cauza C 194/14 P AC Treuhand/Comisia, instanţa europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE - fost articol 81 TCE, având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa în mod public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC Treuhand/Comisia, C 194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

Prin decizia anterior indicată s-a reţinut că nu autoritatea de concurenţă era cea care trebuia să probeze că recurentul s-a conformat deciziilor privind câştigarea licitaţiilor, ci recurenta trebuia să probeze distanţarea publică faţă de practica de fraudare a licitaţiilor.

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană de mai sus, aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC Treuhand/Comisia, C 194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză. Recurenta nu s-a distanţat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa serviciilor de leasing şi nu a comunicat întreprinderilor că nu mai doreşte să fie informată cu privire la datele ce făceau obiectul informărilor transmise de E. S.R.L..

Din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că împrejurarea că reclamanta nu a transmis estimări nu este relevantă în condiţiile în care a primit estimări raportate de alţi membri, aspect suficient pentru a se concluziona că A. a luat parte la o înţelegere anticoncurenţială, iar absenţa unei opoziţii vădite reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit articolului 101 alin. (1) din TFUE. (Hotărârea din 8 iulie 1999 Hüls AG, C-199/92, punctul 162, Hotărârea din 8 iulie 1999 Anic Partecipazioni SpA C-49/92, punctul 121).

Nu este rolul instanţei de recurs învestite exclusiv cu chestiuni de legalitate să reaprecieze materialul probator administrat în cauză. Se impune totuşi a reţine că instanţa de fond a analizat pe larg comportamentul recurentei pentru a putea aplica prezumţiile de mai sus, astfel încât nu se poate reţine că hotărârea nu are suport în materialul probator administrat în cauză.

Prin urmare, date fiind considerentele anterior redate, se constată că nu este fondată nici critica recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi reţinut în mod greşit încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996:

"Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia (...)"

În sens similar, art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene prevede că:

"(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne (...)."

Înalta Curte observă că pentru aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, respectiv existenţa a cel puţin două întreprinderi sau a unei asociaţii de întreprinderi; existenţa unei înţelegeri între întreprinderi, o decizie a unei asociaţii de întreprinderi sau o practică concertată; înţelegerea, decizia sau practica concertată să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Referitor la prima condiţie, privind existenţa a cel puţin două întreprinderi sau a unei asociaţii de întreprinderi, Înalta Curte reţine că aceasta este îndeplinită, recurenta participând alături de D. şi de alte 19 societăţi comerciale la realizarea unei înţelegeri, în sensul Legii 21/1996, prin care societăţile implicate au acţionat în vederea obţinerii de informaţii referitoare la finanţările ce urmau a efectuate de către societăţile de leasing, cu un grad ridicat de detaliere, individualizat pe firme, privind capacitatea părţilor implicate de a furniza servicii de leasing financiar, informaţii ce pot avea ca efect logic modificarea comportamentului pe piaţă al societăţilor ce aveau acces la asemenea informaţii, cu consecinţa denturării liberei concurenţe pe piaţa leasingului financiar.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, legată de existenţa unei înţelegeri/acord sau a unor decizii ale întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi, din ansamblul probator administrat în cauză, instanţa de recurs constată că societăţilor comerciale sancţionate prin Decizia nr. 68/2020 le erau transmise informaţii sensibile din punct de vedere concurenţial cu privire la alte societăţi de leasing, referitoare la capacităţile viitoare de finanţare, respectiv strategia economico-financiară a acestora, cu consecinţa denaturării concurenţei pe piaţa în discuţie, aspect dovedit şi prin recunoaşterea expresă a întreprinderilor E. S.R.L. şi F. S.A. referitoare la detalierea modului în care cele 21 societăţi comerciale au acţionat.

Înalta Curte reţine că pentru a exista un acord în sensul articolului 101 alin. (1) CE, este necesar şi suficient ca întreprinderile în cauză să îşi fi exprimat în mod expres sau tacit voinţa comună de a avea acces la respectivele informări, fără a se disocia în mod expres de un asemenea comportament, astfel cum rezultă din jurisprudenţa CJUE - hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991 Hercules Chemicals/Comisia, T 7/89, hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T 41/96, hotărârea Curţii din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, hotărârea Curţii din 29 octombrie 1980, van Landewyck şi alţii/Comisia, 209/78-215/78 şi 218/78.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat în cauza C-609/13, Duravit AG, Duravit S.A., Duravit BeLux SPRL/BVBA, prin hotărârea din 26 ianuarie 2017, că "din jurisprudenţa sa constantă reiese că schimbul de informaţii sensibile încalcă articolul 101 alin. (1) TFUE în special atunci când constituie temeiul unui alt mecanism anticoncurenţial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland şi alţii/Comisia, C 204/00 P, C 205/00 P, C 211/00 P, C 213/00 P, C 217/00 P şi C 219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 281)."

Aşa cum s-a arătat şi anterior, CJUE a statuat că schimbul de informaţii comerciale între concurenţi în vederea pregătirii unui acord anticoncurenţial este suficient pentru a dovedi existenţa unei practici concertate în sensul articolului 101 alin. (1) al TFUE, sens în care nu este necesar să se demonstreze că aceşti concurenţi s-au angajat în mod formal să adopte un anumit comportament ori că şi-au stabilit în comun comportamentul viitor pe piaţă (Hotărârea Solvay/Comisia, C 455/11). Împrejurarea că o întreprindere nu dă curs rezultatelor unei reuniuni având un obiect anticoncurenţial nu este de natură să înlăture răspunderea sa pentru participarea la o înţelegere, cu excepţia cazului în care se distanţează în mod public de conţinutul acesteia - Dansk Rorindustri şi alţii/Comisia, C 189/02 P, C 202/02 P, C 205/02 P-C 208/02 P şi C 213/02.

Analizând probatoriul de la dosar referitor la mecanismul concret de accedere la informaţiile în discuţie, rezultă că participanţii erau conştienţi de importanţa acestora, societăţile coordonându-se în reacţii pentru a le obţine.

Cea de-a treia condiţie pentru aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 presupune ca înţelegerea, decizia sau practica concertată să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Or, în speţă, prin conduita manifestată, întreprinderile implicate au avut acces la informaţii sensibile, cu potenţial de denaturare a liberei concurenţe pe piaţă, respectiv de afectare a structurii pieţei prin modificarea unuia din parametrii esenţiali ai acesteia, şi anume cunoaşterea anticipată a politicilor de finanţare viitoare, în raport de care societăţile implicate îşi puteau modifica strategia concurenţială.

Astfel, cu toate că nu este necesar să fie probate efectele anticoncurenţiale ale unui comportament ilicit atunci când s-a dovedit obiectul său anticoncurenţial, acţiunile părţilor implicate indică faptul că prin accesul la informaţiile referitoare la finanţările viitoare pe piaţa de leasing se poate afirma în mod justificat că înţelegerile de fixare de preţ au produs şi efecte anticoncurenţiale.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, în acord cu aspectele reţinute anterior în cuprinsul acestei decizii, că informaţiile la care a avut acces recurenta-reclamantă au capacitatea de a denatura concurenţa pe piaţa românească, în sensul textelor de lege incidente, câtă vreme, intrând în posesia respectivelor date, recurenta-reclamantă a putut să îşi adapteze comportamentul pe piaţa de concurenţă în funcţie de informaţiile obţinute, ceea ce înseamnă că aceasta a fost afectată, respectiv denaturată de la principiul liberei concurenţe.

Totodată, nu poate fi reţinută nici critica recurentei-reclamante referitoare la interpretarea eronată a articolelor 72-74 din Orientările Comisiei privind aplicabilitatea articolului 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordurilor de cooperare orizontală, recurenta criticând din această perspectivă în special reţinerea de către autoritatea de concurenţă şi de către instanţa de fond a unei încălcări prin obiect.

Astfel, potrivit acestora:

Punctul 72 din Orientările Comisiei privind aplicabilitatea articolului 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordurilor de cooperare orizontală:

"Orice schimb de informaţii care are ca scop restrângerea concurenţei pe piaţă va fi considerat a constitui o restrângere a concurenţei prin obiect."

Punctul 73:

"Schimbul de informaţii cu privire la intenţiile individualizate de comportament viitor ale societăţilor referitor la preţuri sau cantităţi este foarte probabil să conducă la coluziune. Informarea reciprocă cu privire la astfel de intenţii le poate permite concurenţilor să ajungă la un nivel comun mai ridicat al preţurilor fără riscul de a pierde cota de piaţă sau de a declanşa un război al preţurilor în cursul perioadei de ajustare la noile preţuri. În plus, este mai puţin probabil ca schimbul de informaţii privind intenţiile viitoare să fie realizat din motive favorabile concurenţei, prin comparaţie cu schimbul de informaţii existente."

Punctul 74:

"Prin urmare, schimburile de informaţii între concurenţi privind informaţii individualizate referitoare la cantităţi sau preţuri pe care intenţionează să le aplice în viitor ar trebui considerate ca fiind o restrângere a concurenţei prin obiect. În plus, schimburile private de informaţii dintre concurenţi cu privire la intenţiile lor individualizate în legătură cu preţurile viitoare ar fi considerate în mod normal ca fiind înţelegeri de tip cartel şi ar fi amendate, întrucât au ca obiect, în general, fixarea preţurilor sau a cantităţilor. Schimburile de informaţii care constituie înţelegeri de tip cartel nu numai că încalcă articolul 101 alin. (1), dar, în plus, este foarte puţin probabil să respecte condiţiile de la articolul 101 alin. (3)."

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că în cauză nu este vorba de o încălcare prin obiect.

Critica este nefondată, în condiţiile în care chiar Orientările Comisiei anterior evocate reţin că schimburile de informaţii între concurenţi privind informaţii individualizate referitoare la cantităţi sau preţuri pe care intenţionează să le aplice în viitor ar trebui considerate ca fiind o restrângere a concurenţei prin obiect. În plus, schimburile private de informaţii dintre concurenţi cu privire la intenţiile lor individualizate în legătură cu preţurile viitoare ar fi considerate în mod normal ca fiind înţelegeri de tip cartel şi ar fi amendate, întrucât au ca obiect, în general, fixarea preţurilor sau a cantităţilor.

Cu alte cuvinte, contrar opiniei recurentei-reclamante, Comisia Europeană încadrează schimbul de informaţii viitoare privind intenţiile individualizate ale întreprinderilor, cât şi pe cel privind cantităţile, în categoria încălcărilor prin obiect.

Astfel fiind, cu privire la tipul încălcării, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că informaţiile la care reclamanta a avut acces cuprindeau valoarea nou finanţată, aceasta fiind un parametru specific activităţii de leasing, care constituie preţul de achiziţie al bunului finanţat de către întreprinderea de leasing, iar valoarea nou finanţată relevă capacitatea societăţilor de a furniza servicii de leasing financiar şi prin urmare, se referă la cantităţi, divulgarea ei reprezentând o încălcare prin obiect, respectiv valoarea nou finanţată indică intenţiile unei societăţi de leasing cu privire la evoluţia activităţii de finanţare în perioada viitoare, reprezentând o informaţie strategică referitoare la cantitate, a cărei cunoaştere de către concurenţi este de natură să denatureze piaţa.

Prin urmare, criticile recurentei sub acest aspect nu sunt fondate, încălcarea reţinută în cauza de faţă fiind una prin obiect, conform normelor şi jurisprudenţei incidente.

5.3.11. Recurenta-reclamantă a mai criticat modalitatea de individualizare a sancţiunii aplicate şi greşita aplicare în timp a Instrucţiunilor din 2019 şi a Instrucţiunilor din 2016 în individualizarea sancţiunii aplicate A., prin raportare la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi la Decizia CCR nr. 265/2014, critici care, de asemenea, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine o aplicare retroactivă a Instrucţiunilor din 2019, câtă vreme acestea au fost folosite doar pentru calcularea cifrei de afaceri în vederea emiterii deciziei în anul 2020, având în vedere că normele anterioare, respectiv Instrucţiunile din 2016 nu stabileau veniturile care trebuiau să intre în calculul cifrei de afaceri pentru instituţiile de credit şi alte instituţii financiare, astfel cum prevedea art. 68 din Legea nr. 21/1996.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că regulile din Instrucţiunile din 2019 care au fost folosite pentru calculul cifrei de afaceri sunt în esenţă norme de procedură, iar nu norme prin care să se stabilească sancţiuni.

Astfel, reclamanta a invocat faptul că, deşi Instrucţiunile din 2016 au fost considerate legea mai favorabilă în speţă, prin decizia atacată s-a reţinut şi aplicarea Instrucţiunilor din 2019 pentru a calcula cifra de afaceri a societăţilor investigate, cu toate că acest calcul ar fi putut fi făcut în baza art. 68 din Legea concurenţei ce prevedea regula generală pentru determinarea cifrei de afaceri.

Potrivit art. 68 din Legea nr. 21/1996:

"Cifrele de afaceri prevăzute în prezenta lege sunt înlocuite: a) pentru instituţiile de credit şi alte instituţii financiare, cu suma veniturilor, definite prin instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei, după deducerea impozitelor şi a taxelor legate direct de acestea".

Prin urmare, calcularea cifrei de afaceri, respectiv a veniturilor la care face trimitere art. 68 din Legea nr. 21/1996 este dată de Instrucţiunile din 2019, adoptate prin Ordinul nr. 1037/2019 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei, în condiţiile în care instrucţiunile anterioare nu defineau veniturile instituţiilor de credit şi a instituţiilor financiare, iar pentru aplicarea amenzii era absolut necesară stabilirea veniturilor, art. 68 din Legea nr. 21/1996 neputând fi aplicat în lipsa acestora.

Astfel fiind, nu se poate reţine că Instrucţiunile din 2016 ar fi fost mai favorabile din punct de vedere al stabilirii cuantumului amenzii ori că, în acest mod, s-ar fi creat o lex tertia, cum a susţinut în mod nefondat recurenta-reclamantă, câtă vreme Instrucţiunile din 2016 nu conţineau prevederi referitoare la determinarea veniturilor care să fie avute în vedere la stabilirea amenzii pentru instituţiile de credit şi alte instituţii financiare.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu este vorba de o combinare interzisă a prevederilor legale, deoarece prevederile în discuţie nu stabileasc sancţiunile aplicate reclamantei, ci calcularea cifrei de afaceri. Or, potrivit art. 68 din Legea concurenţei nr. 21/1996, determinarea acestui indicator financiar trebuia să se realizeze potrivit instrucţiunilor adoptate de Consiliul Concurenţei, iar regulile referitoare la modul în care se face acest calcul au fost adoptate pentru prima oară la nivelul instrucţiunilor în 2019.

5.3.12. În ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul amenzii stabilite în sarcina recurentei, aceasta a contestat individualizarea sancţiunii, calculul eronat al cifrei de afaceri din anul 2019, luarea în calcul a tuturor circumstanţelor atenuante, respectiv procentul aplicat.

Referitor la gravitatea faptei, Înalta Curte constată că aceasta se încadrează unui nivel de gravitate mare, având în vedere modalitatea în care s-au desfăşurat faptele, respectiv mecanismul pus la punct de către societatea ce a coordonat schimbul de informaţii, numărul mare de societăţi implicate şi ponderea acestora pe piaţa de leasing, precum şi natura informaţiilor furnizate, astfel cum prevăd şi dispoziţiile pct. 7 din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Înalta Curte reţine că dreptul concurenţei este o materie a dreptului public, iar sancţiunile aplicabile în cazul încălcărilor normelor imperative prevăzute de Legea concurenţei şi de Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene sunt sancţiuni contravenţionale. Pe de altă parte însă, sancţiunilor contravenţionale li se aplică standardul prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României - prezumţia de nevinovăţie, fapt confirmat şi de jurisprudenţa CJUE.

În situaţia specifică a dreptului concurenţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că sancţiunile din dreptul concurenţei se încadrează, datorită nivelului foarte ridicat al acestora, în sfera sancţiunilor penale (decizia din cauza Menarini Diagnostics - 43509/08 din data de 27 noiembrie 2011). Încadrarea sancţiunilor din dreptul concurenţei în sfera dreptului penal atrage aplicarea prezumţiei de nevinovăţie şi vine cu un set complet de exigenţe în etapa investigării, luării deciziei şi controlului judecătoresc asupra acestor decizii.

Cu toate acestea, instanţa europeană a decis în Cauza T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG şi alţii vs. Comisia că:

"(60) Orice dubiu în analiza Curţii trebuie să fie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia ce stabileşte încălcarea. Curtea nu poate deci decide că Comisia a stabilit existenţa încălcării la standardul cerut dacă încă identifică dubii, în particular cu ocazia procedurii pentru anularea deciziei de sancţionare."

În Hotărârea pronunţată în cauza T-110/07, Siemens AG, Curtea a reţinut că:

"45. Astfel, în această ultimă situaţie, este necesar să se ţină cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenţei Curţii, reafirmată, de altfel, la articolul 6 alin. (2) UE, constituie principii generale ale dreptului comunitar. În considerarea naturii încălcărilor în cauză, precum şi a naturii şi a gradului de severitate ale sancţiunilor aferente acestora, principiul prezumţiei de nevinovăţie se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor, care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârile Curţii din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C-199/92 P, Rec., p. I-4287, punctele 149 şi 150, şi Montecatini/Comisia, C-235/92 P, Rec., p. I-4539, punctele 175 şi 176)."

În speţa de faţă, prezumţia de nevinovăţie a fost respectată, judecătorul fondului apreciind în mod corect elementele de probă care fac dovada încălcării de către recurenta-reclamantă a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi a art. 101 paragraful 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, fără a se putea reţine existenţa vreunui dubiu, sub acest aspect.

După cum s-a reţinut deja în cele ce preced, în cauză, proba încălcării rezultă din coroborarea recunoaşterii a două dintre întreprinderile implicate în schimbul de informaţii sensibile concurenţial, împuternicirile şi procesele-verbale cu care au fost ridicate respectivele informaţii, acestea fiind suficiente pentru dovedirea săvârşirii faptelor anticoncurenţiale de către A..

În cauză, practica anticoncurenţială reţinută constă în participarea la schimbul de informaţii ce a vizat valoarea ce urma a fi finanţată de către societăţile de leasing în perioada viitoare, informaţii care, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond se încadrează în categoria faptelor de gravitate mare, potrivit art. 7 lit. c) din Instrucţiunile din 2016, ce prevăd că în această categorie se încadrează, de regulă, restricţionările pe orizontală de natura celor prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) din lege, respectiv cartelurile în vederea fixării preţurilor, împărţirii pieţelor sau a clienţilor, limitării producţiei ori a vânzărilor sau alte practici care împiedică buna funcţionare a pieţei, iar pe de altă parte avându-se în vedere că la acest schimb de informaţii au participat întreprinderi care aveau împreună o cotă mare de piaţă, de peste 80%, dar şi de faptul că piaţa relevantă a fost extinsă, acoperind întregul teritoriu naţional şi implicând un număr mare de consumatori, precum şi din împrejurarea că practica anticoncurenţială a fost foarte bine organizată şi a implicat persoane aflate la un nivel înalt în conducerea societăţilor participante.

Cu alte cuvinte, dată fiind modalitatea concretă de săvâtşire a faptei şi impactul unei asemenea operaţiuni asupra bunei funcţionări a pieţei, respectiv denaturarea concurenţei pe piaţa de leasing, fapta săvârşită are o gravitate mare, aspect reţinut în mod corect atât de către autoritatea de concurenţă, cât şi de către instanţa de fond.

Înalta Curte constată că pentru fapta de natura celor de mai sus, pct. 7 lit. c) din Instrucţiunile din 2016 prevăd un cuantum al amenzii de la 4% până la 8% din cifra de afaceri totală, iar reclamantei i s-a stabilit un cuantum de bază de 5%.

Astfel, deşi nivelul de gravitate al faptei reţinute este mare, procentul avut în vedere la aplicarea sancţiunii amenzii a fost unul orientat spre minim, astfel că în speţă, criticile recurentei sub acest aspect nu sunt fondate.

Critica recurentei-reclamantei vizează şi faptul că în stabilirea cuantumului amenzii, autoritatea de concurenţă şi instanţa de fond nu au ţinut cont de circumstanţele atenuante şi nu au diminuat cuantumul amenzii cu 10%, ci cu doar 5%.

Or, în cauză au fost reţinute circumstanţele atenuante, însă critica recurentei-reclamante vizează în concret procentul cu care a fost diminuat cuantumul amenzii, de 5%, şi nu cel maxim de 10%.

Această diminuare a fost determinată de reţinerea circumstanţei atenuante privind participarea A. la proiectul de black-box.

De altfel, chiar prin Decizia nr. 68/2020, Consiliul Concurenţei a reţinut în favoarea recurentei-reclamante o serie de circumstanţe atenuante, cum ar fi: implementarea unui program de conformare cu regulile de concurenţă, existenţa şi efectuarea unor acţiuni de tip advocacy pentru promovarea regulilor de concurenţă în rândul partenerilor comerciali, colaborarea efectivă şi deplină cu Consiliul Concurenţei, dincolo de obligaţia legală de a coopera, prin pregătirea unui studiu util în scopul investigării eficiente şi complete a cauzei (realizat de către O. în anul 2019), contribuţia la bunăstarea consumatorilor prin implementarea unor măsuri proprii referitoare la credite din piaţa financiară non-bancară în contextul pandemiei Covid-19, instituirea unui mecanism de tip black-box.

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că procentul reducerii aplicate ţine de marja de apreciere a autorităţii, neexistând obligaţia aplicării reducerii la nivelul maxim în situaţia reţinerii unei circumstanţe atenuante, fiind necesar ca sancţiunea rezultantă să-şi păstreze, în final, caracterul disuasiv.

Astfel fiind, contrar celor afirmate de către recurentă, chiar şi în ipoteza reţinerii circumstanţelor atenuante, nu este obligatorie aplicarea reducerii maxime de 10%, prevăzute de lege, fiind important ca reducerea aplicată să se înscrie în limitele prevăzute de lege, ceea ce în speţă s-a şi întâmplat.

În consecinţă, Înalta Curte constată că şi ansamblul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nedondate.

Prin urmare, motivele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

6. Temeiul de drept al soluţiei ponunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 25 ianuarie 2022, 14 iunie 2022, 22 noiembrie 2022 şi a sentinţei nr. 2398 din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 25 ianuarie 2022, 14 iunie 2022, 22 noiembrie 2022 şi a sentinţei nr. 2398 din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.