Compatibility of automatic suspension of community transport licenses with EU proportionality and individualization criteria

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 02.11.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, a solicitat ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să dispună:

I. Anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 69 din 1 februarie 2012, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. d), cu referire la încălcarea prevăzută la art. 3 pct. 5 din acelaşi act normativ;

II. Suspendarea executării H.G. nr. 69 din 1 februarie 2012, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. d), cu referire la încălcarea prevăzută de art. 3 pct. 5 din acelaşi act normativ, până la soluţionarea definitivă a cauzei (cerere respinsă prin încheierea nr. 4 din 13.12.2023, nerecurată).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 9 din 29 ianuarie 2024, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier şi a respins cererea de anulare formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 9 din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a considerat că, prin intervenirea unei legi contravenţionale mai favorabile care nu mai prevede pentru fapta reţinută în sarcina reclamantei posibilitatea aplicării măsurii administrative a suspendării licenţei comunitare, respectiv H.G. nr. 1317/2023, nu mai subzista interesul de a supune analizei instanţei de judecată legalitatea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012.

A arătat că la data pronunţării sentinţei civile nr. 9/29.01.2024, H.G. nr. 69/2012 era abrogată, iar H.G. nr. 1317/2023 nu mai prevede pentru fapta reţinută în sarcina reclamantei măsura administrativă a suspendării licenţei comunitare.

Consecinţa constatării inaplicabilităţii faţă de reclamantă a măsurii administrative a suspendării licenţei comunitare, ca urmare a intervenirii unei legi contravenţionale mai favorabile, ar fi constat în respingerea acţiunii ca lipsită de interes, nu ca nefondată.

De asemenea, a menţionat că, din analiza comparativă a dispoziţiilor din legislaţia naţională, respectiv cele cuprinse în art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012 cu cele prevăzute de art. 22 din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009, rezultă faptul că legislaţia naţională nu prevede niciun criteriu de individualizare în cazul aplicării măsurii administrative a suspendării licenţei comunitare, respectiv nu acordă posibilitatea efectuării unei analize în concret pentru stabilirea întrunirii criteriilor de gravitate necesare pentru a aplica o astfel de sancţiune, măsura administrativă urmând a fi aplicată de drept în cazul reţinerii contravenţiei prevăzute de art. 3 pct. 5 din H.G. nr. 69/2012, indiferent de modalitatea în care aceasta a fost săvârşită.

Prin urmare, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile normative naţionale nu ar fi contrare dreptului Uniunii, întrucât autorităţile naţionale nu au nicio posibilitate de a înlătura sancţiunea suspendării licenţei comunitare în cazul constatării săvârşirii contravenţiei prevăzute de art. 3 pct. 5 din H.G. nr. 69/2012, iar Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 prevede că sancţiunile cele mai drastice (retragerea şi suspendarea licenţei comunitare) se stabilesc în raport de gravitatea încălcării săvârşite de titularul licenţei comunitare şi numărul total al copiilor conforme ale licenţei respective.

Afirmă că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că, pe de o parte, rămâne în sarcina celor chemaţi să aplice dispoziţiile infralegale evaluarea circumstanţelor concrete raportat la reglementările relevante, iar pe de altă parte, că în procedura plângerii contravenţionale ar putea fi analizate toate împrejurările concrete ce ţin de contravenţia sancţionată.

Or, art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012 nu acordă agenţilor constatatori posibilitatea de a evalua gravitatea concretă a faptelor reţinute în sarcina operatorului de transport, măsura administrativă a suspendării licenţei comunitare urmând să se aplice de drept, deşi este una dintre cele mai drastice sancţiuni ce pot fi aplicate unui operator de transport rutier.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia Înaltei Curţi şi considerentele asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor în continuare arătate.

Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile vizând nelegalitatea sentinţei din perspectiva unei presupuse lipse de interes a acţiunii în raport de modificarea cadrului normativ prin abrogarea H.G. nr. 69/2012 de către H.G. nr. 1317/2023 care nu mai prevede măsura administrativă a suspendării licenţei de transport.

Întrucât sancţiunea a fost aplicată în contextul dat, există interesul sesizării instanţei pentru restabilirea dreptului încălcat, în accepţiunea reclamantei, deoarece aceasta este forma legislativă care a produs efecte juridice în cazul reclamantei, iar intervenirea unei reglementări contravenţionale mai favorabile nu constituie obiectul cauzei deduse judecăţii.

În egală măsură, nici celelalte susţineri ale recurentei-reclamante vizând incompatibilitatea cu dreptul comunitar, reprezentat de art. 22 din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009, a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012, cu referire la încălcarea prevăzută la art. 3 pct. 5 din acelaşi act normativ nu pot fi primite, instanţa de fond pronunţând o hotărâre nesusceptibilă de casare.

Astfel, printr-un prim set de critici, se arată că măsura drastică a suspendării licenţei comunitare se aplică de drept, fără ca actul administrativ normativ să stabilească criterii de individualizare, respectiv fără posibilitatea cercetării contextului factual pentru concretizarea incidenţei criteriilor de gravitate necesare pentru aplicarea sancţiunii, în raport cu norma europeană, care dispune că sancţiunile respective (retragerea temporară sau permanentă a unora dintre copii sau a tuturor copiilor conforme ale licenţei comunitare, respectiv retragerea temporară sau permanentă a licenţei comunitare) se aplică în funcţie de gravitatea încălcării săvârşite de titularul licenţei comunitare şi numărul total al copiilor conforme ale licenţei respective pe care le deţine cu privire la traficul internaţional.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că din examinarea comparativă a reglementărilor menţionate nu transpar motive care să determine concluzia că dispoziţiile normative naţionale sunt contrare dreptului Uniunii.

Art. 22 din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 impune obligaţia statelor ca, în cazul unei încălcări grave a legislaţiei comunitare, să dispună măsurile aferente (un avertisment doar dacă e prevăzut de legislaţia naţională), precum şi sancţiuni administrative (stabilite corespunzător gravităţii încălcării şi numărului total al copiilor conforme ale licenţelor), astfel cum reglementează dispoziţiile H.G. nr. 69/2012.

În esenţă, recurenta-reclamantă invocă lipsa de prevedere în detaliu în legislaţie a faptei sale sancţionată contravenţional, însă o astfel de particularizare ar conduce la ineficienţa principiului generalităţii legilor care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, impune ca redactarea conţinutului acestora să nu fie efectuată în termeni caracterizaţi de o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive, tocmai pentru a asigura supleţea actelor normative.

O altă critică se referă la faptul că sancţiunea complementară stabilită la art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/01.02.2012 încalcă principiul proporţionalităţii din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 şi în dreptul Uniunii.

În mod corect a apreciat judecătorul fondului că emitentul actului contestat a verificat, cu respectarea dispoziţiilor din regulamentele UE, gravitatea încălcărilor şi potenţialul de risc, urmând ca evaluarea circumstanţelor concrete raportat la reglementările relevante să se facă de organele abilitate în aplicarea dispoziţiilor infralegale.

Criteriile generale de individualizare a sancţiunii în materia contravenţională sunt prevăzute de la art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, recurenta-reclamantă putând da eficienţă acestora în litigiul având ca obiect plângerea contravenţională formulată împotriva procesului-verbal de contravenţie nr. x/16.05.2023, în dosarul nr. x/285/2023, în cadrul căreia pot fi examinate toate împrejurările concrete privind contravenţia sancţionată.

De altfel, art. 22 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 prevede că "Statele membre garantează operatorilor de transport dreptul la o cale de atac împotriva sancţiunilor administrative aplicate acestora în temeiul prezentului articol."

Prin urmare, chiar norma juridică unională dispune obligativitatea unei căi de atac împotriva sancţiunilor administrative aplicate în temeiul actului normativ respectiv, aceasta fiind conduita procedurală optimă într-o astfel de situaţie, un act administrativ normativ neputând fi desfiinţat pentru omisiunea unui exces de reglementare amănunţită care ar determina implicit o rigiditate extremă a prevederilor legale respective.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 9 din 29 ianuarie 2024, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 9 din 29 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.