Forest concession royalty formula partly annulled; appeals rejected, lower ruling upheld

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău la 14.11.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. Oneşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, anularea prevederilor Ordinului nr. 367/17.03.2010 emis de Ministerul Mediului şi Pădurilor, modificat prin Ordinul nr. 172/17.02.2015, respectiv a dispoziţiilor art. 9 alin. (2).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. Oneşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

A dispus anularea în parte a Ordinului MMP nr. 367/2010, modificat prin Ordinul MMP nr. 172/2015 în ceea ce priveşte formula de calcul a valorii concesiunii.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei 50 cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 136 din 15 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ambele părţi au declarat recurs.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare arată că instanţa de fond a considerat că autoritatea statului poate să modifice unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, notificând în acest sens cocontractantul, atribuţie prevăzută expres şi la pct. VI, art. 8 alin. (3) din contract.

Dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Ordinul MMP nr. 367/2010, modificat prin Ordinul MMP nr. 172/2015 nu fac însă nicio referire la o situaţie excepţională, această prevedere având o aplicabilitate generală, nefiind justificată de existenţa unui interes local sau general.

Afirmă că prevederile art. 9 alin. (2) din Ordinul 367/2010 modifică prevederile unui contract în derulare, contrar dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ. şi astfel se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, modificarea convenţiei putând interveni face doar în condiţiile clauzei de la art. 8 alin. (3) din contract.

A solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul anulării dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Ordinul nr. 367/2010.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Autoritatea pârâtă (MMAP) susţine că Ordinul nr. 367/2010 a fost emis în considerarea dispoziţiilor art. 138 lit. b) si art. 140 din H.G. nr. 88/1997, potrivit cărora, la determinarea redevenţei care reprezintă un venit fix anual al concedentului se va avea în vedere ca această sumă să nu fie mai mare decât dobânda de referinţă stabilită de BNR aplicată la valoarea de circulaţie a terenului care face obiectul concesiunii, valoare care se va stabili ţinându-se cont de criteriile enumerate în actul normativ.

Contractul de concesiune nr. x/2006 încheiat între concesionarul A. S.R.L. şi concedentul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale este reglementat în conformitate cu anexa aprobată prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 7/2005, nefiind similar unei convenţii cu clauze negociate în prealabil

Mai arată recurentul-pârât că, potrivit art. 4 alin. (2) din contractul de concesiune, redevenţa se stabileşte anual prin act adiţional, iar la art. 8 alin. (3) se prevede dreptul concedentului de a actualiza contractul conform legislaţiei în vigoare, cu forma reglementată prin anexa nr. 3 aprobată prin Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 367/2010.

A solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotăârii, iar în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia Înaltei Curţi şi considerentele asupra recursului

II.1. Analizând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condiţiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului, invocată din oficiu, şi excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare şi nemotivare formulat de recurentul-reclamant A. S.R.L., invocată de recurentul-pârât MMAP, instanţa de control judiciar constă că acestea nu sunt întemeiate, pentru următoarele argumente.

a) Cu privire la excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte constată că sentinţa a fost comunicată la 12.01.2024, iar cererea de recurs a fost transmisă prin e-mail Curţii de Apel Bacău la 29 ianuarie 2024, ora 11:06 p.m., potrivit dovezii aflate la dosar recurs, termenul de calcul al recursului împlinindu-se la data menţionată.

În această situaţie, văzând şi Decizia nr. 45/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M.Of. partea I nr. 961 din 20/10/2020, prin care s-a stabilit că "actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen", instanţa de control judiciar reţine că recursul a fost formulat în termenul legal, astfel că va respinge excepţia tardivităţii, ca nefondată.

b) Referitor la excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare, se susţine în întâmpinare că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, solicitându-se anularea recursului.

Înalta Curte reţine că excepţia invocată este nefondată, recurentul-reclamant A. plătind taxa judiciară de timbru de 100 RON, calculată potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza a doua din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora se taxează cu 100 RON recursul pentru cererile neevaluabile în bani, în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar recurs.

c) În ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, Înalta Curte constată că societatea reclamantă A. a formulat critici ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că va respinge excepţia invocată, ca nefondată.

II.2. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurentul-pârât MMAP sunt nefondate, în considerarea argumentelor în continuare arătate.

II.2.1. În privinţa recursului declarat de societatea reclamantă, instanţa de control judiciar nu reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se observă, cu titlu preliminar, că recursul reclamantei este un recurs cu privire la considerente.

În esenţă, criticile exprimate vizează anularea prevederilor art. 9 alin. (2) din Ordinul nr. 367/2010, modificat prin Ordinul nr. 172/2015 potrivit cărora "2) La data intrării în vigoare a prezentului ordin, contractele de concesiune aflate în derulare se modifică prin încheierea de acte adiţionale, în concordanţă cu prevederile prezentului ordin", recurenta susţinând că prin această formulare se încalcă principiul nerectroactivităţii legii civile, deoarece se modifică clauze ale contractului încheiat sub imperiul unei reglementări, printr-un act normativ ulterior.

În mod corect a stabilit judecătorul fondului că în cauză a fost respectat principiul menţionat, în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, evocată şi în motivarea sentinţei recurate.

Printr-o altă decizie, instanţa de control constituţional a statuat că, "Aplicarea imediată a legii noi cu privire la un contract încheiat anterior intrării sale în vigoare nu atinge efectele produse din raportul anterior, dacă acestea s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a noii legi, însă, cu privire la efectele neconsumate rezultate din situaţiile juridice născute înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aceasta din urmă este de imediată aplicare, fără a fi retroactivă" - Decizia nr. 35 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, ale art. 28 alin. (3) din Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006 şi ale art. III alin. (2) din Legea nr. 99/2014 pentru modificarea şi completarea Legii serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006, publicată în M. Of. nr. 545 din 25 iunie 2020.

Astfel, nu sunt încălcate prevederile art. 15 din Constituţia României sau ale art. 6 din C. civ., deoarece plata redevenţei anuale este o obligaţie cu caracter de continuitate, iar cuantumul acesta este determinat de prevederile legale în vigoare la data scadenţei obligatorii.

În cauză, nu se poate constata o aplicare retroactivă a legii, deoarece dispoziţiile legale criticate vizează aplicarea pentru viitor a acestora.

Cuantumul redevenţei la data fiecărei scadenţe reprezintă un efect viitor al raporturilor juridice trecute ("facta futura")

În consecinţă, reglementarea pentru viitor a unui alt cuantum al redevenţei anuale decât cel stabilit la data încheierii contractului de concesiune printr-un ordin nu înseamnă aplicarea retroactivă a legii, astfel încât criticile formulate sunt nefondate.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul MMAP, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., nu conţine argumente necesare şi suficiente pentru a determina modificarea sentinţei atacate.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt invocate aspecte concrete din care să rezulte încadrarea considerentelor sentinţei în ipoteza normei juridice enunţate, nefiind indicate motivele pretins contradictorii sau străine de natura cauzei şi nici nu se demonstrează motivarea insuficienţă.

Simpla citare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) şi însoţite de comentarii generaliste privind caracteristicile necesare motivării unei hotărâri judecătoreşti, lipsite de fundamentul unor justificări distincte în privinţa incidenţei textului legal indicat nu constituie un motiv capabil de atragere a cazului de casare respectiv.

Or, din analiza considerentelor sentinţei, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a examinat aspectele litigioase, raportate la cadrul legal aplicabil, evocând succesiunea cronologică a actelor normative aplicabile şi modul de reglementare referitor la calculul redevenţei conturat.

Totodată, a surprins esenţa de nelegalitate a reglementării criticate, arătând şi demonstrând temeinicia susţinerilor reclamantei concesionar cu privire la nelegalitatea Ordinului nr. 367/2010 întrucât dispoziţiile ce reglementează formula de calcul a valorii concesiunii contravin normelor legislative de nivel superior, respectiv prevederile art. 138 alin. (1) lit. b) şi art. 140 din H.G. nr. 577/2002, fapt ce contrazice prevederile art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Înalta Curte reţine că regimul juridic al contractului de concesiune nr. x/27.07.2006, încheiat între reclamantă, în calitate de concesionar şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în calitate de concedent, având ca obiect cedarea folosinţei şi preluarea în concesiune a terenului forestier proprietate publică a statului aferent activului B. în suprafaţă de 11.770 mp a fost cel stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 130 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 aprobate prin H.G. nr. 577/2002, art. 1 din O.G. nr. 2/2003 şi Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 7/2005.

Pentru aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 577/2002 a fost emis Ordinul Ministerului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 7 din 17 ianuarie 2005 pentru aprobarea modului de calcul şi a modului de plată a redevenţei obţinute din concesionarea terenurilor forestiere proprietate publică a statului, aferente activelor vândute de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, precum şi a modelului de contract de concesiune, ulterior abrogat prin Ordinul Ministerului mediului şi pădurilor nr. 367 din 17 martie 2010 pentru aprobarea valorii concesiunii, a modului de calcul şi a modului de plată a redevenţei obţinute din concesionarea terenurilor forestiere proprietate publică a statului, aferente activelor vândute de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, precum şi a modelului de contract de concesiune (art. 11 din Ordinul nr. 367/2010). Ordinul nr. 367/2010 a fost modificat prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 172/2015.

Ordinul atacat a modificat calcularea valorii concesiunii, printr-o optică diferită de dispoziţiile H.G. nr. 577/2002, în sensul că redevenţa sub forma unui venit fix anual nu mai era o sumă fixă care nu trebuia să nu fie mai mare decât dobânda de referinţă stabilită de Banca Naţională a României, aplicată la valoarea de circulaţie a terenului ce face obiectul concesiunii, stabilită potrivit criteriilor prevăzute la art. 140 din H.G. nr. 577/2002 ci, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1):

"Redevenţa pentru terenurile forestiere proprietate publică a statului, aferente unor active vândute de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, se stabileşte sub forma unui venit fix anual al concedentului egal cu valoarea concesiunii terenului, la care se aplică dobânda de referinţă stabilită de Banca Naţională a României".

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că în cadrul documentaţiei care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 367/2010, solicitate de judecătorul fondului, se află Raportul înregistrat sub nr. x/12.12.2014 al Corpului de control al Ministrului delegat ce consemnează controlul privind modul de aplicare a Ordinului nr. 367/2010 în care s-a consemnat faptul că prin acest act administrativ formula de calcul a redevenţei calculate "a suferit o schimbare semnificativă", reţinându-se, totodată că valoarea concesiunii nu este identică cu valoarea terenului, din analiza formulei de calcul reieşind clar că valoarea concesiunii este sinonimă cu valoarea de plată a concesiunii, respectiv suma care trebuie plătită anual pentru concesionarea terenului în baza contractului încheiat cu autorităţile statului.

Prin urmare, întrucât Ordinul nr. 367/2010 a reglementat un mod de calcul al concesiunii după criterii diferite de cele stabilite prin art. 138-140 din H.G. nr. 577/2002, act normativ cu putere juridică superioară actului atacat, a fost înfrânt principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, prevăzut de dispoziţiile art. 4, raportate la cele ale art. 78 din Legea nr. 24/2000, soluţia de anulare în parte impunându-se ca măsură de restabilire a ordinii de drept încălcate.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond nu intră sub incidenţa criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea recurentei-reclamante A. de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în fond şi recurs, va fi respinsă, întrucât în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată de la fond (chitanţa nr. x/23.02.2023), acestea nu pot face obiectul în recurs, iar în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din recurs vor fi respinse, faţă de respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, astfel că nu este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 136 din 15 decembrie 2023, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.,ca nefondate.

Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L şi de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 136 din 15 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.