Retroactive Application of Salary Cap under Law 153/2017 to Judicial Staff and Validity of Final Judgments

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 27 iulie 2022 sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Apărării Naţionale şi U.M. 02540 Bucureşti, secţia Pachetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat instanţei următoarele:

l. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 şi a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 respectiv, a art. 4 şi a art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

2. Revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 şi a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 respectiv, a art. 2 din actul administrativ în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

3. Recalcularea indemnizaţiilor de încadrare începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi emiterea unor noi ordine de salarizare;

4. Repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 01.08.2016 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor Ia plata diferenţelor băneşti corespunzătoare) sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare până la data plăţii efective.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1271 din 21 iulie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naţionale şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca nefondată.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinul nr. 2310/09.12.2021, numai în privinţa menţiunilor privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a obligat pârâtul Parchetul ÎCCJ la plata diferenţelor salariale astfel stabilite, în raport de majorarea indemnizaţiei de încadrare lunară prin raportare la VRS de 605,225 fără plafonarea avută în vedere de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare până la data plăţii efective.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1271 din 21 iulie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi U.M. 02540 Bucureşti, secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului formulat, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 27.07.2019 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; admiterea excepţiei rămânerii fără obiect; respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată, recurenţii-pârâţi au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei extinctive.

Având în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor diferenţe de drepturi salariale, a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale art. 2510, art. 2517 şi art. 2523 C. civ.

Întrucât reclamantul a solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 01.08.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 27.07.2022, în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 27.07.2019.

Au arătat că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus salarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudenţa unitară în materie a instanţelor judecătoreşti, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Susţinerea în sensul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi primită.

Astfel, art. 1 din Ordinul nr. 2310/2021 stabileşte în mod explicit că destinatarii săi se salarizează cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, "în condiţiile prezentului ordin". Această prevedere trebuie interpretată în sensul că salarizarea se va realiza în modalităţile indicate în articolele subsecvente, respectiv după regulile arătate în art. 2, 3 şi 4.

Dispoziţiile art. 1 din ordin se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi de plată a drepturilor salariale în funcţie de cele două situaţii de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel: cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii; cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei), pentru destinatarii care deţin titluri executorii mai favorabile.

Aşadar, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă, prevăzut de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

De altfel, acest text este indicat în mod explicit în preambulul ordinului.

Art. 1 din Ordinul nr. 2310/2021 are doar semnificaţia constatării existenţei în familia ocupaţională "Justiţie" a unei noi valori de referinţă sectoriale recunoscute de ceilalţi ordonatori de credite şi are rolul de a marca data de la care această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaţionale.

Deci, nu se poate aprecia că emitentul ar fi renunţat expres la prescripţie.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunţare tacită la prescripţie. Potrivit art. 2508 C. civ., renunţarea tacită la prescripţie trebuie să fie neîndoielnică şi poate rezulta din manifestări neechivoce. Or, în cauză, emitentul nu a renunţat la prescripţie, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripţia.

Mai mult, nu este incidentă nici ipoteza în care emitentul nu a cunoscut că termenul prescripţiei este împlinit.

Art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voinţa emitentului, conformă legii civile, de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripţie extinctivă.

În acelaşi sens, în art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 se stipulează că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Totodată, la emiterea ordinului s-a ţinut seama de adresa din 09.04.2021 a preşedintelui C.S.M., din care rezultă că, la nivelul aparatului propriu al Consiliului, s-a dispus cu privire la recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor/salariilor personalului prin raportare ta VRS de 605,225 RON, cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziţiei de salarizare.

În continuare, recurenţii-pârâţi au arătat că în baza art. 247 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 194 lit. c) C. proc. civ., invocă excepţia rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 şi Ordinul nr. 564 din 20.04.2023 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Au mai arătat că drepturile salariale nu pot fi acordate începând cu 01.01.2018, Ordinele menţionate prevăzând ca dată de acordare luna decembrie 2018.

Prin ultima critică de nelegalitate, recurenţii-pârâţi au arătat că prima instanţă a omis să analizeze aplicabilitatea dispoziţiilor art. VI din O.U.G. nr. 168/2022, determinând astfel executarea uno ictu a hotărârilor judecătoreşti în discuţie, contrar voinţei emitentului Ordinului nr. 2310/2021.

Ordinul nr. 2295/2021 prevede că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON se acordă astfel: cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii; cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei), pentru destinatarii care deţin titluri executorii mai favorabile, situaţie în care se regăseşte şi reclamantul.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma criticilor prezentate de recurenţii-pârâţi, constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele prezentate în continuare.

Intimatul - reclamant are calitatea de procuror militar şi a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 şi a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021, ambele ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de salarizare, fără plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca nefondată.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinul nr. 2310/09.12.2021, numai în privinţa menţiunilor privind plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a obligat pârâtul Parchetul ÎCCJ la plata diferenţelor salariale astfel stabilite, în raport de majorarea indemnizaţiei de încadrare lunară prin raportare la VRS de 605,225 fără plafonarea avută în vedere de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.08.2016.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. de către pârât care, prin cererea de recurs, a invocat şi excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii în raport de Ordinele nr. 551 din 12.04.2023 şi nr. 564 din 20.04.2023 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte criticile vizând greşita respingere de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei extinctive invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, reţinându-se în mod corect de către prima instanţă că reclamantul nu a solicitat recalcularea drepturilor salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripţiei extinctive (art. 2500, 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517) invocate de recurentul-pârât.

În cauză, acţiunea a fost formulată în condiţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, solicitându-se obligarea la emiterea unui ordin de salarizare ca act administrativ, astfel că singura prescripţie ce putea fi invocată de către pârât fiind aceea reglementată de prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, care însă nu a fost invocată ca atare.

Dincolo de acest aspect, nu poate fi ignorată împrejurarea că reclamantul este beneficiarul unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă de acordare a VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, ceea ce constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie din perspectiva cererii de înlăturare a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, tocmai din acest motiv, reclamantul se situează în ipoteza de la art. 3 din Ordinul atacat, respectiv aceea în care personalului căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea Ordinului atacat (Ordinul nr. 2310/09.12.2021) se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti respective.

În consecinţă, acest prim motiv de casare este nefondat, iar soluţia primei instanţe este legală, motiv pentru care va fi menţinută.

În continuare, Înalta Curte, reţine că recurenţii-pârâţi au invocat în cadrul motivelor de recurs excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, excepţie care reprezintă o chestiune de ordine publică, încadrabilă în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că va fi tratată ca atare.

Se susţine că, întrucât prin Ordinele nr. 551 din 12.04.2023 şi nr. 564 din 20.04.2023 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a prevăzut acordarea drepturilor salariale fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru menţionată, începând cu luna decembrie 2018, acţiunea a rămas fără obiect.

Însă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat ca indemnizaţia de încadrare lunară prin raportare la VRS 605,225, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, să fie acordată începând cu data de 01.08.2016, ceea ce, raportat la principiul disponibilităţii, denotă neîndeplinirea condiţiilor existenţei excepţiei menţionate.

Prin urmare, nu se justifică criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că argumentele cu privire la modalitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de drepturi salariale în favoarea personalului din instituţii şi autorităţi publice, în conformitate cu prevederile art. VI din O.U.G. nr. 168/2022, nu sunt de natură să susţină legalitatea actului administrativ contestat, întrucât nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a sentinţa civilă nr. 107/17.01.2023 a Tribunalului Iaşi, modificată prin decizia civilă nr. 564/06.06.2023 a Curţii de Apel Iaşi.

Astfel, efectele produse de O.U.G. nr. 168/2022 sau orice alt act normativ care stabileşte modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanţa de contencios administrativ în litigiul de faţă, acestea ţinând doar de o eventuală punere în executare a unor titluri executorii reprezentate de hotărârile judecătoreşti pronunţate.

În ceea ce priveşte data de la care a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească în favoarea reclamantului dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod greşit a apreciat prima instanţă ca fiind data de 01.08.2016.

Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 107/17.01.2023 a Tribunalului Iaşi, modificată prin decizia civilă nr. 564/06.06.2023 a Curţii de Apel Iaşi, instanţa a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ să plătească reclamantului diferenţele de drepturi salariale rezultate din calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON pe perioada 01.08.2016 până la 09.12.2018, beneficiind aşadar printr-o hotărâre judecătorească de dreptul respectiv.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 "Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017", iar, conform alin. (6) din acelaşi articol " În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinţei recurate sub acest aspect, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei recurate, apreciind că sunt nefondate celelalte susţineri ale recurentului-pârât circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanţă a dispus obligarea la emiterea ordinului (începând cu data de 01.01.2018, conform celor reţinute în considerentele de mai sus) cu înlăturarea plafonării, instanţa de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială şi caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 71).

Aceleaşi statuări se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 82).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, în mod just prima instanţă a reţinut că, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamantului de a îi fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Faţă de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamant.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de control judiciar constată că reclamantul se prevalează de titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 107/17.01.2023 a Tribunalului Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2019, modificată prin decizia civilă nr. 564/06.06.2023 a Curţii de Apel Iaşi prin care pârâtul a fost obligat să îi recalculeze indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON pe perioada 01.08.2016 până la 09.12.2018.

Or, faţă de cele statuate anterior, referitor la faptul că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon, Înalta Curte constată că în mod corect a procedat prima instanţă la obligarea pârâtului la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantului cu valorificarea VRS 605,225 RON, dar doar începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi U.M. 02540 Bucuresti -Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi în rejudecare, va stabili ca data înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 să fie 01.01.2018, în loc de 01.08.2016, şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi U.M. 02540 Bucuresti -Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1271 din 21 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Data înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este 01.01.2018, în loc de 01.08.2016.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.