Validity of written consent from prior employer for new employment permit under O.G. no. 25/2014 art. 17(6) when previous contract terminated by mutual agreement

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.02.2021, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul Pentru Imigrări Caraş-Severin, în termenul legal, a formulat contestaţie împotriva refuzului pârâtei IGI Caraş Severin nr. x/BICS/OCA din 31.01.2023 (comunicată societăţii la data de 02.02.2023) privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societatea reclamantă pentru dl. B., posesor al paşaportului nr. x, valabil pana la data de 11.11.2025, emis de autorităţile din Pakistan, al permisului unic de şedere valabil până la data de 02.10.2023, solicitând să se dispună anularea actului emis de către pârâtă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 216 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Timişoara:

- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin;

- a anulat actul nr. x/BICS/OCA/31.01.2023 emis de Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin;

- a obligat pârâtul să procedeze la emiterea avizului de angajare solicitat de societatea reclamantă pentru cetăţeanul străin B.;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul Pentru Imigrări Caraş-Severin, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurentul susţine că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor în România, în sensul că a considerat îndeplinite condiţiile generale şi speciale pentru eliberarea avizului de angajare solicitat de A. S.R.L. pentru cetăţeanul străin B., deşi documentaţia depusă nu respecta cerinţele legale. Mai exact, acordul scris prezentat nu provenea de la angajatorul anterior (C. SRL) la care străinul figura cu aviz de muncă şi contract individual de muncă activ, ci de la o altă societate (D. SRL) la care acesta avea doar un contract cu timp parţial, încheiat cu încălcarea art. 3 alin. (2) lit. m) din O.G. nr. 25/2014.

În vederea obţinerii avizelor de angajare solicitate, societatea comercială trebuia să îndeplinească toate condiţiile generale şi speciale de eliberare a avizelor de angajare prevăzute de O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor în România, iar instanţa de fond a interpretat greşit ca fiind îndeplinită această condiţie prevăzută de art. 17 alin. (5) şi (6) din ordonanţă.

În plus, instanţa a ignorat prevederile art. 28 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă, care stabilesc că neîndeplinirea condiţiilor legale constituie motiv de refuz al avizului de angajare.

Recurentul mai arată că procedura de încărcare online a documentelor pe portalul instituţiei nu echivalează cu depunerea cererii în sens administrativ, aceasta realizându-se doar prin prezentarea fizică la ghişeu, iar programarea online are rolul exclusiv de a evita aglomerările, fără a presupune verificarea juridică a documentelor.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, solicită respingerea acestora sau, în subsidiar, reducerea lor la o valoare rezonabilă, în conformitate cu art. 451-453 C. proc. civ., având în vedere complexitatea şi durata procesului, precum şi necesitatea dovedirii cheltuielilor prin înscrisuri.

În concluzie, se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea acesteia, în contextul în care hotărârea a fost pronunţată cu corecta aplicare a normelor de drept material incidente în materie raportat la probatoriul administrat, fiind, astfel, nefondate criticile aduse de recurent sentinţei primei instanţe.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât susţine interpretarea pretins eronată de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, având în vedere că a considerat a fi îndeplinite condiţiile de admitere a cererii formulate de reclamantă.

Critica este nefondată.

Contrar alegaţiilor recurentului, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor în România, astfel cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 143/2022.

Textul legal menţionat prevede, în esenţă, că ocuparea unui nou loc de muncă de către un străin încadrat în baza unui aviz de angajare se poate realiza "doar în baza acordului scris al angajatorului anterior", iar alin. (6) stabileşte excepţiile de la această regulă, respectiv cazurile în care contractul de muncă a încetat din iniţiativa angajatorului, prin acordul părţilor sau prin demisia străinului, dacă angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Or, din înscrisurile administrate la dosar, rezultă că reclamanta a depus la dosarul instanţei decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. x/17.02.2023, emisă de C. S.R.L., angajatorul anterior, din care reiese că raportul de muncă a încetat prin acordul părţilor.

Această împrejurare atrage incidenţa directă a art. 17 alin. (6) din O.G. nr. 25/2014, care exceptează în mod expres obligaţia prezentării acordului scris al angajatorului anterior.

Prin urmare, în cauză nu era necesar acordul prevăzut de art. 17 alin. (5), condiţiile legale pentru eliberarea avizului de angajare fiind îndeplinite.

Interpretarea susţinută de recurent, potrivit căreia acordul scris ar fi obligatoriu indiferent de motivele încetării contractului anterior, ignoră voinţa expresă a legiuitorului şi echivalează cu eliminarea aplicabilităţii alin. (6), care are caracter de normă derogatorie şi a fost introdus tocmai pentru a evita abuzurile din partea angajatorilor care refuză eliberarea unui asemenea acord.

Prin urmare, instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 17 alin. (6), iar refuzul recurentului de a elibera avizul pe motivul inexistenţei acordului scris este nejustificat şi contrar legii.

O a doua critică invocată de recurent vizează împrejurarea că instanţa de fond ar fi ignorat prevederile art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 25/2014.

Nici această critică nu poate fi primită.

Dispoziţiile art. 28 alin. (3) din O.G. nr. 25/2014 prevăd că Inspectoratul General pentru Imigrări "refuză eliberarea avizului de angajare dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă".

Or, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, condiţiile prevăzute de art. 17 alin. (6) din ordonanţă erau îndeplinite, întrucât s-a făcut dovada încetării raporturilor de muncă prin acordul părţilor.

În consecinţă, refuzul autorităţii nu se mai întemeia pe o lipsă a condiţiilor legale, ci pe o interpretare eronată a acestora, aspect care justifică anularea actului administrativ contestat, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În plus, în virtutea principiului legalităţii actului administrativ, autoritatea publică nu poate refuza emiterea unui act pe considerente de oportunitate sau prin interpretarea extensivă a normelor legale restrictive.

Instanţa de contencios administrativ, în exercitarea controlului de legalitate, a verificat corect existenţa condiţiilor prevăzute de lege şi a constatat că actul de refuz nu are fundament juridic.

Subsumat motivului de casare invocat, recurentul a formulat critici şi cu privire la procedura online de depunere a cererii şi semnificaţia programării electronice.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Chestiunea modalităţii de depunere a documentaţiei online nu a constituit temeiul soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi nu are relevanţă pentru legalitatea refuzului de eliberare a avizului.

Sentinţa recurată s-a întemeiat exclusiv pe constatarea nelegalităţii motivului de refuz privind lipsa acordului scris al angajatorului anterior, fără a reţine vreo consecinţă juridică derivată din procedura electronică de încărcare a documentelor.

Prin urmare, acest motiv de recurs este străin de obiectul judecăţii şi nu poate conduce la casarea hotărârii, întrucât nu vizează raţionamentul juridic efectiv al instanţei.

În plus, prevederile O.G. nr. 25/2014 nu condiţionează valabilitatea cererii de eliberare a avizului de modalitatea tehnică de transmitere a documentelor, aspectul fiind de ordin administrativ intern şi nerelevant sub aspectul legalităţii deciziei de refuz.

În fine, neîntemeiată este şi critica privind cheltuielile de judecată.

Instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea căzută în pretenţii este obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă.

Întrucât pârâtul a pierdut procesul, fiind constatată nelegalitatea actului administrativ emis, soluţia de obligare la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată este justificată şi proporţională, raportat la complexitatea cauzei şi la onorariul rezonabil practicat.

Cât priveşte solicitarea de aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, neintrând în categoria motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aşa cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În concluzie, se constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei recurate şi că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia contestată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 216 din data de 26 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 noiembrie 2024.