Prosecutors' salary cap annulled; appeal rejected, recalculation ordered at RON 605.225 reference value.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F. Şi G., prin reprezentant C., procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - procuror şef, în termen legal şi în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, au formulat plângere împotriva Ordinului Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 131/09.0202022 comunicat prin e -mail la data de 15.02.2022, prin care a fost soluţionată (respinsă) contestaţia formulată împotriva ordinelor nr. 568/28.12.2021, nr. 547/08.12.2021 şi nr. 4/06.01.2022, ordine prin care deşi li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, în fapt, indemnizaţia lunară de încadrare a fost plafonată conform prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 757 din 5 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - procuror şef.

A anulat Ordinul nr. 131/09.02.2022 prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţi împotriva Ordinelor nr. 547/08.12.2021, nr. 568/28.12.2021 şi nr. 4/06.01.2022 ale procurorului - şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi împotriva Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A modificat art. 2 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 emis de procurorul- şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

A modificat ordinele ulterioare nr. 568/28.12.2021 şi 4/06.01.2022 de punere în aplicare a Ordinului nr. 547/08.12.2021 cu privire la drepturile stabilite pentru reclamanţi în referinţă la indemnizaţia lunară de încadrare şi sporurile menţionate în ordine, ce vor fi restabilite corespunzător urmare a înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A dispus, pentru reclamanţi, calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, rezultate din aplicarea hotărârii, ce se vor face in conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate anterior, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a declarat recurs, prin care, invocând incidenţa motivelor de casare/nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulată de reclamanţi.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, în esenţă, două motive de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul susţine că hotărârea atacată este afectată de nelegalitate întrucât cuprinde considerente contradictorii şi străine cauzei, fiind pronunţată cu încălcarea principiului legalităţii şi al rolului activ al judecătorului.

În motivarea acestui capăt de recurs, se arată că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor nu ar fi cea stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive, ci una inferioară, considerând că neexecutarea unor titluri executorii ar fi produs consecinţe juridice acestora, respectiv privarea de drepturile aferente valorii de referinţă sectoriale (VRS) de 605,225 RON, fără plafonare.

Ministerul Public arată că instanţa de fond a prezumat, fără o verificare efectivă, existenţa în favoarea reclamanţilor a unor hotărâri judecătoreşti de acordare a VRS 605,225 RON, respectiv sentinţa civilă nr. 153/01.02.2021 a Tribunalului Vâlcea şi sentinţa civilă nr. 751/17.12.2020 a Tribunalului Olt. Din verificarea acestor titluri rezultă, însă, că beneficiarii acestora sunt alte persoane - H., I., J., K., L., M. şi N. - iar nu intimaţii reclamanţi din prezenta cauză, respectiv A., B., O., D., E., F. şi G..

Prin urmare, aceştia din urmă nu pot invoca efectele unor hotărâri judecătoreşti la care nu au fost părţi, întrucât, potrivit regulilor de procedură civilă, hotărârile produc efecte numai între părţile din cauză.

Se mai arată că instanţa de fond a introdus motive străine cauzei, dedicând considerente ample (paginile 13-15 din sentinţă) problemelor privind ridicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, deşi chestiunea nu a făcut obiectul titlurilor executorii invocate şi nici nu era incidentă în cauză.

În opinia recurentului, prin însuşirea necritică a susţinerilor reclamanţilor şi prin lipsa verificării titlurilor prezentate, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre întemeiată pe motive necorespunzătoare, contradictorii şi străine obiectului litigiului, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Ministerul Public critică modul de aplicare a normelor de drept material, susţinând că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale privind acordarea valorii de referinţă sectoriale de 605,225 RON, apreciind că aceasta ar fi datorată începând cu 01.08.2016.

Recurentul arată că reclamanţii nu au contestat, în termenele legale, actele de salarizare emise de angajator pentru anii 2016 - 2018, astfel că nu pot, prin acţiunea de faţă, să repună în discuţie stabilirea drepturilor salariale din perioadele anterioare, depăşind termenul de prescripţie.

Emiterea ordinului administrativ contestat în prezenta cauză, prin care Direcţia Naţională Anticorupţie a recunoscut aplicarea valorii de referinţă sectoriale în limita termenului de prescripţie a avut ca scop doar uniformizarea tratamentului salarial şi eliminarea unor diferenţe apărute în sistemul de justiţie, iar nu recunoaşterea unui drept salarial retroactiv.

Prin urmare, a admite pretenţiile reclamanţilor ar însemna să se impună angajatorului modificarea retroactivă a actelor de salarizare pentru o perioadă de peste cinci ani, fără un temei juridic valid.

Recurentul subliniază că litigiul nu are natura unui conflict de muncă, ci este o acţiune de contencios administrativ ce vizează exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, respectiv a Ordinului nr. 547/8.12.2021.

În concluzie, Ministerul Public solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 757/05.05.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca fiind nefondat.

5. Procedura de soluţionare

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului de judecată, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 26 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte analizând motivele de casare invocate de recurentul-pârât reţine că într-o primă critică, acesta a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre afectată de nelegalitate întrucât cuprinde considerente contradictorii şi străine cauzei, fiind pronunţată cu încălcarea principiului legalităţii şi al rolului activ al judecătorului.

Instanţa de recurs efectuând o analiză punctuală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apreciază că hotărârea primei instanţe nu cuprinde motive străine cauzei, ci analizează strict legalitatea Ordinului nr. 131/09.02.2022 (actul de respingere a contestaţiei administrative) şi legalitatea art. 2 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, în măsura în care introduce plafonarea prin trimitere la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În speţă, aceasta este chiar materia contenciosului reglementată de art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva dreptului/interesului legitim vătămat şi a principiilor legalităţii şi egalităţii.

Referirile instanţei de fond la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt centrale, nu periferice, iar argumentele instanţei vizează raţiunea pentru care plafonarea drepturilor salariale la anul 2022, nu poate anula sau diminua drepturi stabilite/recunoscute anterior sau pe alte temeiuri, potrivit jurisprudenţei obligatorii pe care de altfel instanţa de fond le şi aminteşte în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate (Decizia ICCJ - Complet DCD nr. 34/06.06.2022; Decizia ICCJ RIL nr. 7/11.02.2019; Decizia CCR nr. 794/15.12.2016).

În aceste condiţii, apreciem că instanţa nu s-a îndepărtat de obiectul litigiului şi nici nu şi-a întemeiat raţionamentul juridic pe argumentele propuse de reclamanţi, astfel cum critică sentinţa recurentul-pârât.

Apărarea recurentului privind "lipsa de opozabilitate" a unor hotărâri judecătoreşti către reclamanţii din cauză este nerelevantă pentru soluţia pronunţată în măsura în care:

- Acţiunea nu urmăreşte valorificarea directă a unor titluri individuale ale reclamanţilor, ci anularea/modificarea unor acte administrative cu caracter normativ/individual (Ordinul nr. 131/2022; art. 2 din Ordinul nr. 547/2021; ordinele de punere în aplicare) care guvernează salarizarea unei categorii de personal şi generează un tratament diferenţiat;

- P. nr. 547/2021, art. 1, stabileşte pentru întregul personal relevant aplicarea VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, distingând ulterior doar mecanismul de executare (art. 3 - în temeiul unor hotărâri judecătoreşti; art. 4 - recunoaştere administrativă cu limitări de prescripţie). Această dublă reglementare de executare este cea care a generat inechitatea reţinută de prima instanţă, nu "pretinsa" lipsă a unor titluri nominale pentru fiecare reclamant;

- În plus, egalizarea la nivelul maxim în familia ocupaţională "Justiţie", în condiţii egale de funcţie/grad/gradaţie/vechime, decurge din ansamblul normativ şi din jurisprudenţa obligatorie (O.U.G. nr. 83/2014 - art. 1 alin. (5^1) introdus prin Legea nr. 71/2015; O.U.G. nr. 20/2016; Deciziile ICCJ DCD nr. 23/26.09.2016 şi nr. 36/04.06.2018; Decizia CCR nr. 794/2016). Aşadar, discuţia recurentă despre titularii unor cauze anterioare, pe care recurentul-pârât a înţeles să o propună dezbaterii instanţei de recurs, nu infirmă exigenţa egalizării şi nu transformă în "străine cauzei" considerentele referitoare la eliminarea plafonării.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu se regăseşte nicio contradicţie internă a motivării. Instanţa a efectuat o analiză pornind de la prevederile ordinelor contestate şi de la cadrul legal special (Anexa V - Legea nr. 153/2017), apoi a confruntat soluţiile administrative cu jurisprudenţa obligatorie privind "majorările reglementate" şi "drepturile câştigate" şi a concluzionat, logic, că menţinerea plafonării pe art. 38 alin. (6) ar perpetua discriminarea şi ar deturna finalitatea legii.

Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 nu este întemeiat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre cu respectarea îndeaproape a obligaţiilor de motivare instituite de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. invocat de recurentul-pârât întemeiat pe critica privitoare privind "retroactivitatea" sau "repunerea în discuţie a anilor 2016-2018" este nefondată.

Înalta Curte subliniază că litigiul vizează tocmai analiza de legalitatea a ordinelor emise în perioada 2021-2022. Or, chiar art. 1 din Ordinul nr. 547/2021 fixează punctul de plecare 01.08.2016 pentru aplicarea VRS 605,225 RON "în condiţiile ordinului".

Aşadar, se apreciază că instanţa de fond nu a creat ex nihilo un drept salarial pentru trecut, ci a curmat aplicarea eronată a art. 38 alin. (6) ca instrument de plafonare care anihila efectele recunoaşterii VRS pe cale judiciară sau administrativă şi a restabilit tratamentul legal prevăzut chiar de emitentul ordinului. Menţiunea primei instanţe privind calculul diferenţelor "începând cu 01.08.2016" nu decurge dintr-o reevaluare a actelor anterioare reclamanţilor, ci din corecta aplicare a propriului act normativ al pârâtei şi din eliminarea unei clauze de plafonare nelegale.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 priveşte creşterile salariale reglementate de lege în cadrul aplicării etapizate a noii legi (alin. (3)-(5), nu drepturi deja câştigate/recunoscute anterior sau pe alt temei (hotărâri judecătoreşti ori acte administrative de recunoaştere). Acesta este sensul obligatoriu rezultat din:

Decizia nr. 34/06.06.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care circumscrie noţiunea de "majorări reglementate" la mecanismul etapizării din art. 38, iar nu la efectele hotărârilor/actelor anterioare ori paralele;

Decizia nr. 7/2019 - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, care statuează că majorările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti rămân incluse în indemnizaţia brută şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 (raţionament menţinut de practica ulterioară);

Decizia CCR nr. 794/2016, care impune egalizarea la nivelul maxim şi interzice perpetuarea discriminărilor în interiorul aceleiaşi familii ocupaţionale în condiţii identice.

Din această perspectivă, art. 2, art. 3 şi art. 4 din Ordinul nr. 547/2021 nu pot fi aplicate astfel încât, să subordoneze recunoaşterea VRS 605,225 RON unei plafonări la nivelul anului 2022, în temeiul art. 38 alin. (6) şi să fractureze categoria destinatarilor între cei cu hotărâri judecătoreşti (executare integrală) şi cei cu recunoaştere administrativă (executare limitată), producând inechitate vădită, în contradicţie cu egalizarea impusă de jurisprudenţa obligatorie.

Instanţa de fond a eliminat, corect, efectul discriminatoriu al plafonării (nu a negat existenţa prescripţiei ca instituţie, ci a înlăturat folosirea art. 38 alin. (6) ca mijloc de restrângere a dreptului recunoscut prin chiar actul pârâtei), şi a dispus modificarea actelor subsecvente (Ordinul nr. 568/2021 şi Ordinul nr. 04/06.01.2022) pentru coerenţă executorie.

Apărarea recurentului-pârât privind pasivitatea reclamanţilor în anii 2016-2018 nu poate conduce la schimbarea naturii litigiului şi nici la validarea unei plafonări nelegale.

Înalta Curte constată că nu ne aflăm într-o acţiune de muncă prin care s-ar solicita direct drepturi băneşti în temeiul legii pentru perioade prescrise, ci într-un control de legalitate asupra unor ordine emise în perioada 2021-2022. Efectele stabilite de hotărârea judecătorească recurată sunt consecinţa firească a constatării nelegalităţii plafonării, raportate la chiar data de aplicare indicată de emitent (01.08.2016). În această logică, instanaţ de fond nu a dispus emiterea unor acte administrative noi ci a dispus aplicarea legală a actului administrativ contestatprin eliminarea unei norme contrare legii şi jurisprudenţei obligatorii.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a încălcat şi nu s-a aplicat greşit dreptul material, instanţa de fond respectând cadrul normativ special (Anexa V la Legea nr. 153/2017) şi jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Curţii Constituţionale, constatând că art. 38 alin. (6) nu poate fi transformat într-un instrument de plafonare care să suprime egalizarea şi drepturile câştigate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 757 din 5 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 757 din 5 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.