Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5499/2024 AI generated

Refusal of rural investment contract: breach of prohibition on total share transfer under applicable procedural manual and lack of pre-contractual rights

Case Number Decizia nr. 5499/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal and its request for a preliminary reference to the Court of Justice of the European Union (CJEU), upholding the lower court’s decision that rejected the claimant's action. The dispute concerned a refusal by a rural investment funding agency to sign a financing contract under the National Rural Development Program 2014-2020, which the claimant challenged on the grounds that the agency had arbitrarily applied procedural manuals, failed to properly assess modification requests, and violated principles of legitimate expectation and EU fund management rules. The Court held that the preliminary reference was inadmissible as it sought a specific ruling on the facts rather than an interpretation of EU law, and found the appeal meritless because the claimant failed to obtain prior approval for a total transfer of shares—a prohibition explicitly stated in the applicable procedural manual (approved by Ministerial Order) and which the Court deemed a binding normative condition for eligibility. Relying on the principle that no subjective right to funding arises prior to contract signing and that national authorities must strictly verify eligibility conditions to protect the EU budget, the Court affirmed that the agency acted within its legal powers when refusing to conclude the contract due to the unapproved structural changes.

Legislator headnote

AI generated

art. 307 C. proc. civ, art. 486 C. proc. civ, art. 269 C. proc. civ, art. 301 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 521 C. proc. civ; Refusal of rural investment contract: breach of prohibition on total share transfer under applicable procedural manual and lack of pre-contractual rights: The dispute concerned a refusal by a rural investment funding agency to sign a financing contract under the National Rural Development Program 2014-2020, which the claimant challenged on the grounds that the agency had arbitrarily applied procedural manuals, failed to properly assess modification requests, and violated principles of legitimate expectation and EU fund management rules. The Court held that the preliminary reference was inadmissible as it sought a specific ruling on the facts rather than an interpretation of EU law, and found the appeal meritless because the claimant failed to obtain prior approval for a total transfer of shares—a prohibition explicitly stated in the applicable procedural manual (approved by Ministerial Order) and which the Court deemed a binding normative condition for eligibility. Relying on the principle that no subjective right to funding arises prior to contract signing and that national authorities must strictly verify eligibility conditions to protect the EU budget, the Court affirmed that the agency acted within its legal powers when refusing to conclude the contract due to the unapproved structural changes.

Keywords

AI generated
preliminary contract transfer of development rights share transfer verification by the contracting authority structural funds procedural requirement

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Main procedural ground cited in the dispositive for the High Court's decision to rule on the administrative appeal.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule cited in the dispositive as the basis for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra cererii de sesizare a CJUE şi a recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii şi evoluţia procesuală

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, la data de 2.03.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest Timişoara, a solicitat:

- Anularea Deciziei emise la data de 24.11.2020 cu privire la contestaţia depusă (Formularul C5.1) de reclamantă, contestaţie la notificarea de neacceptare a modificărilor solicitate şi neîncheierea contractului de finanţare aferent Cererii de Finanţare nr. x, pentru implementarea proiectului cu titlul "B.", selectată conform Raportului de Selecţie aprobat nr. x/27.02.2018;

- Obligarea pârâtelor la întocmirea tuturor actelor necesare pentru finalizarea procedurii de contractare a proiectului "B." şi, în concret, semnarea contractului de finanţare aferent Cererii de Finanţare nr. x, pentru implementarea proiectului "B.", selectată conform Raportului de Selecţie aprobat nr. x/27.02.2018; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 499 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest Timişoara.

A respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi Centrul Regional pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale 5 Vest Timişoara.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 şi a sentinţei nr. 499 din 15 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea cererii de recurs, pârâta a prezentat următoarele critici:

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 19 octombrie 2022, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că se impune respingerea cererii de înscriere în fals.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a greşit atunci când a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 307 C. proc. civ., întrucât, odată formulat denunţul de fals cu privire la înscrisurile depuse la dosar, judecata trebuia suspendată, iar cauza trebuia trimisă parchetului pentru lămurirea acestei chestiuni de natură penală. Susţine că este eronată interpretarea potrivit căreia procedura specială prevăzută de art. 304-308 C. proc. civ. s-ar aplica exclusiv înscrisurilor autentice, întrucât din chiar economia textelor legale, dar şi din doctrina şi practica judiciară rezultă că această procedură priveşte orice înscris folosit în proces, indiferent dacă este autentic, sub semnătură privată sau în format electronic.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa a tras concluzii greşite atunci când a reţinut imposibilitatea depunerii "originalului" înscrisului electronic, deşi legislaţia specială recunoaşte, în anumite condiţii, echivalenţa documentului certificat electronic cu un înscris original, iar C. proc. civ. asimilează documentele electronice, sub aspect probator, celor clasice, pe suport de hârtie.

Mai arată că probele administrate confirmă caracterul fals al înscrisurilor depuse de pârâtele-intimate. Astfel, la termenul din 8 iunie 2022, paginile de internet indicate în acele documente puteau fi accesate, însă afişau un conţinut diferit de cel reprodus în înscrisurile depuse la dosar. Ulterior, la termenul din 21 septembrie 2022, aceleaşi pagini nu mai puteau fi accesate, nemaiafişând nici conţinutul pretins de pârâte, nici alt conţinut. Aceste aspecte sunt dovedite prin înregistrările video depuse pe suport CD/DVD la termenele indicate, din care rezultă clar neconcordanţa dintre realitatea online şi documentele utilizate de pârâte.

În fine, recurenta apreciază că autorii falsului nu pot fi decât pârâtele-intimate, întrucât acestea au depus înscrisurile la dosar şi s-au folosit de ele în proces, ceea ce ar fi impus sesizarea parchetului conform art. 307 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de împotriva senţinţei, recurenta reclamantă a invocat următoarele critici:

Recurenta arată că prima instanţă a reţinut în mod eronat caracterul aplicabil al Manualului de procedură - versiunea 13, aprobat prin Ordinul MADR nr. 307/20.05.2019, tratându-l ca "drept aplicabil", deşi susţinerile sale nu au vizat anularea acestuia, ci neintrarea sa în vigoare.

În speţă, dovezile invocate de instanţa de fond nu fac dovada legală a publicării actului în condiţiile art. V din Ordinul nr. 307/2019, care condiţionează intrarea în vigoare de publicarea pe site-ul AFIR. Capturile de ecran depuse la 08.06.2022 nu atestă data publicării, iar chiar şi în ipoteza (inadmisibilă) în care s-ar accepta proba publicării prin simple capturi, acestea indică o altă adresă (www.portal.afir.info) decât cea menţionată expres în ordin (www.afir.info), astfel încât condiţia de publicare nu poate fi considerată îndeplinită.

Mai mult, înscrisurile depuse de pârâte nu au fost certificate "pentru conformitate cu originalul", ci doar "conform cu site-ul AFIR", deşi instanţa pusese în vedere semnarea pentru conformitate, motiv pentru care nu puteau fi valorizate ca probe apte să dovedească intrarea în vigoare. În mod nepermis, raţionamentul probator al primei instanţe a transferat recurentei sarcina de a dovedi un fapt negativ (lipsa publicării), deşi teza sa a fost constant aceea că pârâtele-intimate nu au făcut dovada intrării în vigoare a versiunii 13, în condiţiile şi la adresa prevăzute de actul normativ.

Pe fondul naturii juridice a actelor invocate, recurenta susţine că Manualul de procedură - versiunea 13 şi Ghidul solicitantului au un caracter eminamente tehnic, facultativ şi orientativ, neputând crea, prin ele însele, obligaţii legale suplimentare în absenţa unei intrări în vigoare conforme şi a unei baze normative primare.

Or, prima instanţă a tratat aceste instrumente ca norme imperative, reţinând inclusiv o pretinsă interdicţie privind cesiunea părţilor sociale, fără a explica de ce dispoziţiile ghidului/manualului ar avea, în cauză, forţă juridică obligatorie. Incoerenţa aplicării acestor reguli este dovedită de soluţia anterioară favorabilă recurentei - Decizia AFIR nr. 20248/07.08.2019 privind contestaţia (Formular C5.1) - prin care pârâtele-intimate au acceptat, în considerarea probelor depuse (extras de cont C. din 22.07.2019), îndeplinirea condiţiei cofinanţării ca premisă a încheierii contractului, fără a invoca vreo vătămare sau impediment procedural. În prezenta cauză, aceeaşi autoritate aplică selectiv aceleaşi reguli, fără nicio justificare a diferenţei de tratament şi fără a demonstra o vătămare concretă, iar modificările operate ulterior în structura societăţii nu echivalează cu o cesiune integrală a părţilor sociale, astfel cum, în mod rigid, a presupus instanţa.

În ceea ce priveşte comunicările adresate AFIR, recurenta arată că acestea trebuiau calificate ca veritabile cereri de modificare, nu simple informări. Contrar celor reţinute de instanţă, termenul limită din 11.07.2019 a fost respectat, pârâtele luând cunoştinţă în termen de schimbările privind acţionariatul, reprezentantul legal şi responsabilul de proiect, fapt ce rezultă chiar din documentaţia administrativă depusă de acestea (cererea recurentei înregistrată la pârâtă sub nr. x/11.07.2019). În aceste condiţii, a considera că pârâtele nu ar fi fost sesizate cu o cerere de modificare, ci doar informate ex post, înseamnă a ignora conţinutul şi regimul juridic al cererii înregistrate.

Recurenta mai susţine că prima instanţă a aplicat în mod greşit principiile dreptului Uniunii privind securitatea juridică şi protecţia încrederii legitime, concluzionând că autoritatea "are obligaţia" de a reveni asupra propriilor decizii ori de câte ori identifică "nereguli", fără a distinge între neregulile imperative, prevăzute explicit de cadrul normativ, şi regulile de natură tehnico-procedurală cu caracter orientativ. În speţă nu s-a dovedit existenţa unei nereguli imperative care să justifice revocarea ori refuzul încheierii contractului, iar jurisprudenţa ÎCCJ invocată (Decizia nr. 1012/27.02.2014) - respinsă lapidar ca "inaplicabilă" - conţine un raţionament pe deplin transpozabil cauzei de faţă în ceea ce priveşte exigenţele de motivare şi aplicarea coerentă a cadrului normativ incident finanţărilor europene.

Totodată, recurenta critică respingerea petitului delictual, întrucât sunt întrunite condiţiile răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin depăşirea termenului legal de 30 de zile în care AFIR trebuia să comunice acceptarea sau refuzul semnării contractului, ulterior depunerii tuturor documentelor solicitate. Întârzierea nejustificată, elementul central de nelegalitate în speţă a generat un prejudiciu direct, pentru care pârâtele trebuie să răspundă. Buna-credinţă a recurentei rezultă şi din plângerea penală depusă la dosar, pe care instanţa de fond a ignorat-o în mod nejustificat, deşi era de natură să susţină consecvent conduita diligentă a acesteia în raporturile cu autoritatea finanţatoare.

În ansamblu, motivele de recurs vizează atât greşita stabilire a dreptului aplicabil (neîndeplinirea condiţiei de publicare pentru intrarea în vigoare a versiunii 13 a Manualului), cât şi calificarea eronată a ghidului/manualului ca normă imperativă, aplicarea incoerentă a regulilor procedurale de către AFIR în raport cu propria practică, necalificarea corectă a cererilor recurentei ca cereri de modificare formulate în termen, neaplicarea corectă a principiilor de drept al UE privind încrederea legitimă şi securitatea raporturilor juridice, ignorarea relevanţei Deciziei ÎCCJ nr. 1012/2014, precum şi respingerea neîntemeiată a capătului delictual în pofida depăşirii termenului legal de răspuns.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Cererea de sesizare a CJUE

Recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a CJUE cu următoarele întrebări:

- Ce înseamnă "o încălcare a dreptului naţional în legătură cu aplicarea dreptului Uniunii" în înţelesul prevederilor din art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului? Reprezintă o încălcare a unei categorii limitate de norme naţionale anti-abuz, al căror scop urmărit şi domeniu efectiv de aplicare este protejarea realizării obiectivelor dreptului Uniunii, sau reprezintă aceasta o încălcare a unei categorii mai largi de norme naţionale al căror domeniu efectiv de aplicare se află în acelaşi domeniu reglementat prin dreptul Uniunii, însă depăşeşte protejarea realizării obiectivelor dreptului Uniunii?

- Ce înseamnă "un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii" în înţelesul prevederilor din art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013? Din punctul de vedere al cheltuielii bugetare, trebuie să existe o vătămare în concret a bugetului Uniunii sau este suficientă încălcarea unei norme juridice, fie unionale, fie naţionale?

- Art. 2 pct. 36 şi art. 143 alin. (1) teza I din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, coroborate cu principiile bugetare unionale ale bunei gestiuni financiare şi transparenţei, astfel cum sunt consacrate în Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046, în corelaţie cu principiul protecţiei încrederii legitime şi cel al securităţii juridice, se opun sau nu unor practici administrative ale autorităţilor naţionale implicate în implementarea unei măsuri de sprijin financiar nerambursabil?

- În răspunsul la întrebarea anterioară, are prioritate principiul bunei gestiuni financiare faţă de principiul protecţiei încrederii legitime şi cel al securităţii juridice, sau au prioritate aceste principii din urmă asupra primului?

În drept, în susţinerea cererii de sesizare a CJUE reclamanta a înţeles să invoce prevederile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a depus în apărare întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Punctul de vedere formulat de intimata-pârâtă

Intimata-pârâtă a formulat un punct de vedere, în scris, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă.

A considerat intimata-pârâtă că, în speţă, întrebările ce se pot adresa din partea instanţei naţionale trebuie să vizeze probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale vreunei speţe deduse judecăţii aşa cum tinde recurentul-reclamant.

7. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19.07.2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 18.06.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

II.1. Înalta Curte examinând cu prioritate, cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene):

"Art. 267. - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009:,,(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care apreciază că "o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză".

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Potrivit unei jurisprudenţe consacrate (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, D., considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine atât lipsa de pertinenţă, dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă.

Prin cererea sa, recurenta-reclamanta în susţinerea întrebărilor pe care le doreşte a fi adresate CJUE a invocat următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că norma invocată de către pârâta-intimată, respectiv dispoziţia potrivit căreia "nu se acceptă cesionarea în totalitate a părţilor sociale", se regăseşte în art. 11.1 pct. 2 teza finală din Manualul de procedură pentru evaluarea şi selectarea cererilor de finanţare, un act infra-legislativ, aprobat prin Ordinul nr. 307/20.05.2019 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Acest ordin îşi are temeiul în două regulamente europene de rang superior, şi anume Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală acordat prin FEADR, respectiv Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 care stabileşte dispoziţii comune aplicabile fondurilor structurale şi de investiţii.

Recurenta afirmă că în cadrul acestuia din urmă, art. 2 pct. 36 defineşte "neregula" ca fiind orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului naţional în legătură cu aplicarea sa, care ar putea cauza un prejudiciu bugetului Uniunii.

Totodată, susţine că art. 143 alin. (1) din acelaşi regulament consacră responsabilitatea statelor membre de a investiga asemenea nereguli. În plus, principiile bugetare fundamentale ale Uniunii, respectiv buna gestiune financiară şi transparenţa, consacrate în Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, trebuie respectate şi în implementarea actelor infra-legislative naţionale, cum este Manualul de procedură menţionat.

Înalta Curte constată, raportat la conţinutul în ansamblu al întrebărilor preliminare propuse de către recurentă, că problemele invocate de aceasta ţin de aprecierea speţei dedusă judecăţii prin raportare la aplicarea dreptului UE de către instanaţa naţională învestită cu cererea de chemare în judecată, iar nu de interpretarea acestui drept.

În cauza de faţă, recurenta nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situaţie de fapt dată.

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută şi reciproc contestate de către părţi, asupra cărora instanţa naţională urmează a se pronunţa în litigiul principal, Înalta Curte reţine că reclamanta-recurentă tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenţei acestei din urmă instanţe.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine faptul că, nefiind vorba de o solicitare care să vizeze interpretarea normelor de drept comunitar, cererea formulată de recurentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, petenta urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei).

Pe de altă parte, speţa oferă suficiente elemente pentru adoptarea unei soluţii, Înalta Curte fiind în măsură să răspundă prin prisma reglementării naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii Europene.

Aşadar, având în vedere că prin modul în care au fost formulate întrebările preliminare, recurenta-reclamantă vizează, în realitate, aplicarea unor prevederi ale legislaţiei naţionale prin raportare la o serie de norme europene şi încadrarea juridică a unor elemente de fapt rezultate din probatoriul administrat, aspecte ce intră în competenţa instanţei naţionale, Înalta Curte constată că dezlegarea recursului de faţă nu depinde de interpretarea dată de CJUE, dat fiind stadiul procesual concret în care se află litigiul, circumstanţele particulare ale speţei şi considerentele expuse în contextul analizei cererii de sesizare a CJUE.

Prin urmare, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de către recurenta-reclamantă nu reprezintă o cerere care să îndeplinească condiţiile de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi Recomandările adresate instanţelor naţionale, urmând să o respingă ca fiind inadmisibilă.

II.2. Înalta Curte, examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 prin care s-a respins cererea de înscriere în fals a documentului reprezentând o captură de ecran a paginii de internet de la https://portal.afir.info/content.aspx7item=2131 şi a documentului reprezentând o captură de ecran a paginii de internet de la https://portal.afir.info/informatii_generale_informatii_utile_noutati, prin raportare la motivele de recurs invocate şi la temeiurile de drept aplicabile, apreciază că recursul este nefondat.

În susţinerea cererii de recurs declarat împotriva încheierii din 19 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de fond a greşit atunci când a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 307 C. proc. civ., întrucât, odată formulat denunţul în fals cu privire la înscrisurile depuse la dosar, judecata trebuia suspendată, iar cauza trebuia trimisă parchetului pentru lămurirea acestei chestiuni de natură penală.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 304-308 C. proc. civ., procedura înscrierii în fals este aplicabilă exclusiv înscrisurilor în sensul art. 269 C. proc. civ., respectiv înscrisuri autentice sau sub semnătură privată, care sunt folosite în proces de către una dintre părţi. Mai mult, art. 301 C. proc. civ. se referă în mod expres la înscrisurile sub semnătură privată, ceea ce întăreşte ideea că legiuitorul a circumscris domeniul de aplicare al acestei proceduri exclusiv unor categorii de înscrisuri strict determinate.

Or, în speţă, înscrisurile la care se referă recurenta nu reprezintă asemenea acte, ci simple capturi de ecran ale unei pagini de internet. Acestea nu se circumscriu noţiunii de "înscris" astfel cum este definită de C. proc. civ., neputând fi supuse procedurii înscrierii în fals.

În plus, parcurgerea procedurii prevăzute de art. 304-308 C. proc. civ. presupune depunerea la dosar a originalului înscrisului denunţat ca fals, condiţie care nu putea fi îndeplinită în cauză, având în vedere natura electronică a materialului invocat.

Faţă de aceste considerente, Curtea reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 307 C. proc. civ. nu sunt incidente în speţă şi a respins cererea de înscriere în fals, apreciind că veridicitatea stării de fapt invocate de reclamantă urmează a fi analizată pe baza celorlalte probe administrate în cauză.

II.3. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamant împotriva sentinţei nr. 499 din 15.11.2022, Înalta Curte examinând motivele de recurs, apărările inteimatei-pârâte emise prin întâmpinare şi temeiurile juridice aplicabile în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Faţă de starea de fapt care a condus la litigiul promovat de reclamantă, instanţa de recurs reţine că în cadrul PNDR 2014-2020, submăsura 4.2 "Sprijin pentru investiţii în procesarea şi marketingul produselor agricole", reclamanta A. S.R.L. a depus cererea de finanţare nr. x - "B.". Proiectul a fost selectat, fiind emisă notificarea privind semnarea contractului de finanţare, cu stabilirea obligaţiei depunerii documentelor de contractare în termenele prevăzute în Notificarea E6.8.3, termene prelungite succesiv până la data de 11.07.2019. În intervalul dintre selecţie şi termenul-limită de contractare, solicitantul a operat modificări succesive ale structurii acţionariatului şi ale reprezentării legale şi a procedat la cesionarea în totalitate a părţilor sociale, fără a obţine în prealabil aprobarea expresă a AFIR pentru aceste modificări. Ulterior, prin Notificările nr. x/23.10.2020 şi nr. y/23.10.2020 şi prin Decizia AFIR din 24.11.2020, autoritatea a constatat neîndeplinirea condiţiilor pentru încheierea contractului şi a dispus neîncheierea acestuia.

Din perspectiva primului motiv de recurs care priveşte dreptul aplicabil şi termenul de intrare în vigoare a Manualului de procedură, versiunea 13, Înalta Curte apreciază că în mod corect, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea Manualului de procedură pentru evaluarea şi selectarea cererilor de finanţare aferente PNDR 2014-2020, versiunea 13, aprobat prin Ordinul MADR nr. 307/20.05.2019.

Probele administrate atestă publicarea pe site-ul AFIR a acestuia, iar eventualele modificări ulterioare ale interfeţei web nu pot înlătura efectele juridice ale publicării realizate potrivit ordinului.

În cauză, instanţa de recurs apreciază că recurenta-reclamantă nu a dovedit contrariul, simpla sa susţinere a nepublicării versiunii 13 a Manualului neputând răsturna constatările rezultate din înscrisurile oficiale de la dosar. Ca act administrativ normativ cu caracter secundar, emis în executarea cadrului primar aplicabil PNDR, Manualul este opozabil solicitanţilor de la data intrării sale în vigoare.

Înalta Curte apreciază că teza recurentei potrivit căreia Manualul are un caracter "tehnic, facultativ şi orientativ" nu este fondată. Reglementările procedurale aprobate prin ordin ministerial fac parte din cadrul normativ al programului şi condiţionează accesul la finanţare.

Totodată prin Ghidul Solicitantului - Cap. 3.2 "Contractarea fondurilor" şi prin Declaraţia F (parte integrantă din dosarul cererii de finanţare), solicitantul şi-a asumat explicit obligaţia de a menţine datele declarate (inclusiv acţionariat, reprezentant legal şi amplasament) sau, după caz, de a solicita şi obţine în prealabil aprobarea AFIR pentru modificări până la semnarea contractului. În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut corect caracterul obligatoriu al normelor procedurale incidente.

Instanţa de recurs în acord cu opinia instanţei de fond reţine că Manualul v.13 prevede expres că, după selecţie, anumite modificări pot fi acceptate "numai" în cazuri temeinic justificate, cu reevaluarea proiectului, în limitele termenelor din Notificarea E6.8.3, şi doar în urma analizei şi deciziei CRFIR/OJFIR. Acesta mai arată că, "nu se acceptă cesionarea în totalitate a părţilor sociale", iar "din momentul depunerii documentelor obligatorii în vederea contractării nu mai pot fi transmise alte solicitări de modificare".

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond se constată că până la data de 11.07.2019, recurenta-reclamanta nu a formulat cereri de modificare întemeiate şi însoţite de documentaţia justificativă pentru schimbările esenţiale de structură şi reprezentare, şi nici nu a obţinut aprobarea expresă a AFIR. Adresele depuse şi înregistrate în aceeaşi zi (11.07.2019) au avut natura unor informări ex post, neînsoţite de mecanismul procedural cerut de Manual (solicitare, fundamentare, reevaluare, decizie), astfel că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat că nu se poate reţine existenţa unor "cereri de modificare" legal formulate şi aprobate.

În ceea ce priveşte interdicţia cesiunii integrale a părţilor sociale, instanţa de recuirs constată că Manualul v.13 instituie o interdicţie expresă a cesiunii în totalitate a părţilor sociale în etapa dintre selecţie şi contractare.

Or, chiar recurenta recunoaşte modificări substanţiale/structurale ale acţionariatului, iar din înscrisurile depuse rezultă operarea unei cesiuni integrale, ulterior urmată de noi modificări. Însăşi finalitatea acestor reguli, asigurarea continuităţii identităţii solicitantului şi a capacităţii de implementare justifică sancţiunea neîncheierii contractului atunci când interdicţia este încălcată.

În acest cadru, "vătămarea" invocată de reclamantă este inerentă încălcării unei interdicţii normative explicite, nefiind necesară proba unui prejudiciu administrativ suplimentar în sarcina autorităţii.

În ceea ce priveşte lipsa vreunei vătămări a intimatelor-pârâte prin raportarea la Decizia AFIR nr. 20248/07.08.2019, Înalta Curte în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, apreciază că acea decizie a vizat exclusiv îndeplinirea condiţiei de cofinanţare, în urma depunerii documentului bancar. Această soluţie nu echivalează cu validarea modificărilor de structură, reprezentare sau identitate a solicitantului şi nu acoperă încălcarea ulterioară a interdicţiei de cesiune integrală. Instanţa de fond a realizat corect distincţia între obiectul acelei decizii (cofinanţare) şi motivele ulterioare care au condus la neîncheierea contractului (nerespectarea regulilor procedurale şi a interdicţiei din Manual).

Înalta Curte reţine că în lipsa încheierii contractului de finanţare, nu s-a născut în patrimoniul recurentei-reclamante un drept subiectiv la sprijin financiar susceptibil de protecţie pe temeiul încrederii legitime. Dimpotrivă, jurisprudenţa CJUE constantă în materia gestionării fondurilor europene (v. cauzele C-94/05, C-465/10, respectiv cauzele conexate C-260/14, Judeţul Neamţ, şi C-261/14, Judeţul Bacău) consacră obligaţia autorităţilor de management de a verifica respectarea condiţiilor şi de a refuza/revoca sprijinul atunci când sunt identificate nereguli sau vicii în procedură.

Invocarea unor hotărâri privind nerevocarea actelor care au creat drepturi (în ipoteza unor situaţii deja consolidate) nu este aplicabilă speţei, întrucât procedura era în etapa de pre-contractare, iar drepturile nu se consolidaseră.

Având în vedere analiza instanţei de fond privitoare la conduita reclamantei şi Înalta Curte este de acord că solicitările repetate de prelungire, modificările succesive ale acţionariatului şi reprezentării, precum şi cesiune integrală este incompatibilă cu pretenţia unei aşteptări legitime cu privire la semnarea contractului în aceleaşi condiţii iniţiale.

În ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea hotărârii şi la aplicarea normelor materiale, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond cuprinde elemente substanţiale de fapt şi de drept, şi indică judicios textele aplicabile speţei (Ordinul MADR nr. 307/2019 şi Manualul v.13, Ghidul Solicitantului, Declaraţia F), reţine situaţia factuală relevantă şi face aplicarea regulilor privind modificările admisibile, interdicţia cesiunii integrale, termenele din Notificarea E6.8.3 şi distincţia între informare şi cerere de modificare.

Prin urmare, critica privind nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante privitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a raportat la jurisprudenţa generată de Decizia nr. 1012 din 27.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs apreciază că nu este fondată.

În primul rând, potrivit ordinii de drept din România, jurisprudenţa nu constituie izvor formal al dreptului, în afara situaţiilor expres reglementate de legiuitor, respectiv deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii şi hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorii potrivit art. 517 şi art. 521 C. proc. civ.. Or, decizia invocată nu se încadrează în aceste ipoteze, neavând caracter obligatoriu, ci doar un rol orientativ.

În al doilea rând, situaţia de fapt şi de drept avută în vedere în decizia menţionată diferă fundamental de cea dedusă judecăţii în prezenta cauză. Decizia ICCJ nr. 1012/2014 a analizat condiţii referitoare la acordarea unor subvenţii, în baza unui cadru normativ distinct, fără a privi procedura specifică de selecţie şi contractare a proiectelor finanţate prin PNDR 2014-2020.

În speţa de faţă, cadrul legal incident este constituit din regulile specifice PNDR, inclusiv Manualul de procedură şi Ghidul solicitantului, norme care reglementează strict condiţiile de eligibilitate şi contractare a proiectelor, precum şi interdicţiile aplicabile (precum cea privind cesiunea integrală a părţilor sociale).

Prin urmare, raţionamentele desprinse din decizia invocată nu pot fi transpuse automat în prezenta cauză, întrucât obiectul şi scopul reglementărilor juridice examinate sunt diferite. A admite contrariul ar însemna a substitui normele speciale aplicabile fondurilor europene cu soluţii deduse dintr-un cadru juridic distinct, ceea ce ar fi contrar principiului aplicării lex specialis.

În consecinţă, Decizia ICCJ nr. 1012/27.02.2014 nu poate fundamenta o soluţie de admitere a acţiunii, nefiind nici izvor obligatoriu de drept, nici relevantă prin prisma diferenţelor esenţiale de obiect şi reglementare faţă de prezenta cauză, astfel că instanţa de fond şi sub acest aspect a pronunţat o hotărâre justă.

În ceea ce priveşte analiza răspunderii civile delictuale, Înalta Curte subliniază că aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a elementelor faptei ilicite, prejudiciului, raportului de cauzalitate şi vinovăţiei.

În cauză, în acord cu opinia instanţei de fond se reţine că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea cadrului normativ, iar pretinsa întârziere nu poate fi imputată autorităţii în condiţiile în care chiar modificările succesive operate de reclamantă şi nerespectarea regulilor procedurale au determinat imposibilitatea finalizării contractării în termen. În consecinţă în mod corect a stablit instanţa de fond în sensul că, lipsind fapta ilicită în cauză nu poate fi invocată răspunderea civilă delictuală.

Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a efectuat o analiză completă, cu respectarea legislaţiei în materie, neexistând indicii care să conducă la reformarea hotărârii în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 499 din 15 noiembrie 2022 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 19 octombrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 499 din 15 noiembrie 2022 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.