Validity of audiovisual broadcasting obligation prior to entry into force of referenced criminal law amendment.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.12.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- suspendarea de urgenţă a Deciziei nr. 654/22.11.2023 emise de către C.N.A., până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze;

- anularea în integralitate a Deciziei nr. 654/22.11.2023, prin care în mod netemeinic si nelegal a fost stabilită, în sarcina sa, inter alia, sancţiunea amenzii în cuantum de 10.000 RON,

- exonerarea sa de la plata sumei de 10.000 RON stabilite prin actul administrativ atacat şi a oricărei măsuri/sancţiuni aplicate/care se poate aplica subsecvent;

- admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu consecinţa suspendării prezentei cauze, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 387 din 11 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a anulat decizia CNA nr. 654/22.11.2023, în sensul că a exonerat reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON aplicate pentru încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 387 din 11 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât, în contextul prezentării situaţiei de fapt, arată, în esenţă, că la aplicarea amenzii membrii Consiliului au ţinut cont de toate criteriile legale de individualizare prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului.

Raportat la considerente sentinţei recurate, apreciază că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal.

În acest sens, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pronunţându-se cu privire la presupusa neîndeplinire a condiţiilor calitative de către dispoziţiile art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002.

Atribuţia de a aprecia în ce măsură o normă legală îndeplineşte sau nu condiţia calităţii revine instanţei de contencios constituţional, respectiv Curtea Constituţională, care "a mai reţinut în practica sa că nerespectarea criteriilor de adoptare a actelor normative impuse de legiuitor, ce are drept consecinţă încălcarea principiului securităţii juridice prin generarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate nesocoteşte exigenţele privind claritatea şi previzibilitatea legii şi constituie deopotrivă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ce instituie statul de drept."

Această apreciere a fost argumentată prin faptul că se încalcă "dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie cu privire la principiul securităţii juridice, în componenta sa privind calitatea legii şi principiul legalităţii, prin nesocotirea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cuprinse în art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4), art. 13 lit. a) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000."

Or, potrivit art. 2 alin. (1) Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, iar conform alin. (2) Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei.

Mai mult, odată cu cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002, pe care instanţa de fond a admis-o, dar în şedinţa publică din data de 11.03.2024, în care a pronunţat sentinţa recurată, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate, fără a prezenta o motivare clară, limitându-se la a face o simplă apreciere că "această cauză se poate soluţiona şi în lipsa deciziei Curţii Constituţionale."

Însă în situaţia în care Curtea Constituţională va aprecia că dispoziţiile art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 sunt constituţionale prin prisma argumentelor invocate de reclamantă şi preluate ca atare de instanţa de fond va exista situaţia anulării unei decizii, deşi norma în baza căreia a fost aplicată îndeplineşte condiţiile "calitative ale unei norme contravenţionale".

De asemenea, arată că, din întreaga motivare, nu rezultă care este raţionamentul instanţei de fond pentru admiterea cererii de chemare în judecată, întrucât aceasta a preluat întru-totul motivarea reclamantei, inclusiv notele de subsol.

Recurentul învederează faptul că în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că "Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a hotărât că un act administrativ se verifică - din perspectiva legalităţii - prin raportare la actele normative cu forţă Juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.", iar instanţa de fond a cazut în această capcană, când de fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, impune ca instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate să verifice concordanţa actului administrativ supus analizei, cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia a fost emis.

Verificarea conformităţii actului administrativ în raport cu actele legislative ulterioare emiterii actului administrativ, reprezintă o problemă de aplicare a actului administrativ, când instanţa sesizată cu un litigiu născut din aplicarea acelui act administrativ trebuie să verifice dacă actul administrativ mai este sau nu în vigoare şi dacă a fost modificat/abrogat în mod expres sau implicit.

Or, în speţa de faţă nici nu a fost vorba despre vreo excepţie de nelegalitate, ci excepţia de neconstituţionalitate. Şi din acest fapt, rezultă fără putinţă de tăgadă, că instanţa de fond, în motivarea sentinţei recurate a preluat motivarea reclamantei, fără a prezenta un raţionament juridic care a stat la baza admiterii cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului este nefondat, reţinând următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu referire la situaţia de fapt care a generat starea litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că reclamanta a solicitat anularea în integralitate a Deciziei nr. 654/22.11.2023, prin care a fost stabilită, în sarcina sa, inter alia, sancţiunea amenzii în cuantum de 10.000 RON şi exonerarea sa de la plata sumei de 10.000 RON stabilite prin actul administrativ atacat şi a oricărei măsuri/sancţiuni aplicate/care se poate aplica subsecvent.

Prin decizia C.N.A. atacată, reclamanta a fost sancţionată întrucât nu a difuzat mesajul de avertizare "Actul sexual comis de un major cu un minor sub 16 ani constituie viol, dacă diferenţa de vârstă este mai mare de 5 ani, şi se pedepseşte cu închisoarea", fiind invocată încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea audiovizualului.

În acest context, în condiţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, fiind înregistrat dosarul cu nr. x/2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Prima instanţă a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 654/22.11.2023, în sensul că a exonerat reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON aplicate pentru încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002.

Pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ.

Soluţia de admitere a acţiunii, pronunţată de judecătorul fondului, este corectă, nefiind identificate motive pentru casarea sentinţei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 din C. proc. civ.

Criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În acest sens, prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe. Practic, nu i se poate reproşa instanţei de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că niciuna dintre ipotezele indicate nu este întrunită în speţă.

Contrar susţinerilor recurentului - pârât, în sensul că sentinţa nu ar fi motivată corespunzător, întrucât nu rezultă care este raţionamentul instanţei de fond pentru admiterea cererii de chemare în judecată, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate în cererea de chemare în judecată, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, în raport şi de apărările pârâtului, a cercetat şi a descris în mod amănunţit situaţia de fapt pe baza probelor administrate, iar raţionamentul juridic care a fundamentat soluţia adoptată este prezentat în mod coerent şi convingător, fiind respectate cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că nu constituie o nemotivare, respectiv o omisiune de analizare a argumentelor invocate de parte, împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parţial, susţineri ale părţii potrivnice, acest fapt reprezentând practic constatarea de către instanţa de fond a temeiniciei acestora, în condiţiile în care din hotărâre rezultă raţionamentul juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Nu în ultimul rând, faptul că recurentul nu fost în acord cu raţionamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări prin care s-a răspuns, prin raţionamente privite în mod unitar, iar nu fragmentat, argumentelor principale evocate prin cerere şi apărărilor formulate de pârât şi care au legătură cu cauza, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia EDO.

Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă sentinţei atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca fiind fondată, prima instanţă arătând motivat de ce a admis acţiunea.

Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât nu a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură, totuşi în motivarea recursului a susţinut că hotărârea atacată a fost data cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material, astfel că va fi analizată şi din această perspectivă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, prin Decizia nr. 654/22.11.2023 emisă de către pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, reclamanta a fost sancţionată cu o amendă contravenţional în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002, prin nedifuzarea la sfârşitul calupurilor publicitare, în data de 22.10.2023, în intervalul orar 18:00 - 22:00, a mesajului de avertizare:

"Actul sexual comis de un major cu un minor sub 16 ani constituie viol, dacă diferenţa de vârstă este mai mare de 5 ani, şi se pedepseşte cu închisoarea".

Alineatul 8 al articolului 28 din actul normativ sus-menţionat a fost adăugat prin Legea nr. 217/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023, prin care s-a modificat şi C. pen., în sensul reglementării unei infracţiuni distincte, în cuprinsul art. 2181, denumite "Violul săvârşit asupra unui minor". Prin acest din urmă articol s-a prevăzut că raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor care nu a împlinit 16 ani nu constituie infracţiune dacă diferenţa de vârstă între făptuitor şi victimă nu depăşeşte 5 ani.

Art. 2181 C. pen. a intrat în vigoare la data de 01.01.2024, conform art. IV din Legea nr. 217/2023, în vreme ce art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 a intrat în vigoare la data de 14.07.2023, în lipsa indicării unei date ulterioare celei prevăzute de art. 78 teza I din Constituţia României.

Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 217/2023 în privinţa modificărilor aduse C. pen., în legislaţia penală nu era reglementată ca atare infracţiunea de viol asupra unui minor, ci fapta de viol săvârşită asupra unui minor constituia o formă agravată a infracţiunii de viol prevăzute şi sancţionate de art. 218 C. pen.. În acelaşi timp, C. pen. nu conţinea o menţiune referitoare la diferenţa de vârstă dintre minorul sub 16 ani şi făptuitor, astfel cum prevede în prezent art. 2181.

Instanţa de fond a identificat, în mod corect, existenţa unei necorelări între data la care au intrat în vigoare modificările aduse C. pen. şi data la care a intrat în vigoare norma privind obligativitatea difuzării anunţului. Or, în condiţiile în care mesajul anunţului era formulat la prezent, lăsând impresia că se referă la o normă din fondul activ al legislaţiei, nu putea exista o obligaţie a radiodifuzorilor de a difuza respectivul anunţ la o dată la care norma penală la care se referea nu era, încă, în vigoare.

În interpretarea propusă de recurent, ar rezulta că voinţa legiuitorului ar fi fost aceea ca radiodifuzorii să dezinformeze publicul, furnizându-i acestuia o informaţie inexactă, de natură să creeze confuzie (mai ales în condiţiile în care se putea înţelege că situaţia de impunitate despre care se făcea vorbire în anunţ se referea la infracţiunea de viol cu un minor astfel cum era reglementată în legislaţie anterior intrării în vigoare a modificărilor operate prin legea nr. 217/2023).

Or, o astfel de intenţie a legiuitorului este exclusă, aceasta venind, în mod flagrant, în conflict cu prevederile art. 31 alin. (4) din Constituţia României, aşa cum a menţionat şi instanţa de fond.

În consecinţă, obligaţia de difuzare a anunţului, în forma impusă de lege, nu putea să fie anterioară momentului la care modificarea legală la care se referea intra în vigoare, chiar dacă legiuitorul a omis să prevadă, în mod explicit, acest lucru. În caz contrar, legiuitorul ar fi trebuit să formuleze anunţul de o manieră adecvată, astfel încât să rezulte cu claritate că se referă la o reglementare viitoare.

Contrar susţinerilor recurentului, nu este vorba, aici, de constatarea unei neconstituţionalităţi a legii, ci de interpretarea acesteia în acord cu litera şi spiritul Constituţiei României, aspect care se circumscrie competenţei instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la nelegalitatea soluţiei privind respingerea cererii de suspendare a cauzei până la pronunţarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte aminteşte că art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi …", fiind consacrat, astfel, un caz de suspendare facultativă a judecăţii.

În acest context, se reţine că suspendarea în discuţie implică, pe de o parte, întrunirea condiţiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, iar, pe de altă parte, identificarea de către judecător a oportunităţii dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.

În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecăţii, ci textul debutează cu o conferire, în beneficiul instanţei, a atribuţiei de a aprecia asupra necesităţii suspendării amintite.

Referitor la situaţia premisă a unei sesizări a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătoreşti, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii".

Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuţie, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părţile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională declară neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv.

În raport de aceste consideraţii, în cauza de faţă, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că nu era necesară suspendarea judecăţii în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 387/2024 din 11 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.