Government appeal against pension interest award quashed as res judicata; compensation upheld

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2023, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin art. XXIV pct. 11, 12, 13, 16 şi 18 şi ale art. XXV alin. (1) lit. c) - cu referire la pct. 12, 13, 16 şi 18 - din O.U.G. nr. 130/2021, constând în: plata sumei de 4.178 RON reprezentând echivalentul sumelor reţinute din pensie, în perioada 01.01.2022-27.12.2022, în temeiul O.U.G. nr. 130/2021, cu titlul de contribuţie la asigurările de sănătate, actualizată cu rata inflaţiei; plata dobânzii legale penalizatoare, aferente sumelor reţinute cu titlul de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, calculate începând cu data primei reţineri şi până la acoperirea integrală a prejudiciului, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 102 din 22 mai 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 1065 din 21 septembrie 2023, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în temeiul art. 134 din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

1.4. Prin decizia nr. 5445 din 16 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.6. După pronunţarea regulatorului de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 16 ianuarie 2024, sub nr. x/2023*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 109 din 18 martie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României;

(ii) a respins excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Guvernul României;

(iii) a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei privind capătul de cerere prin care a solicitat obligarea la plata de despăgubiri pentru prejudiciile produse prin adoptarea O.U.G. nr. 130/2021, respectiv prin reţinerea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022, invocată de pârâtul Guvernul României, şi a respins, ca lipsit de interes, acest capăt de cerere;

(iv) a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei privind capătul de cerere referitor la plata de despăgubirilor constând în plata dobânzii legale aferente sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022, precum şi actualizarea sumelor reţinute începând cu luna ianuarie 2022 cu rata inflaţiei;

(v) a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradicoriu cu pârâtul Guvernul României;

(vi) a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamanta A. a despăgubirilor reprezentând dobânzile legale aferente sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022, calculate începând cu data primei reţineri şi până la data restituirii efective, precum şi la actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor reţinute începând cu luna ianuarie 2022;

(vii) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 109 din 18 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea pe fond, în întregime, a cererii de chemare în judecată.

Circumscris cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că în cauză a fost încălcată competenţa de ordine publică a altei instanţe, apreciind că soluţionarea cauzei este dată în competenţa materială a tribunalului, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. În acest sens, invocă dispoziţiile art. 153 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit cărora, pentru persoanele care realizează venituri din pensie, reţinerile se fac de către Casa Naţională de Pensii, prin casele teritoriale de pensii sau casele sectoriale de pensii, precum şi dispoziţiile art. 265 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi cale ale O.U.G. nr. 4/2023.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât susţine greşita aplicare şi interpretare în cauză a art. 9 din Legea nr. 554/2004, soluţia de admitere în parte a acţiunii, în sensul obligării Guvernului la acordarea de despăgubiri, fiind nelegală deoarece cererea de reparare a prejudiciului, având caracter exclusiv patrimonial, nu putea fi soluţionată în absenţa acţiunii care să vizeze anularea actelor administrative subsecvente ordonanţelor declarate neconstituţionale, aflate în directă legătură de cauzalitate cu vătămarea ce se solicită a fi reparată.

Apreciază că în mod eronat s-a dispus obligarea sa la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciului invocat de intimata-reclamantă, fără anularea vreunui act administrativ emis în baza ordonanţelor declarate neconstituţionale, sau fără obligarea autorităţilor pârâte la emiterea unui act administrativ ori la realizarea unei anumite operaţiuni administrative, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Aceste dispoziţii nu pot fi interpretate în sensul că acţiunea poate avea un obiect pur patrimonial, fără a fi însoţită de o cerere principală, care să facă dovada unei vătămări concrete a unui drept sau interes legitim, printr-un act administrativ emis în baza ordonanţei Guvernului, respectiv cererea de reparare a prejudiciului nu putea fi soluţionată în absenţa unei acţiuni de anulare a unui act administrativ subsecvent, emis în baza ordonanţei declarate neconstituţionale, aflat în legătură de cauzalitate directă cu vătămarea invocată.

De asemenea, arată că legiuitorul constituant a reglementat, prin dispoziţiile art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie, răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, făcând trimitere la Legea nr. 554/2004, cu prevederi derogatorii de la dreptul comun.

Susţine recurentul-pârât că prima instanţă a stabilit în mod nelegal existenţa unei obligaţii de plată în sarcina Guvernului României, fără a verifica ce reprezintă sumele pretinse partea reclamantă, respectiv care este raportul de drept material în baza căruia s-a formulat raportul de drept procesual dedus judecăţii.

Arată că instanţa de fond a reţinut existenţa unei fapte culpabile, a vinovăţiei autorităţii pârâte, a prejudiciului suferit de reclamantă şi a legături de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, dar nu a avut în vedere împrejurarea că Guvernul României a intervenit în ordinea legislativă în scopul restituirii sumelor reţinute din veniturile realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate de la data de 01.01.2022 până la data de 27.12.2022 inclusiv, prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023. Astfel, instanţa nu a obligat pârâtul la plata sumelor astfel reţinute, dar a considerat că sunt întemeiate capetele de cerere accesorii, întrucât în cadrul O.U.G. nr. 4/2023 nu s-a prevăzut repararea integrală a prejudiciului reprezentat nu doar de pierderea efectivă, ci şi de beneficiul nerealizat, la care se adaugă actualizarea cu rata inflaţiei.

Susţine că, în raţionamentul său, instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul că sumele pretinse de reclamantă reprezintă o componentă a raportului de asigurări sociale cu entităţile plătitoare ale drepturilor de pensie. Procedând astfel, prima instanţă nu a observat că, de principiu, răspunderea civilă delictuală nu putea fi antrenată decât în subsidiar, după acţionarea în judecată a entităţii care plăteşte reclamantei drepturile de pensie şi nici că dreptului reclamantei la restituirea sumelor reţinute nelegal îi corespunde obligaţia corelativă a entităţii plătitoare a acestor drepturi de a restitui sumele. Astfel, în măsura în care a stabilit că reclamanta trebuia să beneficieze de restituirea sumelor reţinute din pensie, obligaţia de plată a acestora nu putea fi stabilită decât în sarcina entităţilor care plătesc drepturile de pensie, motiv pentru care nu trebuia angajată răspunderea delictuală a Guvernului României.

Prin urmare, apreciază că instanţa de fond a considerat în mod nejustificat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele speciale cuprinse în Legea nr. 263/2010 privind jurisdicţia asigurărilor sociale.

Recurentul-pârât susţine că prima instanţă a dispus în mod greşit în sarcina sa o obligaţie de plată, atât timp cât Guvernul României nu are capacitate juridică civilă, putând sta în judecată, în calitate de pârât, doar în litigiile de contencios administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, astfel cum rezultă din prevederile art. 102 şi 108 din Constituţie. Raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot avea natură civilă, ci doar administrativă, prin aceasta înţelegându-se raporturi care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voinţă a acestui organ al administraţiei publice centrale, realizate în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice. Aceste alegaţii sunt confirmate şi de prevederile art. 187 şi urm din Legea nr. 287/2009, dar şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie. Astfel fiind, Guvernul României, ca organ colegial, nu are capacitate juridică civilă, iar în situaţia în care ar cădea în pretenţii, fiind obligat la plata unor sume de bani către reclamantă, titlul executoriu nu va putea fi dus la îndeplinire.

Susţine că Guvernul României nu are atribuţii în calcularea şi reţinerea din pensii a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi nu poate fi obligat să plătească despăgubirile solicitate prin acţiune, câtă vreme sumele au fost calculate şi reţinute de casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale. Competenţa restituirii sumelor reţinute este dată prin lege, în mod expres, în sarcina caselor de pensii, conform O.U.G. nr. 4/2023, astfel că Guvernul României nu poate fi obligat nici la restituirea sumelor reţinute, nici a accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, în condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, debitorului obligaţiei băneşti principale îi revine şi sarcina îndeplinirii obligaţiei subsecvente.

Mai învederează recurentul-pârât că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023, cererea reclamantei este lipsită de interesul susţinerii sale, care, conform art. 32 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să îndeplinească cerinţa de a fi actual atât la data promovării, cât şi pe parcursul soluţionării acţiunii. Cererea este lipsită şi de obiect, câtă vreme intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023 transpune obligaţia dispusă în sarcina pârâtului prin titlul executoriu, casele de pensii urmând a proceda la calcularea şi restituirea din oficiu a sumelor pretinse de către partea reclamantă.

Arată că, prin O.U.G. nr. 4/2023, a fost stabilită competenţa caselor de pensii teritoriale şi sectoriale de a restitui sumele reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, precum şi sursa bugetară necesară implementării acestor măsuri, aceste entităţi urmând a proceda la calcularea şi restituirea din oficiu a sumelor pretinse de partea reclamantă. În acest context, menţinerea dispoziţiilor hotărârii recurate ar duce la încasarea dublă a acestor sume, deşi legiuitorul a stabilit un cadrul normativ special pentru restituirea acestora şi în condiţiile în care competenţa restituirii sumelor reţinute este dată, prin lege, exclusiv caselor teritoriale/sectoriale de pensii şi/sau entităţilor care plătesc venituri din pensii, Guvernul României neavând atribuţii şi neputând fi obligat la plata dobânzilor legale penalizatoare şi/sau a diferenţelor de sume rezultate din actualizarea sumei datorate în raport cu indicele de inflaţie.

Consideră că, întrucât solicitarea reclamantei vizează operaţiuni specifice de calcul şi plată/restituire a CASS reţinută din pensie, litigiul priveşte jurisdicţia asigurărilor sociale, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei specializate în jurisdicţia asigurărilor sociale.

Mai arată că, pentru aceleaşi considerente, este nelegală şi soluţia instanţei privind actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi plata dobânzilor legale aferente, respectiv în măsura în care instanţa a apreciat că obligaţia este purtătoare de dobânzi sau impune actualizări ale acesteia în raport cu indicele de inflaţie, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, debitorului obligaţiei băneşti principale îi revine şi sarcina îndeplinirii obligaţiei subsecvente.

Recurentul-pârât consideră nelegală şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere, pe de-o parte, adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, iar pe de altă parte neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., apreciind că nu se află în culpă procesuală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Guvernul României.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut existenţa unei vătămări în drepturile şi interesele sale legitime prin modificările legislative operate prin O.U.G. nr. 130/2021, pusă în aplicare începând cu data de 01.01.2022, prin care s-a instituit plata obligatorie a contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate şi în cazul veniturilor din pensii, pentru partea ce depăşeşte suma lunară de 4.000 RON.

În acest sens, reclamanta a formulat prezenta acţiune, invocând prevederile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, în raport de împrejurarea că normele legale apreciate a fi vătămătoare au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 650/15.12.2022 a Curţii Constituţionale, solicitând restituirea sumelor reţinute conform O.U.G. nr. 130/2021, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 650/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1262/28.12.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. XXIV pct. 11 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f)2) Codul fiscal], pct. 12 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. h) Codul fiscal sintagma "de până la suma de 4.000 RON lunar inclusiv"], pct. 13 [cu referire la art. 155 alin. (1) pct. a1) Codul fiscal], pct. 14 [cu referire la sintagma "venituri din pensii" din cuprinsul titlului secţiunii a 3-a capitolul III al titlului V "Contribuţii sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 16 [cu referire la art. 1573 Codul fiscal], pct. 17 [cu referire la sintagma "precum şi al veniturilor din pensii" din cuprinsul titlului secţiunii a 4-a capitolul III al titlului V "Contribuţii sociale obligatorii" Codul fiscal], pct. 18 [cu referire la art. 168 alin. (1) în privinţa trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)2), alin. (5) în privinţa trimiterii la art. 1573 şi alin. (7)1 Codul fiscal] şi pct. 19 [cu referire la alin. (1) lit. a) în privinţa trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f)2) Codul fiscal] şi art. XXV alin. (1) lit. c) [cu referire la pct. 12, 13, 16, 18 în privinţa alin. (1) şi (5) ale art. 168 Codul fiscal şi pct. 19] din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, dispoziţiile mai sus menţionate fiind declarate neconstituţionale.

Prin O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuţii de asigurări sociale de sănătate a fost reglementată modalitatea de restituire a sumelor reţinute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv.

În raport de această cronologie legislativă, prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantei A. este lipsită de interes, în ceea ce priveşte sumele reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, însă, constatând că O.U.G. nr. 4/2023 nu asigură o reparare integrală a prejudiciului, respectiv nu prevede şi actualizarea sumelor restituite cu rata inflaţiei şi nici plata dobânzii legale aferente, a admis acţiunea, obligând pârâtul Guvernul României la plata acestor sume.

În recurs, pârâtul Guvernul României a formulat critici subsumate motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., care pot fi rezumate ca referindu-se la: a) competenţa de soluţionare a cauzei care, în opinia pârâtului, revenea instanţei specializate în soluţionarea cauzelor circumscrise jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale; b) greşita aplicare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva nedispunerii unei soluţii de anulare a unui act administrativ emis în baza ordonanţei de urgenţă a guvernului declarată neconstituţională; c) lipsa capacităţii juridice civile; d) lipsa atribuţiilor legale de plată a sumelor ce fac obiectul cererii; e) rămânerea cererii fără obiect ori ca lipsită de interes; f) nelegalitatea soluţiei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

II.1. În ceea ce priveşte primul rând de critici, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a încălcat competenţa materială de ordine publică a altei instanţe, întrucât litigiul priveşte jurisdicţia asigurărilor sociale, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei specializate în jurisdicţia asigurărilor sociale, respectiv secţiei specializate în această materie din cadrul tribunalului.

Înalta Curte reţine că, în cauză, problema competenţei materiale şi, implicit, materiale procesuale a primei instanţe a fost definitiv şi cu caracter obligatoriu tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 5445/16.11.2023, în pronunţarea regulatorului de competenţă.

Fiind sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa, Înalta Curte a reţinut că aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel competenţa de soluţionare a cauzei, având în vedere obiectul cauzei şi temeiul de drept invocat de titularul acţiunii. S-a reţinut că reclamanta se consideră vătămată de aplicarea prevederilor art. XXIV pct. 11, 12, 13, 16 şi 18 şi ale art. XXV alin. (1) lit. c) - cu referire la pct. 12, 13, 16 şi 18 - din O.U.G. nr. 130/2021, declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 650/2022, iar în vederea recuperării prejudiciului astfel suferit a solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, a constatat Înalta Curte că, raportat la dispoziţiile art. 9 alin. (5) coroborat cu art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 şi la rangul central al autorităţii pârâte, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul reclamanta, respectiv Curtea de Apel Constanţa.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 135 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. "Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol "Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă".

Aşadar, hotărârea pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea conflictului negativ de competenţă tranşează definitiv chestiunea vizând instanţa de fond competentă să soluţioneze cauza de faţă, atât din punct de vedere material, cât şi material procesual, având caracter definitiv, fiind obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar şi pentru părţile cauzei.

Ca atare, această chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie, de către părţi sau din oficiu, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici în calea de atac declarată împotriva hotărârii pronunţate de această instanţă, instanţa de control judiciar învestită cu examinarea unui apel/recurs neavând competenţa legală ca, în analiza criticilor de nelegalitate formulate de părţi, să cenzureze decizia definitivă şi obligatorie pronunţată în regulatorul de competenţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât Guvernul României, prin care se invocă necompetenţa materială a instanţei de fond, în condiţiile în care această competenţă a fost definitiv stabilită prin decizia nr. 5445/2023, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În consecinţă, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

II.2. Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât Guvernul României a formulat critici sub mai multe aspecte.

Referitor la critica întemeiată pe necesitatea anulării actului/actelor administrative emise în baza ordonanţei de urgenţă a Guvernului declarate neconstituţională, Înalta Curte constată că o astfel de măsură nu este prevăzută de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care în alin. (5) statuează că "Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative". Aşadar, din formularea textului de lege (acţiunea "poate avea ca obiect...") rezultă că legiuitorul nu condiţionează cererea de acordare de despăgubiri de formularea cumulativă a unei pretenţii vizând anularea eventualelor acte administrative emise în baza ordonanţelor Guvernului, ci conţinutul acţiunii este determinat, de la caz la caz, de situaţia specifică fiecărei speţe.

Înalta Curte mai reţine că în cauza de faţă recurentul-pârât nu a indicat acele acte administrative care, în opinia sa, au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 130/2021 şi ar fi trebuit să fie anulate în prealabil pentru a se recunoaşte dreptul reclamantei la despăgubiri, iar din obiectul cauzei şi materialul aflat la dosarul cauzei nu rezultă existenţa unor astfel de acte, punerea în executare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului fiind efectuată prin reţinerea din pensia reclamantei a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a capacităţii juridice civile, recurentul Guvernul României a susţinut, în esenţă, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu este unul de natura contenciosului administrativ, despăgubirile fiind cerute de reclamantă în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe considerate neconstituţionale sau declarate ca atare să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului.

În acelaşi sens a reţinut Înalta Curte şi prin decizia nr. 5445/2023, pronunţată în soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit în prezenta cauză între Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa.

Cum pretenţiile reclamantei nu au natură civilă, ci vizează acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămării produse prin emiterea de către Guvernul României a unei ordonanţe de urgenţă declarate neconstituţionale, Înalta Curte constată că acest pârât nu a fost chemat în judecată în virtutea invocatei capacităţi de drept civil, ci în considerarea capacităţii de drept administrativ ce-i revine în calitate de autoritate emitentă a actului vătămător.

În consecinţă, în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii, întemeiat pe prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, criticile vizând lipsa capacităţii juridice civile a pârâtului Guvernul României vor fi respinse, ca nefondate.

Referitor la argumentele recurentului-pârât Guvernul României vizând lipsa atribuţiilor legale de plată a pretenţiilor ce fac obiectul cererii, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect calitatea acestei autorităţi de persoană obligată la plata accesoriilor aferente sumelor reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate.

În recurs, pârâtul Guvernul României a reiterat argumentele din fond, prin care a susţinut că această obligaţie ar reveni caselor teritoriale de pensii sau caselor de pensii sectoriale, entităţi care au reţinut din pensia reclamantei sumele în discuţie şi care, prin efectul O.U.G. nr. 4/2023, au obligaţia restituirii lor, obligaţie care se extinde şi cu privire la accesoriile constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală.

Contrar acestor susţineri şi în acord cu considerentele primei instanţe, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală "Acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului", oferă posibilitatea promovării unei acţiuni în contencios administrativ, care potrivit alin. (5) "poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative".

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. este întemeiată pe acest text de lege şi vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţa declarată neconstituţională. Or, asemenea despăgubiri nu pot fi solicitate decât de la autorul faptei ilicite, emitent al ordonanţei neconstituţionale care a prejudiciat în mod direct reclamantul.

Faptul că reţinerile din pensie, păgubitoare pentru reclamantă, au fost efectuate de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa nu exonerează Guvernul României de plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţa declarată neconstituţională. Acţiunea de faţă nu are ca obiect plata pensiei ori a unor drepturi de pensie, pentru ca raportul juridic litigios să fie legat între reclamantă şi casa teritorială de pensii, prin prisma atribuţiilor conferite prin lege acestei autorităţi, ci, după cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei de faţă îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii cauzate printr-o ordonanţă de urgenţă declarată neconstituţională, fapta ilicită, temei al angajării răspunderii, constând în emiterea respectivei ordonanţe de către Guvern, în timp ce casele de pensii au efectuat doar operaţiunile materiale de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor actului normativ.

Nici împrejurarea că prin O.U.G. nr. 4/2023 se prevede că restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate se face prin intermediul aceloraşi case de pensii nu este de natură a schimba această concluzie, atât timp cât obiectul cauzei nu poartă asupra executării obligaţiilor instituite prin actul normativ menţionat, ci se solicită repararea unor prejudicii cauzate în mod direct prin ordonanţa de urgenţă declarată neconstituţională.

Înalta Curte mai reţine că pretenţiile rămase în litigiu, după adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, vizează doar despăgubirile solicitate în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, sub forma dobânzii legale şi a actualizării sumelor restituite cu indicele de inflaţie (prima instanţă constatând lipsa de interes a pretenţiilor vizând restituirea sumelor reţinute).

Astfel fiind, obligaţia de plată a despăgubirii nu poate fi imputată caselor de pensii, răspunderea pentru prejudiciul constând, pe de-o parte, în devalorizarea monedei din cauza inflaţiei şi, pe de altă parte, în lipsirea reclamantei de folosinţa sumei solicitate (dobânda legală), aparţinând Guvernului României, care a generat acest prejudiciu prin impunerea în sarcina reclamantei, printr-un act normativ neconstituţional, a obligaţiei de plată a unei contribuţii.

Prevederile art. 1531 C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, care presupune acoperirea atât a pierderii efectiv suferite, în cauză echivalentă ratei inflaţiei, cât şi a beneficiului nerealizat, echivalent dobânzii legale. Or, având în vedere că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 130/2021, reclamanta a fost lipsită de plata sumelor reţinute din veniturile din pensii în temeiul dispoziţiilor acestei ordonanţe, care au fost declarate neconstituţionale, este întemeiată cererea sa de acordare a dobânzii legale aferente acestor sume şi de actualizare a lor cu rata inflaţiei, având în vedere necesitatea reparării integrale a prejudiciului suferit.

În concluzie, faţă de cauza juridică a acţiunii şi faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de faţă, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecăţii şi Guvernul României, emitent al actului vătămător, respectiv al ordonanţei de urgenţă declarate neconstituţionale.

Înalta Curte nu va primi nici criticile potrivit cărora, prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cererea pendinte a rămas fără obiect şi nu mai subzistă interesul intimatei-reclamante de a acţiona, câtă vreme prin această ordonanţă s-a dispus doar restituirea sumelor reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, fără a se dispune repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamant prin reţinerile nelegale din pensie, în sensul indexării cu rata inflaţiei a sumelor ce vor fi restituite potrivit O.U.G. nr. 4/15.02.2023 şi plăţii dobânzilor legale aferente acestor sume, reţinute începând cu luna ianuarie 2022.

Referitor la cheltuielile de judecată contestate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor acestuia, că instanţa de fond a stabilit în mod corect debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor suportate de reclamantă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată la suportarea cheltuielilor făcute de partea care a câştigat, iar în speţă pârâtul Guvernul României reprezintă autoritatea publică faţă de care acţiunea a fost admisă şi a fost obligată la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă, astfel că, fiind în culpă procesuală, îi revine şi obligaţia plăţii cheltuielilor avansate de reclamantă pentru susţinerea litigiului.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 109 din 18 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.