Prosecutor salary reclassification: damages for discrimination do not constitute permanent salary rights justifying new classification orders

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 20.07.2022 sub nr. x/2022, reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta curte de Casaţie şi Justiţie a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 şi, în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) începând cu 01.11.2016, pentru reclamantele A. şi B. şi, începând cu 01.01.2018, pentru reclamanta C.; luarea de către pârât a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale către reclamante a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1479/2023 din 18 octombrie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare în favoarea reclamantelor, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.11.2016 pentru reclamantele A. şi B., respectiv 01.01.2018 pentru reclamanta C. şi în continuare, după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamante a diferenţelor dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţe ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.1. Recurenta-reclamantă A., în motivarea recursului, arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţa, instanţa de fond afirmă că executarea obligaţiei de plată a diferenţelor salariale nu a fost refuzată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar adresa nr. x/2022 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu constituie un refuz nejustificat în acest sens.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 "Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel."

Potrivit Regulamentului de ordine interioară a Parchetelor aprobat prin Hotărârea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106/31.08.2023, publicată în Monitorul Oficial la data de 04 septembrie 2023, (art. 21 alin. (1) lit. b) Procurorul General a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie stabileşte, prin ordin, indemnizaţiile de încadrare brute lunare sau salariile de baza brute, după caz, precum şi alte drepturi pentru categoriile de personal potrivit legii la propunerea Serviciului de organizare şi resurse umane din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Jusţie.

Astfel, potrivit art. 49 lit. r) şi s), la nivelul Serviciului resurse umane se calculează drepturile băneşti cuvenite procurorilor, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, funcţionarilor publici, personalului contractual, personalului auxiliar de specialitate şi celui conex acestuia, ca urmare a majorărilor survenite, a încetării suspendării activităţii, a pensionării şi a recalculării pensiilor, în condiţiile legii si se întocmeşte şi prezintă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie proiectele ordinelor de stabilire a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale procurorilor de la toate parchetele, a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, ale deciziilor de stabilire a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului auxiliar de specialitate şi celui conex acestuia încadrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi contractele de muncă şi deciziile/ordinele de stabilire a drepturilor salariale ale personalului contractual şi funcţionarilor publici din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se ţine evidenţa acestora.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin compartimentele specializate şi Procurorul General dispun astfel încât salarizarea intimatelor să se realizeze conform dispoziţiei instanţei. Ordonatorii terţiari si secundari nu au atribuţii în emiterea ordinelor de salarizare, ci doar plătesc drepturile salariale în baza ordinelor emise de Procurorul General.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este ordonator secundar de credit. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, este ordonator terţiar de credite şi răspunde de folosirea, conform legii, a sumelor primite de la buget, de integritatea bunurilor încredinţate parchetului de pe lângă tribunal, de ţinerea la zi a contabilităţii şi de prezentarea dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare. De asemenea, elaborează proiectele de buget anual pe care ii înaintează curţilor de apel, urmând a ajunge, în final la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiei.

În baza atribuţiilor legale, în calitate de ordonator principal de credite Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 204 din 19 octombrie 2022 prin care a stabilit că: "Cheltuielile bugetare determinate de plata sumelor prevăzute la art. 1 se suportă din bugetele ordonatorilor de credite care asigurau plata salariilor personalului beneficiar, de la capitolul şi titlul de cheltuieli în care se încadrează respectiva obligaţie de plată."

Având în vedere dispoziţiile menţionate, ordonatorii de credite secundari şi terţiari au cerut lămuriri pârâtului, în calitate de prdonator principal, cu privire la executarea titlurilor executorii după 1.01.2018. (adresa x/2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti)

Prin răspunsul x/2022 pârâtul a comunicat ordonatorului terţiar de credit sa nu dea efect hotărârilor judecătoreşti definitive după 31.12.2017 şi să aplice grilele din Legea nr. 153/2017 în raport de gradul şi vechimea fiecărui procuror.

Am solicitat pârâtului explicaţii cu privire la acest punct de vedere şi am arătat că reiterarea apărărilor de fond sub forma de adresa către ordonatorul terţiar de credit care trebuie sa execute Decizia nr. 2604/20.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei menţionate şi la încălcarea Ordinului nr. 204 din 19.10.2022. Adresa înregistrată sub nr. x/2022 din 1 noiembrie 2022 a avut ca efect împiedicarea nejustificata a ordonatorului terţiar de credit să calculeze drepturile salariale restante după 1 ianuarie 2018 în raport de Decizia nr. 2604/20.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin adresa x/2022 pârâtul a comunicat că ordonatorul terţiar a solicitat punctul de vedere emis în baza Legii nr. 153/2017 şi că ordonatorul terţiar are obligaţia de a pune în executare hotărârea definitivă a recurentei reclamante.

În mod similar a fost transmis şi punctul de vedere nr. 13768/VI-3/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, consideră că adresa nr. x/2022 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie apreciată în contextul tuturor acţiunilor pârâtului care încearcă să împiedice executarea Deciziei nr. 2604/20.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti din dosarul nr. x/2019.

Reiterarea apărărilor de fond care au fost avute în vedere la soluţionarea dosarul nr- x/2019 în faza de executare prin prisma raportului ierarhic între ordonatorul principal şi ordonatorii secundari şi terţiari duce la imposibilitatea executării Deciziei nr. 2604/20.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti din dosarul nr. x/2019.

Recurenta nu a avut posibilitatea atacării răspunsurilor x/2022 şi nr. y/2022 acestea fiind adresate către ordonatorii secundari şi terţiari.

Prin urmare, consider că adresa nr. x/2022 emisă de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi considerată un refuz nejustificat în ceea ce priveşte luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale.

3.2. Recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a sentinţei recurate, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 20.07.2019 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă; respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reţinute, refuzul exprimat de pârât este justificat.

Totodată, prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şt pct. 13 -14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2517 şi art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431, art. 432 C. proc. civ. şi art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. V-V din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 şi ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la decizia civilă nr. 2604 din 20.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

Toate aceste aspecte atrag incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. În esenţă, prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 2517 şi art. 2523 C. civ.

Întrucât reclamantele au solicitat recalcularea indemnizaţiilor de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 01.11.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la 20.07.2022, instanţa de fond trebuia să constate că în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 20.07.2019.

Referitor la instituţia prescripţiei, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuţie a situaţiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 P Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European).

Soluţia primei instanţe se fundamentează pe decizia civilă nr. 2604 din 20.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

Însă, această decizie a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare.

Potrivit prevederilor legale, creditele bugetare reprezintă limite maxime, iar redistribuirea sau utilizarea acestora se poate face doar dacă este prevăzută de lege. Ordonatorul principal de credite poate folosi creditele bugetare strict în limitele şi destinaţiile aprobate, ceea ce înseamnă că nu poate fi obligat la emiterea unor ordine de salarizare pentru sume neprevăzute de lege.

Executarea creanţelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti se realizează conform procedurii eşalonate prevăzute de art. VI din O.U.G. nr. 130/2021, care reglementează plata progresivă a sumelor, indiferent de emiterea ordinelor de salarizare. Aceasta include atât drepturile de natură salarială, cât şi diurne, cazare, hrană sau daune-interese moratorii, astfel încât decizia civilă nr. 2604/2022 poate fi executată în această manieră fără a încălca legea.

Procurorii din D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. au grade profesionale şi trepte ierarhice superioare, motiv pentru care salarizarea lor se raportează la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reclamantele nu deţineau gradul profesional corespunzător pentru a beneficia de coeficientul 19, astfel încât recalcularea indemnizaţiilor pe această bază este nefondată.

Noile sisteme de salarizare instituite prin Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 153/2017 stabilesc drepturile salariale exclusiv conform legii, cu niveluri maxime de indemnizaţie pe grade profesionale. Drepturile stabilite de prima instanţă nu se regăsesc în aceste acte normative şi nu pot fi acordate după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017. Începând cu 01.01.2018, nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare nu poate fi depăşit, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială aplicându-se doar pentru sumele care nu au atins acest maxim.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă faptul că legiuitorul poate modifica, suspenda sau anula drepturile salariale suplimentare. Statul are o largă marjă de apreciere în stabilirea politicilor salariale şi a nivelului indemnizaţiilor, iar diferenţierea drepturilor este legal permisă. Aceste principii susţin nelegalitatea solicitării reclamantelor de recalculare la coeficientul 19.

Recurentul invocă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 20.07.2019, care trebuie respinse ca prescrise.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

4.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Verificând data la care a fost formulat recursul, Înalta Curte constată că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

"Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Însă, în cauză sunt incidente dispoziţiile legii contenciosului administrativ care la art. 20 alin. (1) stipulează că:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că sentinţa atacată a fost comunicată la data de 29 noiembrie 2023, iar recursul a fost înregistrat la data de 14 februarie 2024, prin e-mail, depăşindu-se, aşadar, termenul legal de 15 zile prevăzut de textul legal sus citat.

Conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Recurenta nu a solicitat repunerea în termen, astfel cum dispun prevederile art. 186 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în cauză, recurenta nu a pretins şi nu a dovedit că a fost împiedicată în exercitarea, în termen, a căii de atac, se va constata că recursul este tardiv formulat şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va fi anulat ca tardiv declarat.

4.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Prin sentinţa civilă nr. 1479/18.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B. şi C., obligând Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare cu aplicarea coeficientului 19,000. Totodată, a fost respins capătul privind plata efectivă a diferenţelor salariale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. la 14.02.2024 şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în termen legal.

Conform Deciziei nr. 4/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti anterioare (precum cele privind aplicarea coeficientului 19) nu reprezintă drepturi salariale de natură permanentă, ci despăgubiri acordate ca reparaţie pentru un tratament discriminatoriu. Acestea nu pot fi integrate în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare şi nu justifică emiterea unui nou ordin administrativ de salarizare.

Decizia civilă nr. 2604/2022 a Curţii de Apel Bucureşti a recunoscut dreptul la despăgubiri (plata diferenţelor), nu existenţa unui drept salarial permanent. Prin urmare, hotărârea nu impune emiterea unui nou ordin de încadrare, ci doar executarea obligaţiei de plată de către unitatea de parchet competentă.

Potrivit art. 4 şi art. 71 din Legea nr. 500/2002, modificarea statului de funcţii şi a ordinelor de încadrare se face doar în condiţiile prevăzute de lege. Cum hotărârea invocată de reclamante nu impune o astfel de obligaţie, iar efectele Deciziei nr. 4/2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii sunt obligatorii, acţiunea este nefondată.

Prin această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut aplicarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 4/2024 pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, reţinând că drepturile rezultate din aplicarea coeficientului 19 au natura juridică a unor despăgubiri, şi nu a unor drepturi salariale permanente, neputând fundamenta emiterea unor noi ordine de încadrare.

În ceea ce priveşte menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 1479 din 18 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa de recurs observă că, Curtea de Apel a soluţionat corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că pretenţiile formulate pentru perioada anterioară datei de 20.07.2019 sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi cu jurisprudenţa constantă în materie.

De asemenea, instanţa de fond a analizat corect cadrul normativ privind salarizarea personalului din sistemul judiciar, reţinând că drepturile salariale solicitate nu se regăsesc în actele normative aplicabile. Prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 şi Legii nr. 153/2017, Curtea de Apel a constatat în mod temeinic că sistemele legale de salarizare succesive prevăd exclusiv drepturile şi nivelurile de salarizare reglementate expres de lege, fără posibilitatea extinderii acestora prin analogie.

În mod corect s-a reţinut şi că procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. beneficiază de o salarizare distinctă, determinată de gradul profesional şi de specificul activităţii, iar aceste drepturi nu pot fi extinse la personalul care nu deţine acelaşi grad profesional.

De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a tratat corect aspectele privind competenţa ordonatorului principal de credite şi utilizarea fondurilor publice. În motivarea sa, Curtea de Apel Bucureşti a arătat:

"Sub un alt aspect, Curtea reţine că ordonatorul principal de credite nu are competenţa de a modifica nivelul indemnizaţiilor de încadrare ale personalului din subordine prin acte administrative proprii, în lipsa unui temei legal expres.

În acest context, instanţa apreciază că nu poate fi reţinută obligaţia pârâtului de a emite un nou ordin de încadrare prin care să aplice, cu caracter permanent, coeficientul de multiplicare 19, întrucât o asemenea măsură ar echivala cu modificarea sistemului de salarizare stabilit prin Legea-cadru nr. 153/2017, competenţă care aparţine exclusiv legiuitorului.

De asemenea, instanţa de fond a aplicat în mod legal dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, care consacră principiul potrivit căruia ordonatorul principal de credite poate utiliza fondurile publice numai în limitele aprobate prin legea bugetară anuală, iar depăşirea acestor limite constituie o încălcare a prevederilor legale în domeniul finanţelor publice.

În consecinţă, Curtea apreciază că pârâtul nu putea dispune emiterea unor noi ordine de încadrare care să conducă la majorarea indemnizaţiei de încadrare peste nivelul aprobat prin lege, întrucât o asemenea măsură ar fi contrară principiului legalităţii în materie bugetară şi normelor privind disciplina financiară."

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că solicitarea reclamantei-recurente de emitere a unui nou ordin de încadrare pentru aplicarea coeficientului 19 nu poate fi fundamentată juridic, respectându-se astfel principiul legalităţii în materie bugetară şi cadrul legal al salarizării personalului din sistemul judiciar.

Totodată, Curtea de Apel a avut în vedere prevederile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021, potrivit cărora plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu caracter salarial se efectuează eşalonat, conform procentelor stabilite anual, fără a fi necesară emiterea unor ordine suplimentare de salarizare.

Prin urmare, casarea pronunţată în recurs priveşte exclusiv partea sentinţei referitoare la obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare, întrucât instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale incidente. Celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 1479/2023, referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune şi la respingerea pretenţiilor ca neîntemeiate, vor fi menţinute.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului.

Anulează ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1479/2023 din 18 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1479/2023 din 18 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. ca nefondată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 14 noiembrie 2024.