Suspension of fiscal accessory obligations for missing calculation basis and imminent financial ruin

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 octombrie 2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu ("AFM"), a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal reprezentat de decizia nr. 1/04.10.2023, în ceea ce priveşte obligaţiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu, până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1972 din 5 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendarea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 1/04.10.2023 referitoare la obligaţiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1972 din 5 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare respingerea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, pârâta susţine că instanţa de fond nu a arătat care sunt motivele ce au dus la concluzia că există caz bine justificat, preluând argumentele reclamantei din acţiune.

Totodată, apreciază că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva cazului bine justificat, în speţă nefiind relevat niciun motiv care să justifice îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ. Susţinerile reclamantei referitoare la faptul că anexa la Decizia nr. 1/04.10.2023 nu conţine menţiuni referitoare la baza de calcul aplicată, respectiv la necomunicarea documentului care individualizează obligaţia de plată reprezintă critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acţiunii în anulare şi presupun administrarea unui probatoriu complex.

Referitor la paguba iminentă, consideră recurenta-pârâtă că instanţa de fond a valorificat în mod greşit raportul de expertiză extrajudiciară, care a fost întocmit pentru sume din decizia de impunere nr. x/13.09.2023, pentru care reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării, respinsă în dosarul nr. x/2023. Chiar dacă reclamanta are sume mari de plată, acestea nu au relevanţă şi nu pot reprezenta motiv de suspendare a actului atacat.

Consideră că cererea de suspendare este şi lipsită de interes, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada formulării acţiunii în anulare în termen de 60 de zile de la data introducerii acţiunii de faţă, termen care s-a împlinit la data de 27 decembrie 2023.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Examinând cu prioritate argumentul recurentei-pârâte referitor la lipsa de interes a cererii de suspendare, ca urmare a neformulării acţiunii în anulare în termen de 60 de zile de la data introducerii cererii de suspendare executare, Înalta Curte reţine că potrivit art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 "(...) În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anulare a actului în termen de maximum 60 de zile de la introducerea acţiunii în suspendare şi dacă fondul cererii de suspendare nu a fost soluţionat, instanţa învestită cu cererea de suspendare va constata această împrejurare şi va respinge cererea de suspendare ca lipsită de interes. Dacă suspendarea s-a dispus, aceasta încetează de drept şi fără nicio formalitate".

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta AFM a susţinut că termenul de 60 de zile s-a împlinit fără ca intimata să formuleze acţiune în anulare, solicitând, în consecinţă, să se constate lipsa de interes a cererii de suspendare.

Acest argument nu poate fi reţinut, câtă vreme, astfel cum rezultă din apărările intimatei-reclamante A. din cuprinsul întâmpinării, precum şi din verificările efectuate de Înalta Curte în evidenţa ECRIS, procedura prealabilă formulată de reclamantă a fost soluţionată prin decizia nr. 139/27.11.2023, iar împotriva acestei decizii reclamanta a formulat acţiune în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2024, dosar care a fost ulterior conexat la dosarul nr. x/2024, având ca obiect acţiunea în anularea deciziei de impunere nr. x/13.09.2023, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nesoluţionat până în prezent.

În consecinţă, reţinând că intimata-reclamantă A. a formulat acţiune în anulare după soluţionarea procedurii prealabile, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul recurentei-pârâte, nefiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, fiind justificat în continuare interesul formulării şi susţinerii cererii de suspendare.

II.2. Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă AFM a susţinut că instanţa de fond nu ar fi prezentat motivele ce au dus la concluzia că în cauză există cazul bine justificat, ci doar a preluat argumentele reclamantei din acţiune.

Înalta Curte reţine, într-un prim rând, că această critică a fost succint şi generic înfăţişată, nefiind identificate în concret, de către recurenta-pârâtă, acele apărări ale reclamantei despre care afirmă că instanţa de fond le-ar fi preluat fără a le trece prin filtrul propriului raţionament logico-juridic.

În al doilea rând, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prima instanţă a analizat în mod complet argumentele şi apărările formulate de părţi, inclusiv cele aparţinând pârâtei şi a expus în mod corespunzător raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de reclamanta A. nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul indicat de recurenta-pârâtă, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, considerentele expuse având o întindere suficientă, raportându-se în mod specific la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi confirmând analiza efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă A., cât şi a apărărilor formulate de recurenta-pârâtă AFM.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.3. În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că prima instanţă a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 14 raportat la art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva condiţiilor cazului bine justificat şi pagubei iminente.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 1/04.10.2023 referitoare la obligaţiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu în cuantum de 1.815.716 RON.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamant, care trebuie să ofere suficiente indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În cauză, în dovedirea cazului bine justificat, reclamanta a invocat, ca motiv de aparentă nelegalitate a deciziei nr. 1/04.10.2023 referitoare la obligaţiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu, nemotivarea actului administrativ fiscal din perspectiva neidentificării modalităţii de calcul a accesoriilor, a sumei pentru care au fost calculate aceste accesorii şi a bazei de calcul aplicate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte achiesează la opinia primei instanţe, constatând, la rândul său, că, la o analiză prima facie a actului administrativ fiscal, acesta nu cuprinde elementele care au fundamentat soluţia de calculare a accesoriilor în cuantum de 1.815.715 RON.

Astfel, în cuprinsul deciziei se menţionează că aceasta a fost emisă pentru plata cu întârziere a taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri ale bugetului Fondului pentru mediu, iar detaliile referitoare la modul de calcul al sumelor reprezentând obligaţii fiscale accesorii se regăsesc în anexă. În anexa la decizie se indică: documentul prin care s-a individualizat obligaţia de plată, anume o decizie emisă la data de 01.12.2022, fără indicarea numărului actului; categoria de obligaţii fiscale imputate şi anume dobânzi şi penalităţi; perioada de calcul, respectiv intervalul 26.01.2023 - 04.10.2023; procentul de penalitate sau de dobândă, de 0,02% respectiv de 0,01% pe zi, precum şi sumele defalcate de 1.210.477,56 RON cu titlu de dobânzi şi de 605.238,78 RON cu titlu de penalităţi.

După cum în mod corect a remarcat şi instanţa de fond, decizia contestată nu conţine menţiuni privitoare la baza de clacul aplicată, respectiv suma debitului principal la care s-au stabilit penalităţi şi dobânzi, iar menţiunea că titlul de creanţă principal este reprezentat de decizia emisă la data de 01.12.2022 nu este de natură a clarifica aceste aspecte, în condiţiile în care reclamanta a arătat că nu are cunoştinţă de niciun astfel de act, iar pârâta nu a depus la dosar decizia respectivă şi de comunicare către reclamantă.

Totodată, în apărările formulate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în memoriul de recurs, recurenta-pârâtă AFM nu a prezentat nicio informaţie concretă referitoare la contextul emiterii deciziei de accesorii nr. 1/04.10.2023, respectiv nu a învederat documentul prin care s-a individualizat obligaţia de plată a creanţei pricipale şi situaţia acestui act administrativ fiscal, pretins emis la 01.12.2022, toate argumentele având caracter general şi teoretic, iar nu specific datelor speţei.

Este de observat şi că din actele dosarului rezultă că recurenta-pârâtă AFM a emis decizia de impunere nr. x/13.09.2023, prin care a calculat şi impus intimatei-reclamante o obligaţie principală de plată în sumă de 24.017.412 RON, decizie aflată în curs de contestare pe rolul instanţei de judecată. Cu toate acestea, din conţinutul deciziei de accesorii nr. 1/04.10.2023 nu rezultă vreo legătură între decizia de impunere amintită şi accesoriile imputate intimatei-reclamante, câtă vreme decizia de accesorii face menţiune despre existenţa altui act de impunere, emis la data de 01.12.2022, iar acest act nu a fost prezentat instanţei de judecată de către recurenta-pârâtă, în contextul afirmaţiilor intimatei-reclamante în sensul că nu are cunoştinţă de existenţa lui.

Faţă de conţinutul deciziei de accesorii, Înalta Curte constată că, cel puţin la nivel de aparenţă, actul administrativ fiscal nu cuprinde elementele avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale constând în penalităţi şi dobânzi, necesare pentru a lămuri modalitatea de calcul a obligaţiilor suplimentare, motiv care conturează o îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ.

Contrar afirmaţiei recurentei-pârâte, acest motiv de nelegalitate poate face obiectul analizei în cadrul sumar al cererii de suspendare, nepresupunând administrarea unui probatoriu complex ori o examinare aprofundată a dispoziţiilor legale şi a aspectelor litigioase ale cauzei, fiind suficientă examinarea prima facie a conţinutului actului.

În consecinţă, cum în cauză au fost reliefate, de către intimata-reclamantă, împrejurări care constituie un caz bine justificat în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, soluţia instanţei de fond este legală, fiind dispusă cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte condiţia pagubei iminente, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect că în cauză este îndeplinită şi această cerinţă legală, câtă vreme, în lipsa suspendării caracterului executoriu, decizia atacată este de natură a produce consecinţe previzibile şi perturbatoare asupra activităţii societăţii, generând un impact negativ grav asupra echilibrului economico-financiar necesar continuării activităţii. Raportat la situaţia economică a societăţii, aflată în prezent în procedura de insolvenţă generală, precum şi la criticile de nelegalitate aduse actului administrativ fiscal, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Cât priveşte raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a contestat valoarea probatorie a acestuia, susţinând că a fost întocmit în vederea evaluării impactului economic al executării deciziei de impunere nr. x/13.09.2023, iar nu al deciziei de accesorii ce face obiectul prezentei cauze.

Deşi real, acest argument omite împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a întemeiat concluziile exclusiv pe conţinutul acestui raport, care a fost valorificat doar ca argument a fortiori, reţinându-se, în continuarea ideii că executarea sumei stabilite cu titlu de accesorii este de natură să afecteze echilibrul economico-financiar al reclamantei, că atât timp cât din raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de societatea de audit ca urmare a emiterii deciziei de impunere nr. x/13.09.2023, pentru suma de 24.017.412 RON, rezultă că situaţia financiară a reclamantei prezintă un risc major de insolvenţă, cu atât mai mult acest risc de insolvenţă există în situaţia în care la suma stabilită prin decizia anterioară se adaugă şi suma de 1.815.716 RON cu titlu de obligaţii fiscale accesorii.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte conchide că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 1972 din 5 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.