Suspension of license renewal refusal: failure to demonstrate a well-justified case to overturn administrative act's presumption of legality

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 mai 2024, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării dispoziţiei directorului Direcţiei de Ordine Publică nr. 106718/08.05.2024, prin care s-a dispus în mod nelegal neacordarea reînnoirii licenţei de funcţionare a societăţii nr. 2029/P/18.04.2012.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 862 din 14 iunie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocate de pârât prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 iunie 2024.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 238 din 15 iulie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 238 din 15 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că societatea nu a făcut dovada cazului bine justificat, apt să producă o pagubă iminentă şi însemnată patrimoniului său, deşi au fost prezentate suficiente argumente în sensul îndeplinirii acestei condiţii.

Arată că, prin neacordarea prelungirii licenţei de funcţionare, societatea se află în imposibilitatea de a continua activitatea curentă, sens în care, încă de la data de 08.05.2024, au fost anunţaţi partenerii contractuali în vederea suspendării prestării serviciilor de pază şi protecţie contractate. Prin imposibilitatea de desfăşurare a activităţii unice, societatea este nevoită să disponibilizez un număr însemnat de angajaţi.

Astfel fiind, consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material când a apreciat că societatea reclamantă nu a făcut dovada unui caz bine justificat pentru admiterea cererii de suspendare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării dispoziţiei directorului Direcţiei de Ordine Publică nr. 106718/08.05.2024, prin care a fost respinsă cererea reclamantei de reînnoire a licenţei de funcţionare nr. 2029/P/18.04.2022.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamant, care trebuie să ofere suficiente indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu a prezentat motive de aparentă nelegalitate a actului administrativ, apte să contureze, la o analiză sumară compatibilă cu procedura de faţă, existenţa unui caz bine justificat în dovedirea temeiniciei cererii de suspendare.

Înalta Curte reţine, pe de-o parte, că în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta a susţinut, drept caz bine justificat, imposibilitatea desfăşurării activităţii, ca urmare a refuzului pârâtului de reînnoire a licenţei de funcţionare, cu consecinţa unei pagube însemnate. Or, aceste argumente se circumscriu celeilalte condiţii cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv paguba iminentă, iar nu cazului bine justificat, consecinţele emiterii unui act administrativ neputând fi echivalate cu cerinţele de legalitate ale acestuia.

Pe de altă parte, în expunerea situaţiei de fapt a cererii de suspendare, reclamanta a contestat refuzul reînnorii licenţei pe motivul nedepunerii în dosarul administrativ a certificatului de înregistrare a mărcii la OSIM, susţinând că această cerinţă formală a fost îndeplinită prin depunerea unei adeverinţe eliberate de OSIM sub nr. x/20.02.2024.

În acest context, prima instanţă a analizat conţinutul dispoziţiei a cărei suspendare se solicită prin prisma dispoziţiilor legale care stabilesc conţinutul documentaţiei administrative ce trebuie depusă pentru reînnoirea licenţei de funcţionare şi a conchis că actul administrativ îndeplineşte, la nivel de aparenţă, toate condiţiile de legalitate de drept substanţial şi procedural prevăzute de lege.

A reţinut judecătorul fondului că refuzul de reînnoire a licenţei a fost motivat de faptul că reclamanta nu a depus documentaţia completă în termenul legal, fiind omisă depunerea certificatului de înregistrare a mărcii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberat societăţii pentru clasele corespondente activităţilor licenţiate, contrar prevederilor art. 28 alin. (2) lit. e) şi art. 29 lit. f) din H.G. nr. 301/2012. Nefiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 28-291 din Normele de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, respectiv dosarul de reînnoire a licenţei nefiind complet, instanţa a constatat că dispoziţia directorului Direcţiei de Ordine Publică nr. 106718/08.05.2024 nu prezintă, la nivel de aparenţă, motive de nelegalitate suficiente pentru admiterea cererii de suspendare, apreciind, totodată, că motivele invocate de reclamantă, prin care se susţine că adeverinţa eliberată de OSIM echivalează cu certificatul de înregistrare marcă, sunt aspecte de fond, ce nu pot fi analizate în cadrul sumar al cererii de suspendare.

Or, Înalta Curte constată că, în calea de atac, reclamanta nu a prezentat nicio critică concretă, efectivă, raportată la considerentele sentinţei recurate, rezumându-se, în cuprinsul primelor 4 pagini ale memoriului de recurs, să reia conţinutul integral al cererii de suspendare, iar în pagina a cincea, dedicată criticilor aduse sentinţei recurate, a menţionat succint că societatea a făcut dovada unui caz bine justificat, fără a detalia şi susţine această concluzie printr-un raţionament juridic corespunzător, susţinut de cadrul normativ incident.

Potrivit art. 483 din C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.. Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind investită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport de dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 din C. proc. civ.

Ca atare, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a criticat în mod punctual şi specific aspectele reţinute de instanţa de fond în cuprinsul sentinţei recurate, prin indicarea textelor de lege a căror interpretare şi/sau aplicare ar fi fost greşit făcută (raportat la cazul de casare pe care s-a întemeiat recursului), Înalta Curte nu poate decât să concluzioneze asupra caracterului nefondat al recursului.

Aceasta şi în condiţiile în care, similar cererii de chemare în judecată, şi în recurs reclamanta a prezentat, majoritar, argumente referitoare la consecinţele negative, de ordin economic, resimţite ca urmare a refuzului intimatului-pârât de reînnoire a licenţei de funcţionare, aspecte care se subsumează dovedirii condiţiei pagubei iminente, iar nu cazului bine justificat. Astfel cum s-a arătat anterior, consecinţele emiterii actului administrativ, chiar apreciate de reclamantă a avea caracter negativ la adresa patrimoniului său, nu se identifică şi nu echivalează cu motivele de aparentă nelegalitate ale actului, care trebuie dovedite separat de pretinsa pagubă iminentă.

De altfel, în ceea ce priveşte cerinţa pagubei iminente, care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, instanţa de fond a reţinut că această cerinţă este îndeplinită în cauză, însă a respins acţiunea, constatând că nu este îndeplinită cealaltă cerinţă cumulativă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nefiind prezentate motive care să acrediteze existenţa unui caz bine justificat, de natură a justifica înfrângerea prezumţiei de legalitate a actului administrativ.

Aşadar, susţinerile recurentei-reclamante din recurs referitoare la existenţa pagubei iminente nu prezintă utilitate, câtă vreme instanţa de fond a constatat îndeplinirea acestei condiţii, iar intimatul-pârât nu a contestat această concluzie prin formularea unui recurs la considerentele sentinţei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu a fost dovedită condiţia cazului bine justificat, argumentele de fapt şi de drept prezentate de reclamantă neoferind indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, astfel încât sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 238 din 15 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 238 din 15 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.