Salary recalculation claim denied; payment claims against non-standing ministry adjudged inadmissible

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.04.2021 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi C.N.C.D., a solicitat:

- reîncadrarea sa şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acesteia la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi;

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentate de diferenţa salariată rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 15.01.2018 şi în continuare, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare prin obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare pentru fiecare luna în parte reprezentând diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare;

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, precum si pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor băneşti corespunzătoare cu indicele de inflaţie calculat de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, precum şi pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferenţelor băneşti corespunzătoare, calculate de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare de plată şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1.489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la stingerea debitului principal şi a al celor accesorii.

1.2. Prin decizia nr. 59 din 2 februarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2021 la data de 11.03.2022.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 116 din data de 10 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a decis astfel:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei;

- a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 23.02.2018-22.04.2018 şi a respins cererea pentru această perioadă ca prescrisă;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi, în consecinţă:

- a obligat Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti să recalculeze reclamantei indemnizaţia de încadrare la nivelul indemnizaţiilor procurorilor DNA şi DIICOT, prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2017, O.U.G. nr. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu data de 23.04.2018 şi în continuare după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi;

- a obligat pârâţii la repararea prejudiciului creat reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, în raport de perioada efectiv lucrată de reclamantă, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală, până la data plăţii efective;

- a obligat pârâţii la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare, începând cu data introducerii cereri de chemare în judecată şi până la stingerea debitelor accesorii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 116 din data de 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a declarat recurs, prin care, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secţiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, articol care, pe cale de consecinţă, a fost nesocotit.

În speţă, reclamanta nu a învestit instanţa de contencios competentă cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat o contestaţie împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare sau împotriva refuzului nejustificat de emitere a unui nou ordin de salarizare, ci a formulat acţiunea de faţă solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare 19.000, prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Astfel, în loc să urmeze procedura prevăzută de lege, reclamanta a solicitat direct obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, eludând astfel cadrul legal ce reglementează modificarea actelor administrative emise de ministrul justiţiei.

Având în vedere că acţiunea vizează recalcularea indemnizaţiei de încadrare stabilită printr-un act administrativ, sunt aplicabile dispoziţiile speciale care impun parcurgerea procedurii prealabile în faţa ordonatorului principal de credite.

Prin Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curţi s-a statuat că lipsa procedurii prealabile este acceptabilă doar în ipoteza în care pretenţiile salariatului nu decurg dintr-o încadrare sau reîncadrare pretins nelegală ori atunci când angajatorul nu a emis sau nu a comunicat actul de stabilire a drepturilor salariale. Or, în condiţiile în care reclamanta solicită recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin emiterea unui nou ordin, fără a fi contestat în mod concret actul administrativ existent şi fără a permite instanţei controlul legalităţii acestuia, acţiunea este inadmisibilă, sens în care indică cu titlu de practică judiciară sentinţa nr. 1570/2015 pronunţată de Tribunalul Mureş, menţinută prin decizia nr. 297/2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş, şi sentinţa nr. 986/22.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Legii nr. 153/2017. Totodată, a criticat şi soluţia de respingere de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, în ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la recalculare şi plata drepturilor salariale. În acest sens face referire la decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Astfel, ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, legitimarea procesuală pasivă revenind doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale. Or, Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimata-reclamantă, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la reîncadrarea drepturilor băneşti acordate.

Pe fondul cauzei, a susţinut că atât dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, cât şi prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 au fost abrogate, astfel că, la acest moment, nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 794/2016 nu mai pot constitui temei pentru susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii.

Acţiunile prin care s-au cerut despăgubiri egale cu diferenţele dintre salariile încasate şi cele calculate după coeficienţii aplicaţi procurorilor din DNA şi DIICOT nu au vizat modificarea indemnizaţiilor de încadrare, ci doar acordarea de despăgubiri pentru discriminare salarială, în baza O.G. nr. 137/2000. Instanţele au stabilit că aplicarea art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 s-a făcut doar prin analogie, pentru a calcula cuantumul despăgubirilor, fără a schimba salariile de bază stabilite prin acea ordonanţă. Hotărârile prin care s-au acordat aceste despăgubiri au fost valabile doar până la apariţia noilor legi de salarizare (Legea nr. 330/2009), când Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de plată. Astfel, nivelul maxim al salarizării nu s-a stabilit în funcţie de hotărârile privind despăgubirile, ci potrivit noilor reglementări.

Prin admiterea acţiunii, instanţa de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, contrar legilor în vigoare, ducând la uniformizarea nejustificată a veniturilor tuturor magistraţilor, indiferent de gradul profesional, ajungând să primească drepturi salariate corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Analiza unei eventuale discriminări legale nu revine instanţelor, ci altor autorităţi, iar eventualele neconcordanţe cu Constituţia pot fi invocate doar prin excepţie de neconstituţionalitate.

Curtea Constituţională a confirmat în repetate rânduri (deciziile nr. 861/2009, nr. 789/2009, nr. 682/2009 şi nr. 51/2020) că diferenţele salariale dintre procurorii DNA/DIICOT şi ceilalţi magistraţi sunt justificate obiectiv şi raţional, prin poziţia superioară a acestor direcţii în ierarhia parchetelor. În consecinţă, tratamentul salarial diferit nu reprezintă o discriminare, ci o consecinţă legitimă a statutului instituţional distinct al acestor structuri.

Instanţa de fond nu a dovedit existenţa vreunei indemnizaţii calculate în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,000 la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, astfel că nu exista o bază concretă de raportare. În consecinţă, aplicarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale de tip general, vizate de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, ci reprezintă situaţii particulare, care nu pot fi extinse asupra altor categorii de magistraţi.

Despăgubirile acordate anterior, reprezentând diferenţele dintre salariile efective şi cele calculate după coeficienţii DNA/DIICOT, nu au modificat indemnizaţiile de încadrare şi nu pot fi considerate "nivel maxim în plată", nici înainte, nici după Legea nr. 330/2009. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794/2016, a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie sa includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

În plus, hotărârile prin care s-au acordat despăgubiri au avut efect doar până la intrarea în vigoare a noilor legi de salarizare (Legea nr. 330/2009, apoi Legea nr. 284/2010 şi Legea nr. 153/2017), în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de încadrare, inclusiv pentru reclamantă.

Totodată, obligarea pârâtului să stabilească o nouă indemnizaţie după aplicarea Legii nr. 153/2017 este nelegală, întrucât legea prevede expres că drepturile salariale ale personalului bugetar sunt exclusiv cele din acest act normativ. Conform art. 162 alin. (3) din Codul muncii, sistemul de salarizare al personalului din instituţiile publice se stabileşte doar prin lege, nu prin hotărâri judecătoreşti sau decizii ale angajatorilor.

Prin urmare, cererea privind acordarea unor drepturi salariale pentru viitor este inadmisibilă, deoarece doar legiuitorul poate modifica indemnizaţia de încadrare, iar dreptul solicitat nu este prevăzut de legislaţia actuală.

Recurentul-pârât a indicat şi practică judiciară în susţinerea cererii de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 116 din data de 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A susţinut că recurentul-pârât a criticat soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, însă aceasta nu a fost soluţionată prin hotărârea atacată, ci printr-o încheiere interlocutorie din 04.05.2022, care nu a fost atacată prin recurs. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) coroborat cu art. 175 alin. (2) C. proc. civ., neindicarea hotărârii recurate (în speţă, încheierea interlocutorie) este sancţionată cu nulitatea, vătămarea fiind prezumată de lege. În consecinţă, intimata-reclamantă solicită înlăturarea acestui motiv de nelegalitate ca nul.

În ceea ce priveşte fondul acestei critici, intimata-reclamantă apreciază că este neîntemeiată. Deşi, prin regulatorul de competenţă, Înalta Curte a stabilit că litigiul aparţine contenciosului administrativ, pretenţiile sale vizează drepturi salariale ce trebuiau acordate prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 prevăzut pentru procurorii DNA şi DIICOT, în contextul egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, consacrată prin Decizia ICCJ nr. 36/2018. În sprijin, invocă Decizia ICCJ nr. 9/2017 (RIL), potrivit căreia drepturile salariale nerecunoscute de angajator, respectiv solicitările de acordare retroactivă a acestora, nu sunt supuse unei proceduri prealabile, fiind aplicabil dreptul comun în materie de litigii de muncă. Aceeaşi logică se aplică, mutatis mutandis, dispoziţiilor art. 7 din cap. VIII, anexa V la Legea nr. 153/2017, similare celor din legile anterioare de salarizare. Intimata-reclamantă susţine că motivul de recurs privind neparcurgerea procedurii prealabile este pur formal, cererea fiind formulată la 23.04.2021, iar pârâtul emiţând ulterior ordinele nr. 401/C din 07.02.2022 şi nr. 4153/C din 09.09.2022, fără a avea în vedere coeficienţii din Legea nr. 71/2017, O.U.G. nr. 20/2016 şi anexa la O.U.G. nr. 27/2006; a invoca după un an şi jumătate neparcurgerea procedurii, în condiţiile unui refuz neechivoc, deturnează scopul acesteia.

În ceea ce priveşte critica referitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului, intimata-pârâtă arată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât unul dintre capetele de cerere vizează obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare şi recalcularea salariilor prin aplicarea coeficientului de multiplicare.

În baza art. 6 din Legea nr. 284/2010 şi art. 6 pct. VII pct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei, ca ordonator principal de credite, asigură gestiunea sistemului de salarizare, stabileşte şi finanţează indemnizaţiile şi repartizează creditele către ordonatorii secundari şi terţiari, astfel încât implicarea sa în procesul de salarizare este directă.

Doar obligarea ordonatorilor secundari/terţiari, fără participarea Ministerului Justiţiei în raportul obligaţional şi fără virarea sumelor necesare, ar fi lipsită de eficienţă.

În aceste condiţii, susţine că dispoziţiile Deciziei ICCJ nr. 13/2016 (RIL), referitoare la MAI, nu sunt aplicabile, dat fiind regimul organizatoric şi normativ diferit.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-reclamantă a apreciat că motivul este, de asemenea, nefondat.

În materia eliminării discriminărilor salariale, au fost adoptate O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, care au completat O.U.G. nr. 57/2015 şi au introdus dispoziţii privind egalizarea la nivelul maxim al salariilor de bază/indemnizaţiilor.

Deşi art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, care excludea drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti din calculul nivelului maxim, a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Curtea a stabilit că nivelul maxim trebuie să includă şi aceste drepturi şi să fie unic pentru personalul aflat în aceleaşi condiţii în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

În acelaşi sens, Decizia ICCJ nr. 36/2018 a statuat că soluţia egalizării la nivel maxim are în vedere şi majorările/indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

A solicitat să se constate, pe baza hotărârilor definitive depuse, că în familia ocupaţională "Justiţie" există magistraţi judecători cu aceeaşi funcţie şi vechime ca a sa, care beneficiază de indemnizaţii de încadrare stabilite prin raportare la coeficientul 19,000, astfel încât şi indemnizaţia sa trebuie stabilită la nivelul maxim aflat în plată, în considerarea principiului egalităţii şi nediscriminării.

A mai arătat că, începând cu anul 2019, sumele recunoscute prin hotărâri definitive au fost puse în plată, ceea ce confirmă existenţa discriminării salariale, şi că, prin hotărâri judecătoreşti recente (2020), au fost recunoscute drepturi similare colegilor din aceeaşi familie ocupaţională, prin luarea în considerare a coeficienţilor din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, începând cu 12.11.2009 şi până la încetarea stării de discriminare.

În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Printr-un prim set de critici, partea recurentă-pârâtă a susţinut greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că intimata-reclamantă nu a solicitat controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

În prealabil, se reţine că intimata-reclamantă A. a formulat apărări prin care a solicitat înlăturarea acestor crititici, în lipsa menţionării exprese a declarării recursului împotriva încheierii din 04.05.2022, prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate aceste apărări ce implică un pretins aspect de nulitate a motivului de casare, întrucât, deşi partea recurentă-pârâtă a învederat că declară recurs împotriva sentinţei de fond, fără a face menţiune expresă cu privire la încheierea din 04.05.2022, totuşi, din cuprinsul motivelor de recurs dezvoltate, care vizează soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii, pronunţată de prima instanţă, rezultă fără dubiu voinţa părţii de a contesta în calea de atac şi soluţia din încheierea amintită.

De altfel, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare". Aşadar, obiectul cererii de recurs formulate, raportat la cerinţa art. 486 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., îl constituie "hotărârea pronunţată în primă instanţă", anume sentinţa curţii de apel, aceasta fiind cea supusă comunicării.

De asemenea, art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel", norma aplicându-se în mod corespunzător şi în recurs în condiţiile art. 494 din acelaşi act normativ.

Altfel spus, soluţiile date de prima instanţă unor excepţii procesuale şi conţinute de încheierile premergătoare pot fi atacate, în principiu, doar odată cu fondul, anume cu recursul exercitat împotriva sentinţei pronunţate în proces.

Or, partea recurentă-pârâtă a indicat sentinţa recurată, respectând cerinţa art. 486 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. rap. la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, context în care a formulat critici şi împotriva soluţiei date de curtea de apel unei excepţii procesuale soluţionate printr-o încheiere premergătoare, în acord cu art. 494 rap. la art. 466 alin. (4) din acelaşi act normativ, astfel că nu poate fi identificată vreo cauză de nulitate în acest sens, din moment ce scopul normei este acela de a permite instanţei să identifice hotărârea atacată şi criticile aduse acesteia.

Cu toate acestea, motivul de recurs invocat de partea recurentă-pârâtă este nefondat.

Potrivit art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017,,... personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, ... (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti".

Instanţa de control judiciar reţine că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel cu este dezvoltată critica în memoriul de recurs, a fost întemeiată de către partea recurentă-pârâtă pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care însă nu se aplică acţiunii de faţă, având în vedere că nu se contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci obiectul analizei instanţei de contencios administrativ îl constituie un pretins refuz al Ministerului Justiţiei de a stabili drepturile salariale cuvenite intimatei-reclamantei cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, nefiind necesară aşadar urmarea procedurii speciale de contestare cu caracter prealabil, prevăzută de textul de lege indicat anterior.

Cât priveşte controlul de legalitate pe care instanţa de control judiciar este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ordonatorului principal de credite, Înalta Curte găseşte fondate argumentele subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata drepturilor băneşti, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată nici în cadrul legislativ aplicabil la data pronunţării sentinţei atacate în sarcina autorităţii ministeriale şi nici ulterior subrogării de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, conform art. 142 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 304/2022.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009 Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, conform art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară,,... (2) Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli . . . . . . . . . .(5) Drepturile salariale sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanţele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi şi alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariale, se asigură de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar actele privind salarizarea şi alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanţe se emit de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii. ...".

În ce priveşte calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite, aceasta revine conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, respectiv art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 preşedinţilor curţilor de apel, respectiv preşedinţilor tribunalelor.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul unui tribunal sau curte de apel nu poate să atragă obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (inclusiv din perspectiva subrogării acesteia în drepturile Ministerului Justiţiei) numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite.

Chestiunea în discuţie a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". 56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). 57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare".

Aşadar, instanţa de control judiciar constată că în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de intimata-reclamantă, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar, dată fiind incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind recalcularea drepturilor salariale, instanţa de control judiciar constată că recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, succesoare în drepturi şi obligaţii a Ministerului Justiţiei, are calitate procesuală pasivă în litigiul pendinte, dată fiind calitatea acesteia de ordonator principal de credite şi emitent al actelor administrative prin care se stabilesc drepturile salariale, sens în care va fi menţinută soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive din această perspectivă.

Procedând la examinarea criticilor aduse de recurentul-pârât soluţiei primei instanţe din perspectiva îndreptăţirii intimatei-reclamante la stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, începând cu 23 aprilie 2018 şi în continuare, raportat la coeficientul de multiplicare 19,000, instanţa de control judiciar reţine Decizia nr. 4 din 11.03.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin decizia nr. 4/2024 s-a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte". [s.n.]

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferenţelor salariale rezultate din utilizarea coeficentului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătoreşti:

"76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar nu şi la componenta fixă constând în valoarea de referinţă sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudenţa instanţei supreme a lămurit distincţia esenţială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizaţiile de încadrare ale magistraţilor, reglementate de legislaţia anterioară de salarizare.

77. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă.

78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii.

79. Această distincţie între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referinţă sectorială şi elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienţii de multiplicare a fost reţinută, cu putere obligatorie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 şi 81) şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 şi 82).

(...)

82. Aşadar, distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

83. În schimb, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport de nivelul instanţei sau al parchetului şi de funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

(...)

94. ..., întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială.

95. Reţinând aşadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizaţiei de încadrare, instanţa supremă constată, totuşi, că aceste despăgubiri au fost determinate şi acordate prin raportare la norme legale, respectiv, la dispoziţiile ce reglementează coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistraţi (procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind aşadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale".

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu corespunde legii soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele intimatei-reclamante, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut că stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport de coeficientul 19,000 se impune în aplicarea principiului egalizării, alţi magistraţi care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice cu ale reclamantei beneficiind de calcularea drepturilor salariale în raport de acest coeficient. Or, acest raţionament al judecătorului fondului nu are temei.

După cum reiese cu evidenţă din considerentele deciziei nr. 4/2024 pronunţate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează persoana interesată şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii; de asemenea, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport de nivelul instanţei sau al parchetului şi de funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte constată că se confirmă criticile de fond ale părţii recurente-pârâte, caracterul întemeiat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin decizia nr. 4 din 11.03.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Lipsind temeiul legal de acordare a drepturilor litigioase, niciunul dintre pârâţii chemaţi în judecată într-un cadru procesual pasiv, caracterizat de obligaţii concepute ca indivizibile, nu rămâne obligat la îndeplinirea vreunei prestaţii sau plata vreunei sume de bani, faţă de art. 60, respectiv art. 494 rap. la art. 477 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare: va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în privinţa capătului de cerere formulat de reclamanta A. privind obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale şi a capetelor accesorii vizând actualizarea cu indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; va respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată; va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate, respectiv soluţia de admitere în parte a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 23.02.2018-22.04.2018, ce nu a fost recurată, precum şi soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând recalcularea drepturilor salariale, conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 116 din data de 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte capetele de cerere privind obligarea părţii pârâte la plata diferenţelor salariale, a actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzilor legale solicitate de reclamanta A. şi, în consecinţă, respinge aceste capete de cerere ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Menţine soluţia instanţei de fond pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 23.02.2018-22.04.2018, precum şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând recalcularea drepturilor salariale.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.