Military officer's imputation decision annulled under Constitutional Court ruling; defendants' appeal rejected, plaintiff's cross-appeal granted.

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 20.09.2017 sub numărul x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major General, a solicitat: anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 38/CJI 1747/2016, comunicata la data de 12.01.2017; anularea Deciziei de imputare nr. L 207 D emisa la data de 27.01.2016 si a actelor subsecvente; suspendarea executării Deciziei de imputare nr. L 207 D emisa la data de 27.01.2016; anularea Ordinului M5/1999, emis de MApN; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2755 din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei de interes a Ministerului Apărării Naţionale, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia decăderii Statului Major, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, ca neîntemeiată, s-a respins excepţia de inadmisibilitate, ca neîntemeiată, s-a respins cererea de suspendare a executării decizie de imputare nr. L 207D/27.01.2016, ca neîntemeiată.

Totodată, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major General, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 969/17.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscala a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 2755 din 12 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată în fond, fiind menţinute dispoziţiile privind soluţionarea excepţiilor.

Al doilea ciclu procesual

4. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 935/19.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Major General; a dispus suspendarea executării Deciziei de imputare nr. L 207 din 27.01.2016 până la rămânerea definitivă a prezentei cauze; a anulat Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 38/CJI 1747/14.09.2016; a anulat Decizia de imputare nr. L 207 din 27.01.2016; a anulat în parte Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. CA2-2721/29.12.2015 în ceea ce priveşte constatările şi propunerile relative la reclamantul A.; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 2.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Statul Major al Apărării, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză efectivă a apărărilor părţilor litigante, nefiind regăsite motivele pentru care au fost înlăturate motivele invocate de instituţia militară.

În mod necesar, hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă, în motivarea sa, argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile si apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În cauză, sentinţa recurată este lipsită de suport probator şi legal, soluţia adoptată fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor enunţate anterior.

În speţă, instanţa de fond nu a înlăturat susţinerile Ministerului Apărării Naţionale faţă de motivele părţii adverse, dar nici nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., au susţinut că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că reclamantul, în calitate de comandant, avea obligaţia emiterii deciziei de imputare în interiorul termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (2) şi la art. 25 alin. (4) din actul normativ anterior menţionat.

Au arătat că reclamantul, având la acel moment calitatea de comandant al U.M.01026 Bucureşti, s-a făcut vinovat de dispunerea cu întârziere a efectuării cercetării administrative pentru angajarea răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.

Prin Decizia administrativ-jurisdicţională nr. 99/CJI 668/2014, Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a admis plângerile persoanelor vinovate de producerea pagubei, ca urmare a admiterii excepţiei depăşirii termenului de cercetare administrativă. Potrivit deciziei administrativ-jurisdicţionale, deciziile de imputare emise în sarcina persoanelor vinovate de producerea prejudiciului au fost anulate.

Reclamantul a luat cunoştinţă de producerea pagubei prin Raportul de audit public intern în data de 14.06.2005 (semnat şi asumat). Ţinând cont de dispoziţiile art. 22, coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 121/1998, acesta era obligat să dispună efectuarea cercetării administrative în termen de 60 zile, în speţă până la data de 24.08.2005.

Instanţa de fond nu a luat în calcul faptul că reclamantul a dispus efectuarea cercetării administrative în data de 24.10.2005, prin Ordinul de zi pe unitate nr. 210/2005 (la ordinul eşalonului superior), cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998 anterior menţionate.

Aşadar, în mod greşit a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că data dispunerii măsurilor de efectuare a cercetării administrative ar fi fost 08.07.2004, când a fost emis Ordinul de zi pe unitate nr. 134. Recurenţii au menţionat că Raportul de audit a fost încheiat în data de 27.06.2005. Or, având în vedere că doar prin Ordinul de zi pe unitate nr. 210/24.10.2005 a fost dispusă efectiv cercetarea administrativă, este evident că dispoziţiile art. 23 din O.G. nr. 121/1998 au fost încălcate, termenul de 60 de zile prevăzut de actul normativ fiind depăşit.

Invocând prevederile pct. 126 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul M.5/1999, au susţinut că prescripţia se referă la termenul de cercetare administrativă, deci la dreptul unităţii militare de a stabili răspunderea în sarcina persoanelor vinovate, acesta prelungindu-se, prin suspendare, până Ia data finalizării cercetării administrative. Faptul că, prin aceasta din urmă, răspunderea materială a fost stabilită, iniţial, în mod eronat, în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei şi nu a celor vinovate de neefectuarea în termen a cercetării administrative, nu este de natură a exonera de răspundere pe acestea din urmă.

În ceea ce priveşte data producerii pagubei, reclamantul recunoaşte în plângerea formulată că "paguba s-a produs, după caz, fie la data de 31.12.2004, fie cel mai târziu la data înregistrării ei în contabilitate, fie la data de 29.06.2005". Prin urmare, termenul care a curs între data (perioada) producerii pagubei şi data constatării (luării la cunoştinţă) a acesteia este oricum mai mic de 3 ani.

Au mai arătat recurenţii că, într-o unitate militară, comandantul nu este responsabil de primirea documentelor şi nu semnează de primirea facturii, ci o aprobă pentru a fi plătită în calitate de ordonator de credite, semnând la rubrica Bun de plată.

4. Apărările formulate şi recursul incident

4.1. Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Statul Major al Apărării, solicitând în principal anularea recursului, pentru nemotivare, şi în subsidiar respingerea acestuia ca inadmisibil, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, respectiv lipsa formulării criticilor de nelegalitate în raport de motivul de recurs invocat.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, arătând în esenţă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident, având în vedere că prima instanţă şi-a prezentat propriul raţionament, indicând în concret şi ceea ce a stat la baza formării lui, atât din punct de vedere al dreptului material, cât şi al probatoriului pe baza căruia şi-a format convingerea, iar simpla însuşire a unui punct de vedere nu este, de plano, contrară prevederilor art. 425 C. proc. civ., mai ales când se probează că este rezultatul propriei reflecţii a judecătorului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce priveşte "data producerii pagubei", este neclar care normă de drept a fost greşit interpretată şi aplicată de prima instanţă în analiza modului de formare a prejudiciului, în contextul în care chiar recurentul arată că răspunde ordonatorul de credite care acordă viza "Bun de plată" - demonstrat şi necontestat a se întruni într-o altă persoană decât cea a reclamantului.

Cât priveşte greşita interpretare şi încălcare a art. 23 din O.G.. nr. 121/1998, atât timp cât actul contestat nu a fost emis în temeiul acestei prevederi, orice analiză cu referire la acesta este inadmisibilă.

4.2. Recurentul-reclamant a formulat şi recurs incident, arătând că actul atacat a fost emis în temeiul art. 25 alin. (4) şi art. 34 din O.G. nr. 121/1998 (art. 70 din Ordin M.5/1999 fiind şi irelevante în context, şi inopozabile, conform considerentelor primei instanţe), ambele temeiuri de drept fiind declarate neconstitutionale prin Decizia nr. 649/15.12.2022 publicata în Monitorul Oficial al României nr. 103/07.02.2023.

Întrucât efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc şi asupra actului administrativ atacat, obiect al acţiunii pendinte, a solicitat admiterea recursului incident, casarea hotărârii recurate şi înlocuirea motiveler reţinute în pronunţare cu prezentele consideraţiuni, în sensul că Decizia de imputare nr. L-270 este nulă urmare a declarării neconstituţionalităţii temeiurilor în baza cărora a fost antrenată răspunderea, cu consecinţa nulităţii Deciziei administrativ-jurisdicţionalănr. 38/CJI 1747/14.09.2016 şi a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. CA2-2721/29.12.2015 în partea ce priveşte constatările şi propunerile relative la reclamant.

A precizat recurentul-reclamant că efectele Deciziilor Curţii Constituţionale se produc, în cauzele pendinte, cum este şi aceasta, şi cu privire la acte administrative individuale întocmite în baza textelor de lege declarate neconstituţionale, anterior publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.

Întrucât Decizia L nr. 207/27.01.2016 este emisă în baza unor texte legale declarate neconstituţionale, întrucât cauza este pe rol astfel încât efectul se produce şi asupra valabilităţii şi validităţii acestui act, se constată că demersul reclamantului este pe deplin justificat, în contextul legal relevat.

În ceea ce priveşte circumstanţele în care partea interesată poate formula o cale de atac împotriva considerentelor unei hotărâri, art. 461 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că, în ipoteza în care calea de atac este promovată exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, considerente prin care instanţa a dat anumite dezlegări unor probleme de drept care, inter alia, cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea, instanţa poate admite calea de atac formulată, cu consecinţa înlăturării considerentelor atacate şi înlocuirii acestora cu propriile considerente.

În cazul concret dedus judecăţii, a solicitat constatarea nulităţii absolute a unui act administrativ individual emis în temeiul unor norme declarate ulterior pronunţării ca fiind neconstituţionale, cerere formulată în contradictoriu cu emitentul pârât, invocând în acest sens mai multe motive care ar atrage nulitatea actului respectiv.

Instanţa a constatat nulitatea actului doar în raport de unele din motivele invocate, la momentul pronunţării sentinţei recurate decizia Curţii Constituţionale nefiind pronunţată şi publicată în Monitorul Oficial al României.

Aşa fiind, are interesul de a formula cale de atac împotriva considerentelor, urmărind înlocuirea acestora cu acele considerente imposibil de avut în vedere de prima instanţă raportat la data pronunţării hotărârii recurate comparativ cu momentul declarării neconstituţionalităţii de către Curtea Constituţională, dar care considerente, prioritare fiind în concurs cu orice alt motiv de nulitate, conduce intrinsec la temeinicia tuturor argumentelor cuprinse în cererea de chemare in judecată, putând astfel a se prevala, în mod complet, de autoritatea de lucru judecat a soluţiei de constatare a nulităţii actului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând recursul principal şi recursul incident declarat prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte respinge excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele invocate pot fi încadrate formal în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., conţinând critici prin care se invocă nemotivarea hotărârii, acesta necuprinzând o analiză efectivă a argumentelor părţilor litigante, precum şi greşita interpretare şi aplicare a normelor juridice de drept material. Chiar dacă sunt formulate şi critici care privesc aprecierea probelor, acestea nu vor fi analizate de către instanţa de recurs, care se va limita doar la criticile de nelegalitate.

Pentru aceleaşi argumente, va fi respinsă şi excepţia inadmisibilităţii recursului principal, invocată de recurentul-reclamant prin întâmpinare.

În ceea ce recursul principal formulat de recurenţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Statul Major al Apărării, Înalta Curte constată că acesta se întemeiază pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Verificând conţinutul sentinţei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raţionamentul logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei criticate.

Din verificarea hotărârii atacate, referitor la această critică, se observă că prima instanţă a analizat argumentele ambelor părţi, precum şi probele administrate şi în baza acestora şi a concluziilor proprii a adoptat soluţia recurată, care este temeinic motivată din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de critică şi nu poate fi reformată în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluţia adoptată şi a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente şi logice, simpla nemulţumire a recurentei faţă de soluţia pronunţată de către instanţă nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), invocat de recurenţii-pârâţi în recursul principal, acesta va fi analizat împreună cu recursul incident formulat de recurentul-reclamant, având în vedere efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 649/15.12.2022 publicată în 7 februarie 2023, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 25, art. 27-43 şi art. 47 din O.G. nr. 121/1998.

Recurenţii-pârâţi susţin, în dezvoltarea motivului de casare, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale prevăzute de O.G. nr. 121/1998 în baza cărora au fost emise actele atacate.

Criticile sunt neîntemeiate.

În acord cu susţinerile recurentului-reclamant, în speţă se reţine incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 649/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 103/07.02.2023, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 25, art. 27-43 şi art. 47 din O.G. nr. 121/1998.

Dispoziţiile anterior amintite, care au fost declarate neconstituţionale, au stat la baza emiterii deciziei de imputare a cărei anulare s-a solicitat în cauza ce face obiectul prezentului dosar, art. 25 din O.G. nr. 121/1998 fiind unul dintre temeiurile de drept reţinute în cuprinsul deciziei de imputare.

Potrivit art. 25 din O.G. nr. 121/1998, obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare. Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu. Astfel, decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată. Decizia de imputare va fi temeinic motivată şi va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată şi organul competent în soluţionarea contestaţiei. Proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau şef a emis-o.

În acest context, relevant este faptul că în considerentele Deciziei nr. 649/2022, Curtea Constituţională reţine o necorelare absolută a procedurii de atragere a răspunderii materiale a militarilor potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 cu ansamblul normativ în materie:

"În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 53), Curtea a statuat că titlul executoriu reprezintă instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziţia creditorilor.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Or, actul de imputare emis de comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă nu poate fi considerat ca prezentând suficiente garanţii de obiectivitate pentru a permite absenţa evaluării judiciare. Din contră, într-un raport de muncă (indiferent de natura sa - contract individual de muncă/raport de serviciu) nu se poate recunoaşte chiar părţii care se pretinde păgubită dreptul de a emite ea însăşi, prin diversele sale structuri, un act având caracter de titlu executoriu. O asemenea orientare nu vădeşte decât existenţa unui grad ridicat de subiectivitate, incompatibilă cu securitatea juridică de care trebuie să se bucure părţile unui raport de muncă şi cu principiile care stau la baza statului de drept" (paragrafe 32-33).

În plus, "Curtea constată că reglementarea competenţei autorităţii pretins păgubite de a emite o decizie de imputare, precum şi conferirea caracterului de titlu executoriu al acesteia sunt distonante în raport cu principul statului de drept şi al securităţii juridice, inducând arbitrarul, subiectivismul şi un caracter aleatoriu în desfăşurarea raporturilor de muncă. Prin urmare, ori de câte ori angajatorul se pretinde păgubit are la dispoziţie, potrivit art. 21 din Constituţie, posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în vederea recuperării prejudiciului suferit, şi nu de a impune el însuşi imputarea pretinsului prejudiciu. În consecinţă, dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la statul de drept şi la securitatea juridică. Totodată, având în vedere legătura intrinsecă existentă între cele 6 alineate ale acestui articol, Curtea va constata şi neconstituţionalitatea acestora pentru aceleaşi motiv, astfel că întregul art. 25 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este neconstituţional.

De asemenea, având în vedere legătura indisolubilă existentă între art. 25, pe de o parte, şi art. 27-29 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, pe de altă parte, Curtea reţine că art. 27-29 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la soluţia legislativă ce vizează decizia de imputare, pentru că, pe de o parte, acoperirea pagubelor nu poate fi făcută în baza unei decizii de imputare, iar, pe de altă parte, anularea sau reducerea despăgubirilor stabilite nu le poate viza pe cele ce decurg din decizia de imputare pentru că aceasta pur şi simplu nu poate fi emisă în sistemul de drept consacrat prin Constituţia României.

Totodată, având în vedere că întreaga procedură ulterioară administrativă sau administrativ-jurisdicţională, după caz (contestaţie, plângere, revizuire), precum şi cea judiciară (acţiunea în faţa instanţei judecătoreşti cu privire la hotărârea dată în contestaţie asupra deciziei de imputare executorie) se grefează pe examinarea legalităţii şi temeiniciei deciziei de imputare şi pe caracterul ei executoriu, Curtea constată că art. 30-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la soluţia legislativă ce vizează decizia de imputare." (paragrafe 38-40)

Astfel, prin Decizia CCR nr. 649/2022 se constată ca fiind în dezacord cu principiul securităţii juridice şi cu rigorile statului de drept posibilitatea unei autorităţi păgubite de a emite o decizie de imputare şi conferirea caracterului de titlu executoriu acesteia, atât sub aspectul procedurii de cercetare care conduce la emiterea titlului, cât şi sub aspectul procedurilor administrative ulterioare. Ca efect al deciziei, angajatorul (autoritatea) care a suferit paguba nu mai are competenta de a emite decizia de imputare, ci doar de a sesiza instanţa judecătorească în vederea stabilirii răspunderii materiale a angajatului.

Chiar dacă această decizie este ulterioară sentinţei recurate, ea devine obligatorie erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial, iar faptul că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, produce efecte pentru viitor a fost clarificat în jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, în sensul că vizează nu doar situaţiile juridice născute ulterior publicării deciziei de declarare a neconstituţionalităţii, ci şi situaţiile pendinte, respectiv procesele aflate pe rol în care se pune problema aplicării unei norme declarate neconstituţionale, cum este cazul dosarului de faţă.

Înalta Curte reţine aşadar că în speţă este pe deplin aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 649/15.12.2022, ce a declarat neconstituţionale chiar textele în baza cărora a fost emisă decizia de imputare contestată, respectiv art. 25 şi art. 34 din O.G. nr. 121/1998, lipsind-o astfel de temei legal, aşa încât criticile dezvoltate prin recursul principal, ce se întemeiază pe dispoziţiile declarate neconstituţionale, apar a fi în ansamblul lor lipsite de fundament.

Cu alte cuvinte, decizia de imputare fiind lipsită de temei legal în contextul declarării neconstituţionalităţii textelor de lege în baza cărora a fost emisă, analiza propriu-zisă a criticilor de nelegalitate dezvoltate de recurenţii-pârâţi prin cererea de recurs devine de prisos, căci, indiferent de rezultatul acesteia, soluţia în proces nu poate fi decât aceea dată de curtea de apel, de admitere a acţiunii şi de anulare a Deciziei de imputare nr. L 207 din 27.01.2016 emise în baza unor texte de lege neconstituţionale, precum şi a Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. 38/CJI 1747/14.09.2016 şi a Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. CA2-2721/29.12.2015 în ceea ce priveşte constatările şi propunerile relative la reclamantul A..

În concluzie, pentru considerentele de fapt şi de drept menţionate, apreciind că soluţia pronunţată de prima instanţă este corectă, însă numai în considerarea argumentelor reţinute de instanţa de recurs în cadrul considerentelor arătate în cadrul prezentei decizii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul principal şi va admite recursul incident cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă şi a înlăturării considerentelor sentinţei recurate pe care le înlocuieşte cu propriile considerente arătate în cuprinsul deciziei de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului principal, invocată de recurentul - reclamant A., ca nefondate.

Respinge recursul principal declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Statul Major al Apărării împotriva sentinţei civile nr. 935/19.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 935/19.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Înlătură considerentele sentinţei recurate, pe care le înlocuieşte cu cele din prezenta decizie.

Menţine soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei recurate.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 RON către recurentul-reclamant, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 noiembrie 2024.