Suspension of Energy Transition Fund levy denied for lack of well-justified case and imminent damage

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererile înregistrate la data de 14.03.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile a IX-a şi a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2023 şi nr. y/2023, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, au solicitat suspendarea executării actului administrativ normativ reprezentat de Ordinul nr. 1635/2022 în ceea ce priveşte obligaţia de declarare şi de plată a Contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 16.05.2023 reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., prin reprezentant, au formulat cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecata învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal, având în vedere opinia completului de judecată exprimată prin sentinţa

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din data 16.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1439 din data de 26.09.2023 a respins cererile conexe formulate de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, ca nefondate.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs B. şi A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- admiterea recursului împotriva încheierii din 18.05.2023 din dosarul nr. x/2023, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare unui alt complet al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ si Fiscal;

- admiterea recursului împotriva sentinţei nr. 1439/2023 casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de suspendare şi pe cale de consecinţă suspendarea executării actului administrativ normativ reprezentat de Ordinul nr. 1635/2022, în ceea ce priveşte obligaţia de declarare şi de plată a Contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

- obligarea intimatei - pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluţionarea cauzei.

În motivarea recursului, recurentele au formulat următoarele critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. Referitor la încheierea din 18.05.2023, recurentele susţin că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile de drept material aplicabile cererii de recuzare.

Susţin recurentele că recuzarea completului de judecată 23 fond a fost formulată, întrucât acelaşi complet se pronunţase anterior într-o cauză identică prin sentinţa civilă nr. 645/04.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 sentinţă prin care a respins cererea de suspendare a efectelor Ordinului nr. 1635/2022 în ceea ce o priveşte pe societatea C. S.R.L., astfel că soluţia din prezentul dosar cu privire la suspendarea efectelor Ordinului_ 1635/2022 în privinţa Societăţilor a fost mai mult decât previzibilă.

Arată recurentele că, în condiţiile în care cele două cereri de suspendare ale Ordinului nr. 1635/2022, ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2023 şi dosarului nr. x/2023, sunt identice, fiind diferite doar numele societăţilor care s-au adresat instanţei şi sumele cu care fiecare societate a fost prejudiciată, în mod cert se impune admiterea recursului deoarece dreptul la un proces echitabil al societăţilor a fost grav afectat, în condiţiile în care cererile deşi au fost identice, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu se impune admiterea cererii de recuzare, întrucât elementele factuale ar fi distincte, vorbind de o situaţie de fapt diferită.

II. Referitor la sentinţa civilă nr. 1439/2023, recurentele susţin încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile în cauză.

Prealabil, recurentele arată că în alte dosare, Curtea de Apel Bucureşti a dispus suspendarea Ordinului nr. 1635/2022, respectiv în dosarele nr. x/2022 şi în dosarul nr. x/2023.

În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, recurentele arată că în mod greşit a apreciat prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi al pagubei iminente.

Referitor la îndeplinirea cazului bine justificat, recurentele susţin că Ordinul nr. 1635/2022 încalcă, prevederile art. 6, art. 31 şi art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/2000, nefiind respectate cerinţele de formă pentru adoptarea acestui act administrativ normativ.

Susţin că Ordinul nr. 1635/2022 a fost adoptat fără să existe un veritabil referat de aprobare întocmit în acord cu prevederile legale în materie şi fără să existe o analiză a impactului (de natură socială, economică, financiară, asupra sistemului juridic) acestui act normativ, aspecte care nu au fost realmente analizate prima facie de către Curtea de Apel Bucureşti.

Prima instanţă avea obligaţia, chiar în contextul unei cereri de suspendare, să analizeze dacă, în cauză, există o minimă analiză a impactului respectivului act administrativ normativ, ceea ce nu s-a întâmplat, reţinând că "legalitatea operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii urmând a fi analizată în cadrul dosarului de fond, având ca obiect anularea OPANAF nr. 1635/20222, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004".

Prin urmare, Ordinul nr. 1635/2022 este nelegal din perspectiva faptului că nu conţine nicio informaţie care să justifice emiterea acestuia, sau, după caz, o evaluare a impactului actului administrativ respectiv (de natură socială, economică, financiară, asupra sistemului juridic), fiind astfel ignorate prevederile Legii nr. 24/2000, cum am arătat mai sus, sens în care sentinţa nr. 1439/2023 este nelegală.

O altă critică este aceea că Ordinul nr. 1635/2022 a fost emis fără avizul Consiliului Concurenţei, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 25 alin. (1) lit. i) Legii nr. 21/1996 potrivit cărora Consiliul Concurenţei emite avize sau puncte de vedere pentru proiectele de acte normative, proiectele de documente de politici publice, care pot avea impact anticoncurenţial, şi poate recomanda modificarea acestora.

Mai susţin recurentele că instituirea obligaţiei de declarare şi de plată a Contribuţiei, inclusiv prin Ordinul nr. 1635/2022, încalcă prevederile Constituţiei României (art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi; art. 56 alin. (2) - Contribuţii financiare; art. 135 - Economia) ale Legii nr. 21/1996 (art. 2 alin. (1), ale Codul fiscal (art. 4) şi al principiului securităţii juridice.

Referitor la condiţia pagubei iminente, recurentele apreciază că aceasta este îndeplinită, contrar celor reţinute de prima instanţă.

Arată acestea că, pe lângă suma de 56.192.068,82 RON reprezentând cuantumul obligaţiilor ce incumbă societăţilor ori al pierderii suferite, în cazul aducerii la îndeplinire a prevederilor Ordinului nr. 1635/2022 şi suma de 2.203.627,00 RON, plătită de B. cu titlu de Contribuţie la Fondul de Tranziţie Energetică şi suma de 2.808.139,00 RON de către A., constituie, deopotrivă, o pagubă deja produsă în patrimoniul societăţilor.

Pe lângă aceste costuri, societăţile sunt obligate să suporte şi alte prejudicii indirecte în contextul obligaţiei de declarare şi plată a contribuţiei. În acest sens, în determinarea contribuţiei, nu sunt cuprinse toate cheltuielile pe care societăţile trebuie să le suporte pentru producerea şi vânzarea energiei electrice, neavându-se, practic, în vedere veniturile nete, aşa cum ar fi firesc în calculul oricărui impozit/oricărei taxe.

Concret, în ceea ce priveşte anul 2023, A. trebuie să suporte şi o altă serie de cheltuieli nedeductibile privind achiziţionarea de energie electrică în cuantum de 3.001.231,14 RON, cât şi cheltuieli privind dezechilibrarea în cuantum de 3.885.036,40 RON, din care doar 1.000.410,39 RON cheltuieli deductibile, iar în ceea ce priveşte B. trebuie să suporte şi alte cheltuieli nedeductibile privind achiziţionarea de energie electrică în cuantum de 2.450.592,02 RON, cât şi cheltuieli privind dezechilibrarea în cuantum de 3.538.362,40 RON, din care doar 816.864,01 RON cheltuieli deductibile. Ca atare, cu atât mai mult Societăţile sunt expusă unei pagube iminente, greu de reparat în viitor.

Sub un alt aspect, paguba iminentă la care sunt expuse societăţile în contextul obligaţiei de declarare şi plată a contribuţiei rezultă şi din scăderea dramatică a profitului, aspect ignorat de către prima instanţă.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

I. În ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din 18 mai 2023, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului:

Recurentele au formulat, la data de 16.05.2023, cerere de recuzare împotriva completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de suspendare a Ordinului contestat, invocând existenţa cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ. iar tot la data de 16.05.2023, doamna judecător D. a depus declaraţie de abţinere de la soluţionarea cauzei, având în vedere faptul că a pronunţat sentinţa civila nr. 645/04.04.2023 în dosarul nr. x/2023, având ca obiect suspendarea executării aceluiaşi act normativ - Ordinul ANAF nr. 1635/2022 formulată de reclamanta C. S.R.L. în contradictoriu cu ANAF, cerere prin care au fost invocate aceleaşi critici ca cele din prezentul dosar care au fost deja analizate de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) C. proc. civ. judecătorul este, de asemenea incompatibil de a judeca în următoarele situaţii: 1) când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil; (...) 13) atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Articolul 42 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate relativă. În aceste cazuri, strict determinate de lege, una dintre părţi poate cere îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite cauze.

Astfel, în ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din modul în care este redactat textul de lege, rezultă cu claritate că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare, nu însă şi atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă sau când şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speţă.

De asemenea, nu poate fi recuzat, pentru motivul privind antepronunţarea, nici judecătorul chemat să se pronunţe din nou în aceeaşi pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate absolută.

Ipoteza vizată de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se confundă cu vreunul dintre cele trei cazuri de incompatibilitate absolută, deoarece acestea din urmă presupun că judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act oficial (încheiere interlocutorie, hotărâre judecătorească, depoziţie de martor, raport de expertiză, hotărâre arbitrală, acte de procedură îndeplinite ca avocat, procuror sau mediator etc.) şi în calitatea (oficială) prevăzută de lege, pe care a avut-o în acea pricină, câtă vreme, în cazul motivului de incompatibilitate relativă invocat de recurentă, este vorba de părerea personală a judecătorului în legătură cu pricina pe care o soluţionează, părere exprimată în timp ce litigiul este pendinte, fie în şedinţa de judecată, fie în afara acesteia.

Legiuitorul a definit cu precizie situaţiile obiective care generează incompatibilitatea judecătorului pe motivul pronunţării anterioare a acestuia asupra unor chestiuni de fapt şi de drept, condiţia esenţială pentru atragerea stării de incompatibilitate fiind aceea ca dezlegarea dată să se refere la cauza pendinte.

Pronunţarea anterioară asupra unei chestiuni cu privire la o cerere de suspendare a aceluiaşi ordin nu echivalează cu situaţia în care judecătorul a anticipat nepermis, cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, al dreptului la apărare, al aflării adevărului soluţia din prezenta cauză.

Contrar celor susţinute de recurentă, nu există nicio contradicţie în modul în care instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată, reţinând pe de o parte că este vorba despre cauze diferite.

În ceea ce priveşte motivele privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ., Înalta Curtea reţine că acest text reglementează un caz de incompatibilitate a judecătorului în care există elemente, altele decât cele reglementate expres prin art. 42 pct. 1-12 C. proc. civ., ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Referitor la cele două dimensiuni ale principiului imparţialităţii, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că:

"imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). [(...)] imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47)."

În raport de principiile ce se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O. (dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1, prin soluţionarea cauzei de o "instanţă independentă şi imparţială"), Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa Curţii s-a avut în vedere problema aparenţei de imparţialitate în situaţia în care un judecător participă la două proceduri cu privire la aceleaşi fapte (Indra împotriva Slovaciei, pct. 51-53), soluţia referindu-se, însă, la împrejurarea că unul dintre magistraţii care a examinat a doua procedură (privind reabilitarea) se pronunţase deja asupra aceluiaşi fapt (lipsa nemotivată de la serviciu) cu privire la acelaşi reclamant, ipoteză care nu este incidentă în cauză, în care judecătorul nu este chemat să-şi reaprecieze propriile dezlegări.

Judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, soluţionează litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces, respectiv cel al legalităţii, care constituie o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a mecanismului de înfăptuire a justiţiei.

Concret, faptul că judecătorul a analizat în alte dosare critici similare cu cele ce fac obiectul disputei şi în cadrul dosarului în care s-a formulat cererea de recuzare atacată în prezentul recurs, nu poate fi reţinut ca motiv de incompatibilitate, raportat la dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ.

Petentele au susţinut că cererea lor nu au avut ca justificare teama lor faţă de o soluţie nefavorabilă, ci certitudinea că judecătorul va rămâne consecvent în pronunţarea asupra aceloraşi aspecte judecate anterior în dosarul nr. x/2023

Or, antepronunţarea, ca motiv de recuzare, este reglementată şi a fost analizată distinct ca motiv prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., text ce este de strictă interpretare, neputând fi extins la alte ipoteze. Aşadar, noţiunea de "antepronunţare" nu poate fi extinsă, prin interpretare, prin eliminarea unor condiţii expres prevăzute de lege (cum este cea de la pct. 1 - condiţia aceleiaşi cauze), pentru a fi invocate în temeiul motivului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Fiind o excepţie de la obligaţia judecătorului de a soluţiona cauzele în care a fost desemnat să judece, cazurile de incompatibilitate a acestuia trebuie întotdeauna interpretată restrictiv, ţinând-se seama de nivelul rezonabil de încredere în sistemul de justiţie, corolar al sistemului de obligaţii profesionale şi deontologice, de recrutare şi numire a magistraţilor, de răspunderi şi garanţii de care este ţinut judecătorul, respectiv de care beneficiază atât judecătorul, cât şi justiţiabilul, potrivit legii.

Or, recurentele-petente nu au adus dovezi pentru a contrazice prezumţia de imparţialitate a judecătorilor.

Prin raportare atât la prevederile C. proc. civ. referitor la regimul incompatibilităţilor (art. 41 şi urm.), cât şi la criteriile proprii de natură să garanteze misiunea judecătorului (independenţa şi imparţialitatea, cea dintâi fiind condiţia celei de-a doua) stabilite de Curtea Europeană, în lumina art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine în cauză dovedirea vreunui caz de incompatibilitate.

Se constată, astfel, că încheierea recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

II. Nefondat este şi recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1439/2023.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 şi 14 din Legea nr. 554/2004.

Aminteşte instanţa de recurs că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile prevederilor art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoştinţă a conţinutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrative unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Deşi verificarea aparenţei de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau la forma actului administrativ, totuşi îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În aceste condiţii, pe de-o parte, prin raportare la considerentele teoretice antereferite, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamantele au invocat drept motive ce ar reprezenta în interpretarea lor un caz bine justificat, argumente similare cu cele invocate şi în faţă instanţei de fond, care nu sunt de natură a reforma sentinţa recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reţine un dubiu serios cu privire la aparenţa de legalitate a acestuia.

Cât priveşte criticile recurentelor faţă de modul în care instanţa de fond a ignorat prevederile art. 6, art. 31 şi art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/2000, Ordinul nr. 1635/2022, a lipsei avizului Consiliului Concurenţei, precum şi încălcarea prevederilor Constituţiei României (art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi; art. 56 alin. (2) - Contribuţii financiare; art. 135 - Economia) ale Legii nr. 21/1996 (art. 2 alin. (1), ale Codul fiscal (art. 4) şi al principiului securităţii juridice, Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, apreciază că aceste critici antamează chiar problema de drept ce trebuie dezlegată pe fondul cauzei, fapt nepermis în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ.

În mod just, instanţa de fond a apreciat că în procedura sumară prevăzută de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, incidenţa acestor dispoziţii legale nu poate fi făcută.

În aceste condiţii, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că în cauză, nu există elemente suficiente pentru a se constata că există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare a executării se cere.

În ceea ce priveşte critica referitoare la condiţia pagubei iminente, instanţa de control judiciar reţine că, deşi prima instanţă a făcut o analiză a îndeplinirii acesteia, dat fiind cerinţa îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, neîndeplinirea uneia dintre cerinţele cumulative face inutilă analizarea celei de-a doua condiţie care doar prin ea însăşi nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva încheierii din 18 mai 2023 şi împotriva sentinţei nr. 1439 din 26 septembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva încheierii din 18 mai 2023 şi împotriva sentinţei nr. 1439 din 26 septembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 octombrie 2024.