Judicial parental leave fragmentation and organizational constraints as objective justification for direct discrimination under non-discrimination law

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii şi evoluţia procesuală

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.06.2022, reclamanta Curtea de Apel Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pârâtul A. pârâta B., prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 228/06.04.2022 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de către reclamanta Curtea de Apel Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pârâtul A. pârâta B., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 2083 din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Curtea de Apel Constanţa prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se admită cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, reclamanta a invocat următoarele critici:

Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susţine că hotărârea atacată este afectată de motivare deficitară lipsindu-i analiza efectivă a condiţiilor discriminării.

Deşi instanţa de fond a reprodus, la nivel teoretic, condiţiile necesare pentru existenţa unei fapte de discriminare, nu ar fi procedat, în concret, la: identificarea criteriului de discriminare (de gen, socio-profesional sau altă natură); stabilirea raportului de cauzalitate între criteriul invocat şi tratamentul diferenţiat; individualizarea consecinţelor pretins prejudiciabile; identificarea persoanelor/situaţiilor aflate în poziţii comparabile.

Recurenta-reclamantă mai susţine că instanţa nu a analizat în mod real şi coerent criticile formulate prin acţiune, respectiv: încălcarea dreptului la apărare; lipsa motivării hotărârii CNCD (neindicarea criteriilor de discriminare, a consecinţelor defavorabile, a persoanei aflate în situaţie comparabilă); distribuţia sarcinii probei; lipsa unui prejudiciu efectiv în contextul suspendării raportului de muncă prin concediu medical; inexistenţa discriminării de gen şi susţinerea unei eventuale discriminări socio-profesionale; inexistenţa unei situaţii comparabile cu alt coleg judecător; intruziunea în viaţa de familie raportat la o pretinsă cerinţă profesională reală şi determinantă; analiza criteriului proporţionalităţii.

Aceasta susţine că o mare parte din aceste apărări fie nu au fost deloc analizate, fie au fost tratate fragmentar şi incoerent, fără un raţionament complet identificabil.

Potrivit recurentei, motivarea hotărârii nu ar permite reconstituirea silogismului juridic care a condus la respingerea acţiunii, instanţa limitându-se la consideraţii generale privind concediul de paternitate şi o comparaţie sumară cu situaţia unui alt coleg judecător, fără a lega explicit aceste constatări de condiţiile legale ale discriminării.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă aplicarea greşită a normelor de drept material, în principal din O.G. nr. 137/2000 şi din legislaţia incidentă privind concediul paternal.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a reţinut greşit că ar fi existat două cereri distincte de concediu paternal (una respinsă şi una aprobată). În realitate la 07.06.2021, intimatul A. a solicitat concediu paternal pentru perioada 07 - 28.06.2021, cerere aprobată fracţionat. Ulterior, prin apariţia concediului medical pentru perioada 18.06 - 24.06.2021, raportul de serviciu a fost suspendat de drept. Apoi s-a solicitat continuarea concediului paternal în perioada 29.06-02.07.2021, astfel că dispoziţia administrativă privind concediul paternal a fost lipsită de efecte în intervalul acoperit de concediul medical, astfel încât nu poate fi reţinut un refuz efectiv de acordare a concediului în acea perioadă.

Recurenta subliniază că această apărare nu a fost invocată ca o cauză de exonerare, ci ca argument pentru inexistenţa unui tratament diferenţiat cu efect prejudiciabil. Aceasta apreciază că instanţa de fond nu a stabilit dacă ar fi vorba de un criteriu de gen, socio-profesional sau de un alt criteriu şi nu a demonstrat existenţa unor situaţii comparabile. Totodată nu a justificat în ce constă diferenţa de tratament faţă de alţi colegi (inclusiv colegul C.) şi dacă aceştia se află în circumstanţe obiectiv similare.

Recurenta critică raţionamentul instanţei de fond conform căruia concediul de paternitate trebuie acordat în aceleaşi condiţii cu cel de maternitate, arătând că, concediul de maternitate are natura unui concediu medical, acordat mamei în considerarea refacerii capacităţii fizice post-natal, nefiind supus aprobării angajatorului. Concediul paternal are alt scop, este reglementat distinct, nu are natura unui concediu medical şi este supus aprobării angajatorului.

În aceste condiţii, tratamentul diferit între părinţi decurge din lege şi este justificat obiectiv, astfel încât nu poate fi imputat recurentei şi nu poate fundamenta o discriminare de gen.

Recurenta arată că a invocat incidenţa art. 5 din O.G. nr. 137/2000, susţinând că organizarea activităţii instanţei (planificarea şedinţelor, repartizarea aleatorie, continuitatea completelor) reprezintă o cerinţă profesională reală şi determinantă IAR interesul general al bunei administrări a justiţiei justifică, în mod obiectiv şi proporţional, fracţionarea sau reconfigurarea perioadei de concediu paternal, pentru a nu afecta excesiv activitatea instanţei. În cazul intimatului A., neaprobarea concediului în zilele de 21-22 iunie 2021 s-a fundamentat pe volumul de activitate şi pe necesitatea participării la şedinţele dispuse prin planificare.

Se arată că instanţa de fond a respins această apărare, considerând că planificarea şedinţelor nu poate justifica limitarea concediului paternal, fără a analiza însă raportul de proporţionalitate între interesul general şi interesul particular, aşa cum cere art. 5 din O.G. nr. 137/2000.

Recurenta susţine că, în speţă, nu este îndeplinită nici cerinţa privind existenţa unui efect prejudiciabil asupra dreptului invocat.

Aceasta invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 721/2006, subliniind că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că este admisibil un tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, atunci când acesta se justifică în mod raţional şi obiectiv.

În concluzie, recurenta apreciază că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, în special cele privind definirea discriminării, criteriile de discriminare, cerinţa profesională reală şi determinantă şi condiţiile existenţei unui tratament diferenţiat cu efect prejudiciabil, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A.] a depus în apărare întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului pentru nemotivare, iar pe fondul acestuia respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22.01.2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15.10.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât A., o va respinge, în considerarea faptului că în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a enunţat o serie de critici ce urmează a fi analizate din perspectiva acestor motive de casare.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte cu privire la starea de fapt care a condus la litigiul dintre părţi reţine că prin Hotărârea nr. 228/06.04.2022 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele sesizate prin plângerea depusă la data de 16.08.2021 de către pârâţii A. şi B. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată şi a dispus sancţionarea reclamatei Curtea de Apel Constanţa cu avertisment, potrivit art. 5 alin. (2) şi art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare. Împotriva acestui act administrativ, reclamanta Curtea de Apel Constanţa a formulat contestaţie, faţă de care instanţa de fond a apreciat prin sentinţa recurată că este nefondată.

Prin cererea de recurs formulată împotriva instanţei de fond, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), întemeiat pe criticile conform cărora motivarea din cuprinsul sentinţei recurate este deficitară lipsindu-i analiza efectivă a condiţiilor discriminării, instanţa de recurs apreciază că acesta este neîntemeiat.

Referitor la acest motiv de casare, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speţă, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată. Aşadar, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora instanţa de fond nu a analizat în mod real şi coerent criticile formulate prin acţiune, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în analiza cauzei şi-a aplecat atenţia asupra argumentelor propuse prin cererea de chemare în judecată, a apărărilor exprimate de pârâţi prin întâmpinare şi a modalităţii în care actele normative aplicabile speţei au fost respectate pentru emiterea Hotărârii nr. 228/06.04.2022 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat soluţia pronunţată, în raport de obiectul dedus judecăţii şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, respectiv a normelor prevăzute de O.G. nr. 137/2000, de O.G. nr. 2/2001, de Consituţia României şi de Legea nr. 554/2004 în limitele căreia îşi exercită competenţa instanţa de contencios administrativ.

Aşadar, prin raportare la aceste argumente, instanţa de recurs apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa constată că şi acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză astfel cum aminteam mai sus, Constituţia României, Legea nr. 210/1999 privind concediul paternal şi O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în raport cu situaţia de fapt reţinută, interpretând dispoziţiile legale în acord cu scopul lor şi cu jurisprudenţa constantă în materie de egalitate de tratament şi nediscriminare.

În primul rând, Curtea reţine că Hotărârea nr. 228/06.04.2022 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a calificat faptele sesizate drept discriminare în sensul art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, constatând existenţa unui tratament diferit aplicat intimatului A. în exercitarea unui drept recunoscut de lege, concediul paternal reglementat de Legea nr. 210/1999, raportat atât la beneficiul recunoscut mamelor (concediu de maternitate), cât şi la situaţia altor taţi de nou-născuţi, cărora li s-a acordat concediul paternal fără condiţionări suplimentare. Instanţa de fond a reluat şi a valorificat corect aceste constatări, verificându-le în raport de textele legale aplicabile.

Potrivit art. 1 - 4 din Legea nr. 210/1999, concediul paternal este o măsură de protecţie socială instituită în favoarea tatălui copilului nou-născut, în scopul asigurării participării efective la îngrijirea noului membru al familiei şi al concilierii vieţii de familie cu cea profesională. Dreptul la concediu paternal este un drept recunoscut de lege, exercitabil în primele 8 săptămâni de la naştere, iar legiuitorul nu a prevăzut, ca şi condiţie de existenţă a acestui drept, acordul discreţionar al angajatorului, ci doar respectarea cerinţelor formale (cerere, certificatul de naştere, atestatul de puericultură, după caz).

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că, deşi concediul de maternitate şi concediul de paternitate au natură, durată şi regim juridic diferite, odată întrunite condiţiile legale, ambii părinţi sunt titularii unui drept subiectiv la o măsură de protecţie socială, iar exercitarea acestui drept nu poate fi supusă unor condiţionări arbitrare sau disproporţionate din partea angajatorului. Pe acest fundament, concluzia primei instanţe, potrivit căreia concediul paternal "trebuie acordat în aceleaşi condiţii cu cel de maternitate, decurgând din faptul biologic al naşterii copilului şi neputând fi refuzat sau fracţionat discreţionar de angajator", nu exprimă o egalizare artificială a celor două instituţii juridice, ci consacră, în sensul art. 16 şi art. 41 din Constituţie, obligaţia angajatorului de a respecta, în mod nediscriminatoriu, drepturile legale conferite părinţilor, în măsura în care condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

În al doilea rând, din perspectiva O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond a analizat în mod corect toate elementele constitutive ale discriminării directe: existenţa unui tratament diferenţiat (refuzul iniţial de acordare a concediului paternal la momentul solicitat şi ulterior aprobarea condiţionată, prin fracţionare şi raportare la volumul de muncă şi şedinţele de judecată); existenţa unui criteriu protejat (sexul şi calitatea de tată al copilului nou-născut, în contextul unui drept conferit pentru concilierea vieţii de familie cu cea profesională); existenţa persoanelor aflate în situaţii comparabile (alţi taţi judecători, cărora li s-a acordat concediul paternal în condiţiile solicitate) şi raportarea la tratamentul recunoscut mamelor; şi existenţa unui raport de cauzalitate între aceste elemente şi restrângerea efectivă a exerciţiului dreptului la concediu paternal la momentul în care acesta prezenta utilitate pentru viaţa de familie.

Critica recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi identificat clar criteriul de discriminare sau situaţiile comparabile, nu poate fi primit. Prima instanţă a arătat explicit că tratamentul defavorabil rezultă din refuzul/condiţionarea concediului paternal în raport cu modul în care sunt tratate: pe de-o parte mamele, care beneficiază de un concediu de protecţie socială net inferior oricăror ingerinţe legate de organizarea internă a angajatorului; şi pe de altă parte, alţi taţi de nou-născuţi, cărora li s-a aprobat concediul solicitat, în acelaşi an, fără condiţionări de tipul celor impuse intimatului.

Similaritatea nu presupune identitate perfectă de situaţie (număr de şedinţe, date exacte etc.), ci comparabilitate relevantă din perspectiva dreptului invocat, iar instanţa de fond a explicat această perspectivă în mod corect.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte sarcina probei, prima instanţă a aplicat în mod just art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Petentul a făcut dovada refuzului iniţial şi a aprobării ulterioare doar în condiţiile impuse de angajator (fracţionare şi adaptare la interesul organizatoric al instanţei), ceea ce este suficient pentru prezumţia de discriminare. În acest moment, revenea recurentei obligaţia de a dovedi că tratamentul aplicat fie nu constituie o încălcare a principiului egalităţii de tratament, fie este justificat obiectiv printr-un scop legitim şi mijloace adecvate şi necesare.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că recurenta nu a făcut o atare dovadă. Simpla invocare a necesităţii de "organizare a activităţii", a încărcării şedinţelor de judecată sau a dificultăţilor de planificare nu poate constitui, în sine, o justificare obiectivă aptă să înlăture caracterul discriminatoriu, în condiţiile în care aceste elemente sunt inerente oricărui angajator şi trebuie gestionate cu respectarea drepturilor legale ale salariaţilor. De altfel, instanţa a arătat explicit că organizarea activităţii curente a instanţei este obligaţia angajatorului, care trebuie să integreze în această planificare şi situaţiile în care judecătorii beneficiază de concedii medicale, de maternitate sau de paternitate, fără a transforma aceste drepturi în simple facultăţi supuse exclusiv interesului funcţional al instituţiei.

Susţinerea recurentei-reclamante întemeiată pe art. 5 din O.G. nr. 137/2000 a fost, de asemenea, corect respinsă. Nu orice dificultate organizatorică şi nu orice interes al angajatorului poate fi calificat drept "cerinţă profesională reală şi determinantă". Pentru a intra în sfera excepţiei de la nediscriminare, cerinţa invocată trebuie să fie indispensabilă naturii activităţii, iar nu rezultatul modalităţii în care angajatorul alege să-şi organizeze structura, volumul de muncă sau repartizarea sarcinilor. Or, prima instanţă a reţinut, în mod întemeiat, că imposibilitatea temporară a unui judecător de a participa la şedinţe (din motive de concediu paternal) nu este de natură să pună în discuţie însăşi posibilitatea desfăşurării activităţii jurisdicţionale, atâta vreme cât instanţa dispune de mecanisme legale şi administrative pentru a acoperi aceste absenţe. Invocarea art. 5 din O.G. nr. 137/2000, în sensul relativizării unui drept de protecţie socială consacrat expres de lege, depăşeşte cadrul acestei excepţii şi a fost corect înlăturată de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei legat de concediul medical ulterior, instanţa de fond a apreciat în mod corect că acesta nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere. Discriminarea s-a produs în momentul refuzului/condiţionării dreptului la concediu paternal în forma şi la momentul solicitat de tată, iar apariţia ulterioară a unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă nu poate "şterge" retroactiv tratamentul discriminatoriu deja aplicat. Concediul medical nu este rezultatul voinţei părţilor, ci consecinţa unei stări de sănătate, iar efectele sale juridice (suspendarea raportului de muncă) nu pot fi utilizate pentru a justifica o ingerinţă anterioară nelegală în exercitarea unui alt drept recunoscut de lege. Instanţa de fond a valorificat acest element exclusiv ca circumstanţă atenuantă la individualizarea sancţiunii, ceea ce denotă o aplicare nuanţată a normelor legale, nicidecum o interpretare eronată a acestora.

Tot astfel, Înalta Curte reţine caracterul corect al interpretării primei instanţe în privinţa existenţei unui prejudiciu juridic relevant. Contrar susţinerilor recurentei, prejudiciul constă în însăşi imposibilitatea exercitării dreptului la momentul în care acesta prezenta utilitate pentru viaţa de familie, prin refuzul sau condiţionarea sa prin raportare la interesele organizatorice ale angajatorului. Faptul că, ulterior, raportul de muncă a fost suspendat prin concediu medical nu înlătură caracterul defavorabil al tratamentului iniţial şi nu transformă într-o situaţie "ipotetică" ingerinţa în exercitarea dreptului la concediu paternal.

În fine, instanţa de recurs constată că toate criticile recurentei sub acest motiv de casare tind, în substanţa lor, fie la reinterpretarea situaţiei de fapt (modul de formulare şi de procesare a cererilor de concediu, consecinţele lor concrete), fie la substituirea raţionamentului juridic al primei instanţe cu propriul punct de vedere al recurentei cu privire la echilibrul între interesele de serviciu şi drepturile de protecţie socială. Or, instanţa de fond a identificat corect norma aplicabilă (Legea nr. 210/1999 şi O.G. nr. 137/2000), a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile discriminării directe în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi a aplicat în mod adecvat regulile privind sarcina probei, astfel că nu se poate reţine existenţa unei interpretări sau aplicări greşite a legii, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va recursul declarat de reclamanta Curtea de Apel Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta Curtea de Apel Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca fiind nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.