Attribution of personal contravenant liability to financial institution leadership and assessment of sanction proportionality under capital market supervision laws

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi parcursul cauzei în primul ciclu procesual

1.1 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ("A.S.F."):

- anularea Deciziei nr. 1443 emisă la data de 12.10.2017 de către ASF, prin care s-a dispus sancţionarea sa cu o amenda în cuantum de 22.500 RON, ca fiind netemeinică şi nelegală şi înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului;

- anularea Deciziei nr. 51 emisă la data de 11.01.2018 de către ASF;

- suspendarea efectelor actului administrativ atacat, cel puţin până la soluţionarea contestaţiei, în scopul preîntâmpinării unor consecinţe juridice care nu mai pot fi înlăturate;

- revocarea măsurilor stabilite prin Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, precum şi a măsurilor stabilite prin Decizia ASF nr. 51/11.01.2018;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor judiciare generate ca urmare a prezentului litigiu.

1.2. Prin încheierea pronunţată la data de 26 februarie 2019 în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la prezentul dosar, însă prin sentinţa civilă nr. 2124 din 28 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a dispus disjungerea cererii conexate şi formarea unui nou dosar.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 2124 din 28 iunie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr. 1443/12.10.2017 şi Decizia nr. 51/11.01.2018. De asemenea, a disjuns soluţionarea cererii conexe ce formează obiectul dosarului nr. x/2018

1.4. Prin decizia civilă nr. 4066 din 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 2124 din 28 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.5. La data de 15.03.2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a înregistrat dosarul nr. x/2018, ulterior versionat sub nr. x/2018.

2. Hotărârea atacată

Prin sentinţa civilă nr. 768 din 5 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ("A.S.F."), a anulat parţial Deciziile nr. 1443/12.10.2017 şi nr. 51/11.02.2018 emise de pârâta A.S.F., exclusiv cu privire la faptele contravenţionale reţinute la punctul 7 şi punctul 10 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017 şi a înlăturat sancţiunile contravenţionale aplicate reclamantului pentru aceste contravenţii, respingând în rest cererea ca neîntemeiată şi obligând pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.050 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 768 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară.

3.1. Prin calea de atac exercitată în cauză şi întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu consecinţa anulării parţiale a Deciziei A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, precum şi a Deciziei A.S.F. nr. 51/11.01.2018 şi cu privire la faptele constatate la pct. 1 - pct. 6 şi pct. 11 ale deciziei sus menţionate şi a înlocuirii amenzii cu sancţiunea avertismentului/a reducerii amenzii în cuantum de 22.500 RON la suma de 15.000 RON, având în vedere corecta individualizare a sancţiunii, cu respectarea principiului proporţionalităţii, dar şi cu obligarea Autorităţii de Supraveghere Financiară la plata cheltuielilor de judecată în cele două cicluri procesuale.

Din perspectiva limitelor recursului, recurentul - reclamant a arătat că nu formulează critici nici în privinţa considerentelor şi nici în privinţa dispozitivului prin care instanţa de fond, în rejudecare, a dispus anularea actelor administrative pentru motivul de nelegalitate dat de lipsa calităţii reclamantului de subiect activ al faptelor contravenţionale reţinute la pct. 7 şi pct. 10 sancţionate prin Decizia nr. 1443/12.10.2017, însă că, raportat la aceeaşi critica de nelegalitate, instanţa de recurs este chemată să cenzureze considerentele instanţei de fond de la pagina 10 a sentinţei, prin care prima instanţă a argumentat în sensul că recurentul poate, conform dispoziţiilor legale, să fie sancţionat de către A.S.F.

În opinia recurentului - reclamant, critica de nelegalitate privind lipsa calităţii reclamantului de subiect activ al contravenţiei trebuia analizată prin raportare la elementul constitutiv al fiecăreia dintre faptele reţinute în sarcina recurentului. În raport de aceste aspecte, recurentul a învederat că, în mod contrar considerentelor instanţei de fond dezvoltate la pct. IV.2 al sentinţei recurate (paginile 10 şi 11, precum şi pagina 18 - considerente privind fapta 3 şi fapta 11), prin notele scrise depuse în rejudecarea fondului nu s-a modificat acţiunea introductivă, ci au fost indicate/precizate acele fapte contravenţionale afectate de acest motiv de nelegalitate, dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ. nefiind aplicabile. În privinţa faptelor prevăzute la pct. 1 - 4 şi pct. 11, recurentul - reclamant a subliniat că subiectul activ al contravenţiei este societatea sau o altă persoană responsabilă la nivelul B., ori un alt organ de conducere (ex: Consiliul de Administraţie), sens în care a evidenţiat punctual, pentru fiecare faptă, titularul fiecărei atribuţii vizate.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - reclamant a subliniat că lipsa motivării, în fapt, a actului administrativ, în raport cu identificarea, în concret, a datei săvârşirii faptei, atrage nulitatea absolută a actului, precum şi că perioada vizată de controlul A.S.F. a fost reprezentată de intervalul 14.10.2014 - 13.03.2017, iar reclamantul a avut calitatea de Director General - Conducător (conform definiţiei date de dispoziţiile legislaţiei speciale în materia pieţei de capital) până la data de 10.12.2015. Într-un atare context, în optica recurentului - reclamant, instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze dacă faptele imputate/constatate, analizate fiecare în parte, puteau atrage sau nu răspunderea contravenţională a reclamantului, data săvârşirii faptei fiind un element esenţial pentru legala motivare a actului administrativ şi pentru înlăturarea oricărui dubiu privind sancţionarea recurentului - reclamant.

Cu titlu exemplificativ, recurentul a arătat că, pentru fapta nr. 5, recurentul a fost sancţionat pentru nerespectarea dispoziţiilor Regulamentului ASF nr. 2/2016, regulament/act administrativ cu caracter normativ care a intrat în vigoare la data de 23 martie 2016, dată la care recurentul nu mai îndeplinea funcţia de Director General. Astfel, obligaţia de identificare a potenţialului conflict de interese cu privire la o situaţie de fapt ce exista la nivelul societăţii s-a născut după intrarea în vigoare a Regulamentului 2/2016 privind regulile de guvernanţă corporativă, regulament în cadrul căruia, la art. 35 alin. (1) lit. a), era definit şi potenţialul conflict de interese.

În ceea ce priveşte caracterul excesiv şi disproporţionat al sancţiunii, recurentul a arătat că, în urma anularii parţiale a actului administrativ, se impune cel puţin reducerea cuantumului amenzii totale aplicate, fapta nr. 6, care a atras aplicarea celei mai mari amenzi, fiind neimputabilă reclamantului, astfel încât diminuarea amenzii ar fi o consecinţă atât a anularii parţiale a deciziei de sancţionare cât şi ca rezultat al evaluării caracterului disproporţionat, raportat la lipsa oricărei vătămări/prejudiciu, al sancţiunii aplicate.

În continuare, prin argumente ce au vizat modul în care prima instanţă a analizat chestiunea nelegalităţii actului atacat din perspectiva calităţii reclamantului de subiect activ al contravenţiilor, raportat la atribuţii la nivelul intermediarului autorizat care, în opinia recurentului, nu cădeau/nu erau în sarcina sa, partea recurentă - reclamantă a evocat incidenţa, în cauză, a motivului de recurs reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., în considerarea faptului că instanţa de fond ar fi încălcat principiul disponibilităţii părţilor şi ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ., critica de nelegalitate privind lipsa calităţii reclamantului de subiect activ fiind invocată atât în plângerea prealabila, cât şi prin acţiune, cu privire la toate faptele sancţionate, pentru o parte dintre acestea fiind dezvoltate suplimentar şi alte critici de netemeinicie.

Tot din perspectiva tezei principale indicate supra, făcând trimitere la prevederi ale Regulamentului CNVM nr. 32/2006 şi ale Legii nr. 297/2004, coroborate cu Legea nr. 31/1990, R3/2014 şi R2/2016, recurentul a invocat şi incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la faptele reţinute şi sancţionate la pct. 1-4 şi pct. 11, în contextul în care reţinerile de la faptele 1 - 4, care au vizat fie caracterul neadecvat al unor proceduri, fie lipsa adoptării modificării acestora, fie includerea anumitor dispoziţii apreciate de către echipa de control ca fiind contrare anumitor reglementări emise de către A.S.F. nu au legătură cu funcţia executivă a recurentului - reclamant, care avea, într-adevăr, competenţe în monitorizarea şi aplicarea procedurilor, dar nicidecum în adoptarea acestora. Acest atribut revenea Consiliului de Administraţie sau Comitetului de Remunerare (faptele sancţionate la pct. 3 şi pct. 4 ale deciziei A.S.F. fiind în strânsă legătură).

În viziunea recurentului - reclamant, identificarea potenţialelor conflicte de interese ce ar fi putut fi generate ca efect al politicii de remunerare, era un atribut preexistent elaborării procedurii interne de către Comitetul de Remunerare, iar nu un aspect post factum, pe care reclamantul, în calitate de conducător, ar fi trebuit să îl monitorizeze, astfel încât faptele de neidentificare a potenţialelor conflicte de interese să îi fie imputabile.

În ceea ce priveşte fapta nr. 11, recurentul - reclamant a arătat că responsabilitatea pentru publicarea raportărilor incumba administratorilor (membrilor Consiliului de Administraţie), inclusiv raportarea privind perfectarea actului adiţional la contractul de împrumut semnat de B. în data de 29.12.2014, fiind în sarcina aceloraşi administratori, care erau singurii subiecţi activi ai contravenţiei.

Printr-un alt set de argumente, ce a vizat chestiunea nelegalităţii actului din perspectiva identificării faptelor imputate reclamantului care nu a mai îndeplinit funcţia de conducere începând cu data de 10.12.2015, recurentul - reclamant a susţinut că, în privinţa faptelor descrise în pct. 2-5 ale actului administrativ şi în procesul-verbal de control, reclamantul a fost sancţionat nelegal.

Cu privire la fapta 2, recurentul a arătat că aspecte precum neconcordanţele dintre organigramă şi ROF, ori lipsa evidenţierii anumitor posturi de conducere, au fost constatate de către echipa de control cu privire la organigrama adoptată în data de 12.03.2016 şi în data de 28.10.2016, fiind analizat un document emis/adoptat după ce reclamantul şi-a încetat calitatea de conducător. Cu alte cuvinte, sancţionarea reclamantului s-a realizat fără ca în cadrul procesului-verbal să se reţină eventuale neconcordanţe între organigrama valabilă pe perioada mandatului recurentului şi ROF valabil în aceea perioadă sau structura organizatorică existentă în perioada mandatului său, ce a intrat sub perioada de verificare (2014-2015). Prin urmare, recurentul a apreciat că este nelegală concluzia instanţei de fond privind răspunderea sa pentru aceste fapte, atâta vreme cât nu existau omisiuni sau acţiuni personale legate de exercitarea funcţiei de conducător care să îi poată fi imputate.

Referitor la fişa de post a domnului C., recurentul - reclamant a învederat, pe de o parte, că, la data controlului (2017) şi la data formulării plângerii prealabile şi derulării litigiului, reclamantul nu se mai afla în funcţia de conducere care să îi permită accesul la dosarele de personal, astfel încât, în mod obiectiv, recurentul nu putea să anexeze fişa de post, iar, pe de altă parte, că demersul de necomunicare, de către conducerea executivă în funcţie la nivelul anului 2017, a fişei de post ASF la data controlului nu ar conduce automat la concluzia că aceasta nu ar exista, sens în care a făcut trimitere la controlul anterior derulat la ASF şi a arătat că nu îi este imputabilă lipsa de diligenţă a conducerii ASF din anul 2017.

În continuare recurentul a subliniat că instanţa de fond nu a oferit o justificare logico - juridică pentru care omisiunile/neregularităţile referitoare la titulatura funcţiei dl. D. sau la funcţiile îndeplinite de d-na E., angajată în cadrul B. la data de 01.01.2017, ar fi imputabile recurentului.

Cu privire la fapta 3 şi fapta 4, recurentul a argumentat în sensul că, pe de o parte, în ceea ce priveşte Raportul nr. x/17.02.2017 cuprinzând analiza şi fundamentarea care au stat la baza adoptării procedurilor de remunerare la nivelul societăţii, sancţionarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte ce nici nu au fost analizate în persoana lui sau prin raportare la îndeplinirea sau neîndeplinirea unui atribut legal sau contractual în ceea ce îl privea. Pe de altă parte, recurentul a subliniat că reţinerile şi recomandările auditorului intern din Rapoartele nr. x/15.06.2016 şi nr. y/04.07.2016, care vizau recomandări de asigurare a implementării în totalitate a Ghidului ESMA şi identificau posibilul conflict de interese născut din politica de remunerare, nu pot fi opuse reclamantului, neputând fi imputată acestuia lipsa de adoptare a anumitor măsuri sau de sesizare a Comitetului de remunerare cu necesitatea actualizării procedurii, pentru simplu fapt că recomandările auditorului s-au emis după data la care reclamantul nu a mai exercitat funcţia de conducător.

De asemenea, recurentul a arătat că analiza echipei de control s-a făcut prin raportare la prevederile Regulamentului nr. 2/2016, deci la nivelul decizional al intermediarului. În acest context, Comitetul de remunerare a fost obligat să analizeze politica de remunerare şi să îşi îndeplinească atribuţiile conform art. 19-20 din acest Regulament, acesta fiind, aşadar, şi singurul posibil subiect activ al contravenţiei.

În ceea ce priveşte Fapta nr. 5, mai precis subscrierea de către societate a unor acţiuni în cadrul altei societăţi, de natură a genera un potenţial conflict de interese, recurentul a evocat faptul că a fost sancţionat, în drept, prin raportare la dispoziţiile art. 35 alin. (1) lit. a) din Regulamentul 2/2016, adoptat după încetarea exercitării funcţiei de conducere de către recurent. În opinia recurentului, acesta nu avea atributul, competenţa şi puterea decizională să analizeze dacă şi în ce măsură o astfel de situaţie intra în definiţia potenţialului conflict de interese şi nici să propună Consiliului de Administratei adoptarea de măsuri sau modificarea Procedurii interne.

Referitor la modul în care instanţa de fond a analizat argumentele referitoare la faptele 5 şi 6, recurentul - reclamant a evocat încălcarea dispoziţiilor de drept material şi/sau greşita lor aplicare din perspectiva lipsei motivării, în fapt şi drept, a faptelor sancţionate, de natură a atrage nulitatea actului administrativ, precum şi din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 32 şi art. 35 din R2/2016, respectiv art. 148 din R32/2006, raportat la situaţia de fapt. Din această perspectivă recurentul a opinat că, în esenţă, considerentele instanţei de fond ar fi contrare atât conţinutului actului administrativ cât şi descrierii încălcărilor din cuprinsul acestor texte normative, susţinând, pe de o parte, că, indiferent de context, din perspectiva faptei 5, deţinerea calităţii de acţionar atât a reclamantului, cât şi a fondului de investiţii deţinut de B. nu presupune, în niciun caz, interese contrare, iar, pe de altă parte că, din perspectiva faptei 6, nu pot fi imputate recurentului atât inexistenţa ordinelor, cât şi lipsa de evidenţă corespunzătoare a inexistenţei ordinelor primite telefonic de la clienţi.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - reclamant a adus critici ce au vizat maniera în care prima instanţă a examinat chestiunea nelegalităţii sancţiunii, apreciind că au fost încălcate principiile proporţionalităţii şi legalităţii, ce intră sub protecţia drepturilor constituţionale şi a CEDO, prin aplicarea unor sancţiuni disproporţionate şi lipsite de claritate/predictibilitate. În acest sens recurentul a evocat decizia Curţii Constituţionale nr. 661/2007, hotărârile CEDO din cauza S.C. F. - S.A. şi S.C. G. - S.R.L. împotriva României şi din cauza Karademirci şi alţii împotriva Turciei şi a arătat că, la momentul aplicării sancţiunii, era în dezbatere publică textul Legii nr. 126/2018, lege ce indica cu exactitate un minimum de criterii de individualizare a sancţiunilor, ce reprezentau de lege ferenda.

În acest context, recurentul a subliniat că art. 272 alin. (1) lit. a), corelat cu art. 273 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 reglementează stabilirea faptelor contravenţionale şi aplicarea sancţiunilor principale şi complementare, fără a indica criteriile pe baza cărora urmează să se individualizeze sancţiunea, existând un vid legislativ ce generează riscul aplicării unor sancţiuni arbitrare, precum în situaţia recurentului, care este pus în faţa unor sancţiuni excesive şi disproporţionate, constând în amenda contravenţională de 22.5000 RON.

În subsidiar, pentru ipoteza în care instanţa de recurs ar aprecia caracterul proporţional al fiecărei sancţiuni aplicate, recurentul a solicitat ca, în funcţie de soluţia ce se va da asupra faptei sancţionate la pct. 6 al deciziei, cuantumul amenzii finale stabilite la nivelul celei mai mari amenzi (10.000 RON - pct. 8 al deciziei), majorată cu 1/2 din valoarea acesteia, să fie redus la 15.000 RON. Totodată, recurentul a solicitat obligarea pârâtei ASF la plata cheltuielilor de judecată.

3.2. Împotriva sentinţei civile nr. 768 din 5 mai 2023, a declarat recurs şi recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la admiterea, în parte, a acţiunii intimatului-reclamant şi anularea Deciziilor A.S.F. nr. 1443/12.10.2017 şi nr. 51/11.01.2018 şi a actelor prealabile acestora cu privire la faptele contravenţionale reţinute la punctele 7 şi 10 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017 şi la obligarea A.S.F. la plata sumei de 1050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, solicitând ca, în rejudecare, să se dispună respingerea în totalitate a acţiunea reclamantului, ca nefondată.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a evoluţiei cauzei în ciclurile procesuale parcurse, recurenta - pârâtă a arătat că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretare greşită, pe de o parte, a art. 26 alin. (1), art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004, art. 14, art. 20, art. 65 şi art. 84 din Regulamentul C.N.V.M./A.S.F. nr. 32/2006, iar, pe de altă parte, a art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care reprezintă premisele legale de drept material ale aplicării art. 451-453 din C. proc. civ., cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, dispusă prin sentinţa arătată în precedent.

Referitor la fapta contravenţională reţinută la pct. 7 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, cu privire la care instanţa de fond a dispus anularea sus indicatei decizii, recurenta - pârâtă a învederat că, în cadrul obiecţiunilor transmise la Procesul-verbal de control, nu au fost formulate observaţii cu privire la această constatare, iar prevederile procedurii interne de la nivelul societăţii, care, la data efectuării controlului, nu erau în acord cu prevederile legale, nu pot fi invocate, în apărare. Totodată, recurenta - pârâtă a argumentat în sensul caracterului proporţional al sancţiunii amenzii aplicate pentru această faptă, în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi a făcut trimitere la aspectele dezlegate prin hotărârile date în dosarul nr. x/2018.

Referitor la fapta contravenţională reţinută la pct. 10 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, cu privire la care instanţa de fond a dispus anularea deciziei, evocând prevederile art. 14, art. 20, art. 65 şi art. 84 din Regulamentul C.N.V.M./A.S.F. nr. 32/2006, recurenta - pârâtă a susţinut că acestea statuează, în mod indubitabil, faptul că membrii consiliului de administraţie şi conducătorii B., deci inclusiv dl. A., sunt răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor şi procedurilor B. şi trebuie să fie informaţi permanent cu privire la activitatea B. Or, fapta care i se impută reclamantului este aceea de a fi permis aplicarea unor proceduri neconforme în cadrul societăţii, fără să întreprindă niciun act care să contracareze derularea unor activităţi nelegale, deşi avea această obligaţie legală în exercitarea funcţiei de conducător al societăţii.

Totodată, în optica recurentei - pârâte răspunderea societăţii nu înlătură răspunderea personală a reclamantului, având în vedere calitatea acestuia, de conducător, care era autorizat de către A.S.F., calitate în care, în conformitate cu prevederile art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, în vigoare la data săvârşirii, a constatării şi a aplicării sancţiunilor prin Decizia A.S.F. nr. 1443/2017, ar fi răspunzător pentru contravenţiile săvârşite.

În ceea ce priveşte răspunderea reclamantului pentru faptele contravenţionale reţinute la pct. 7 şi pct. 10 din decizia de sancţionare, recurenta - pârâtă a apreciat că atât la nivelul legislaţiei primare, cât şi a celei secundare, elaborate în aplicarea acesteia, se statuează neechivoc că, în calitate de conducător al societăţii, o persoană ce deţinea o funcţie precum cea a reclamantului avea obligaţii legale în sensul de a asigura conducerea efectivă a societăţii, era răspunzătoare pentru asigurarea respectării regulilor şi procedurilor B. şi trebuia să fie informată permanent cu privire la activitatea B.

Prin urmare, în pofida acestor dispoziţii legale clare reprezentate de prevederile art. 26 alin. (1), art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004, art. 14, art. 20, art. 65 şi art. 84 din Regulamentul C.N. V.M./A.S.F. nr. 32/2006, în optica recurentei - pârâte, instanţa de fond, în mod greşit, l-a exonerat pe reclamant de răspunderea care îi incumbă în mod direct în ceea ce priveşte asigurarea respectării regulilor şi procedurilor B., precum şi de a asigura respectarea cadrului legal de funcţionare pentru care a fost autorizată societatea. În acelaşi sens, recurenta - pârâtă a învederat că şi dacă, în cauză, Consiliul de administraţie era îndrituit să adopte procedurile interne, conducătorul societăţii avea obligaţia să vegheze în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii societăţii, conform unor proceduri interne legale.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta - pârâtă a învederat că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri doveditoare, fiind înmânată judecătorului cauzei numai o pretinsă factură fiscală, fără să fie indicată, fie şi oral, în şedinţa de judecată, o sumă care se solicită cu titlu de cheltuieli de judecată şi că simpla completare a facturii fiscale şi a chitanţei de către apărătorul ales, în lipsa depunerii contractului de reprezentare şi asistenţă judiciară şi a indicării exprese a activităţilor de asistenţă avocaţială realizare şi a tarifării lor orare, nu reprezintă documente justificative care să permită instanţei de judecată analizarea caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată efectuate.

Recurenta - pârâtă a invocat şi aplicarea greşită a art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., raportate la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care reprezintă premisele legale de drept material ale aplicării art. 451-453 din C. proc. civ., întrucât instanţa de fond ar fi realizat o eroare prin demersul de echivalare, în mod automat, a onorariilor avocaţiale stabilite printr-un contract de asistenţă juridică, încheiat între două părţi, cu cheltuielile de judecată acordate unei terţe părţi raportat la acest contract. În acest sens, recurenta a subliniat că existenţa şi întinderea onorariului de avocat potrivit art. 452 din C. proc. civ. se probează potrivit art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 51/1995, iar condiţiile răspunderii civile delictuale se verifică prin prisma criteriilor prevăzute indicate supra.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta - pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt nefondate, pentru considerentele următoare:

Prezentul litigiu are la bază Decizia ASF nr. 1443/12.10.2017, prin care recurentul-reclamant A. a fost sancţionat cu o amendă contravenţională în valoare de 22.500 RON, ca urmare a controlului efectuat de recurenta-pârâtă la B. S.A. În cuprinsul actului constatator, s-a reţinut că reclamantul, în calitate de conducător al societăţii B. S.A. până la data de 21.02.2016, a săvârşit o serie de fapte contravenţionale (11 fapte), pe larg descrise.

În ceea ce priveşte recursul reclamantului, un prim motiv de casare invocat a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care s-a apreciat că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii, prin aceea că a aplicat greşit prevederile art. 204 C. proc. civ., ceea ce a condus la omisiunea analizei criticilor de nelegalitate privitoare la calitatea reclamantului de subiect activ al tuturor faptelor sancţionate şi la nemotivarea actului administrativ ca urmare a neindicării datelor de săvârşire a faptelor imputate.

Motivul este nefondat.

Cercetând cuprinsul cererii de chemare în judecată, se observă că, astfel cum a reţinut şi curtea de apel, motivul de nelegalitate grefat pe lipsa calităţii de subiect activ al faptelor contravenţionale reţinute în sarcina sa prin decizie, a fost invocat doar cu titlu general, pretinzându-se că persoană responsabilă putea fi doar persoana juridică B. S.A. Astfel, în cadrul acţiunii introductive, reclamantul nu a iterat niciun motiv particular de nelegalitate corelativ anumitor fapte contravenţionale, care să evidenţieze dintr-o altă perspectivă lipsa calităţii sale de subiectiv activ. De asemenea, se constată că, prin acţiune, reclamantul nu a pretins că omisiunea de a indica în concret data de săvârşire pentru fiecare dintre faptele imputate ar reprezenta un motiv de nelegalitate a actului constatator.

În aceste condiţii, se constată că în mod corect prima instanţă nu a făcut analiza acestor motive de nelegalitate, de vreme ce ele au fost invocate abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin notele scrise depuse la data de 03.02.2023, aşadar cu încălcarea termenului limită prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. (primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat).

În continuare, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

Preliminar, se reţine că, după cum a reţinut definitiv Înalta Curte în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 4066/2022, acţiunea introductivă a fost limitată la faptele reţinute la punctele 2, 4, 5, 6, 7, 8 şi 10 şi sancţiunile aferente.

Prin urmare, toate criticile expuse de recurentul-reclamant cu privire la alte fapte cuprinse în decizie sunt lipsite de pertinenţă, fiind formulate omisso medio.

În continuare, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se constată că recurentul-reclamant a pretins că sentinţa este contradictorie, în sensul în care, dacă pentru faptele de la punctele 7 şi 10 ale deciziei, a constatat că recurentul-reclamant nu a avut calitatea de subiectiv activ al contravenţiei, prima instanţă ar fi trebuit să aplice aceeaşi soluţie şi pentru faptele de la punctele 3 şi 11. Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, faptele de la punctele 3 şi 11 nu au făcut obiectul acţiunii introductive, astfel încât, prin intermediul acestui motiv de casare se tinde la depăşirea limitelor procesuale, ceea ce nu poate fi primit.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se constată că, dintr-un prim punct de vedere, recurentul-reclamant a pretins că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, prin aceea că, în privinţa faptelor reţinute şi sancţionate la punctele 2, 4 şi 11 a reţinut responsabilitatea sa solidară cu B. S.A, în pofida faptului că atribuţiile/responsabilităţile ce i-au fost imputate nu fuseseră stabilite în concret în sarcina sa prin norme de drept material (regulamente ASF).

Critica nu poate fi primită.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 "(2) Conducătorii sunt persoanele care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare ale B., sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt învestite cu competenţa de a angaja răspunderea intermediarului" (Subl. ÎCCJ). În egală măsură, potrivit art. 84 alin. (2) din acelaşi regulament "Conducătorii şi membrii consiliului de administraţie trebuie să evalueze şi să verifice periodic eficacitatea politicilor, măsurilor şi procedurilor în vigoare implementate pentru respectarea obligaţiilor stabilite conform prezentului regulament şi să dispună măsurile corespunzătoare pentru remedierea deficienţelor" (Subl. ÎCCJ).

Astfel, în calitatea sa de director general al B. S.A., recurentului-reclamant îi reveneau obligaţiile de a coordona activitatea zilnică a acesteia, care o implica astfel şi pe aceea de a dispune măsurile corespunzătoare pentru remedierea deficienţelor existente în cadrul procedurilor de funcţionare a B..

La aceasta se adaugă faptul că, în sarcina recurentului-reclamant s-au reţinut faptele contravenţionale incriminate de art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 (faptele 1-10) şi de art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017 (fapta 11).

Potrivit art. 272 din Legea nr. 297/2004 "(1) Constituie contravenţii următoarele fapte săvârşite de către: a) B. şi/sau de către membrii consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere, directorii ori membrii directoratului, reprezentanţii compartimentului de control intern, agenţii pentru servicii de investiţii financiare ai B. şi agenţii delegaţi, persoanele fizice care exercită de jure sau de facto funcţii de conducere ori exercită cu titlu profesional activităţi reglementate de prezenta lege, precum şi de către persoana sau persoanele care acţionează în mod concertat şi care a decis să achiziţioneze o participaţie calificată într-o B. sau sunt acţionari ai B., după caz, în legătură cu (…)".

În egală măsură, art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017 prevede "Constituie contravenţii, în măsura în care nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate potrivit legii penale infracţiuni, faptele săvârşite de către:

a) entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de A.S.F., emitenţii de valori mobiliare şi/sau de către membrii consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere, directorii ori membrii directoratului, angajaţii entităţii autorizate, reglementate şi supravegheate sau ai emitenţilor de valori mobiliare, persoanele fizice sau juridice care exercită de jure sau de facto funcţii de conducere ori exercită cu titlu profesional activităţi reglementate de prezenta lege, ofertanţii şi/sau persoanele cu care acţionează în mod concertat, persoana care solicită admiterea la tranzacţionare a unui emitent, persoanele însărcinate cu realizarea prospectului, deţinătorii de instrumente financiare şi/sau persoanele cu care acţionează în mod concertat, organele administraţiei publice centrale şi locale, organismele internaţionale, după caz, în legătură cu: (…)".

Aşa fiind, după cum judicios a observat şi prima instanţă, se reţine că legea stabileşte expres că reclamantul, în calitatea sa de conducător al B., este subiect activ al contravenţiilor prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 şi de art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017.

În continuare, recurentul-reclamant a invocat acelaşi motiv de casare, susţinând că opus celor reţinute de prima instanţă, pentru faptele imputate la punctele 2-5, sancţiunea a fost aplicată nelegal, de vreme ce nu mai îndeplinea funcţia de conducere începând cu data de 10.12.2015.

În ceea ce priveşte fapta reţinută la pct. 2 al deciziei, contrar celor invocate de recurent, Înalta Curte constată că fapta imputată acestuia nu a vizat o acţiune comisă după data încetării exerciţiului funcţiei de conducere, ci omisiunea menţinerii pe toată perioada vizată de control (deci inclusiv pe parcursul perioadei în care funcţia a fost deţinută de reclamant) a unei structuri organizatorice care să precizeze în mod clar şi documentat structurile ierarhice de raportare, precum şi care să aloce funcţiile şi responsabilităţile aferente acestor structuri. Altfel spus, fapta contravenţională a avut caracter omisiv şi continuu pe toata durata deţinerii funcţiei de către recurent-reclamant, în lipsa dovedirii de către acesta a faptului contrar (că organigramele conţineau funcţiile de director al Departamentului Vânzări şi nominalizau funcţia domnului C.). Cât despre aspectele invocate de recurent cu referire la domnul D. şi doamna E., acestea sunt lipsite de interes, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut că acestea privesc perioada ulterioară încetării mandatului de director general al reclamantului, deci că nu au relevanţă pentru sancţionarea acestuia, constatând în egală măsură că neregularităţile care pot fi imputate strict reclamantului nu pot fi calificate ca fiind neglijabile, astfel încât necesitatea aplicării sancţiunii subzistă.

În privinţa faptei de la punctul 4 al Deciziei nr. 1443/12.10.2017, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a expus critici concrete referitoare la modalitatea de aplicare a legii de către judecătorul fondului, rezumându-se la a reitera împrejurări relevate primei instanţe şi alegaţii împotriva actului constatator. Or, astfel de susţineri nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât, prin raportare la prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., civ., prezenta cale de atac urmăreşte să supună instanţei strict examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Referitor la fapta de la punctul 5 al Deciziei, se constată că o primă critică a recurentului a avut în vedere faptul că prima instanţă a omis să observe că Regulamentul ASF nr. 2/2016 care prevedea conflictul de interese reţinut a intrat în vigoare doar la data de 234 martie 2016, aşadar încetării exerciţiului funcţiei deţinute. Se observă însă că această susţinere referitoare la nelegalitatea actului constatator nu a fost dedusă judecăţii prin acţiunea introductivă, motiv pentru care nu poate fi primită direct în recurs.

În continuare, în ceea ce priveşte aceeaşi faptă, recurentul a pretins că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 35 alin. (1) lit. a) din Regulamentul ASF nr. 2/2016, câtă vreme calitatea sa de director general şi atribuţiile din fişa postului nu presupuneau adoptarea vreunei decizii cu privire la calitatea B. de acţionar al fondului închis de investiţii H..

Alegaţia recurentului este nefondată. De vreme ce, în perioada în care reclamantul a deţinut funcţia de director general al B. S.A., societatea a subscris unităţi de fond la H., care a achiziţionat 88% din capitalul social al I. S.A., unde reclamantul deţinea 10% din capitalul social, în mod just prima instanţă a remarcat existenţa unui potenţial conflict de interese în sensul prevederilor art. 35 alin. (1) lit. a) din Regulamentul ASF nr. 2/2016. Prin urmare, starea de potenţial conflict de interese a luat naştere la momentul la care B. S.A a devenit deţinătorul unităţilor la un fond care la rândul său deţinea, la fel ca şi reclamantul, o parte a capitalului social al unei societăţi comerciale, existând astfel posibilitatea ca acesta să obţină un câştig financiar sau să evite o pierdere financiară, pe seama B. S.A. Or, câtă vreme această situaţie potenţială de conflict de interese nu a fost relevată, contrar obligaţiilor stabilite de art. 96 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, rezultă că, în mod corect a fost reţinută în sarcina reclamantului, în calitatea sa de director general, contravenţia prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004. Nu este vorba aşadar despre imputarea unei decizii luate de reclamant în timp ce se afla într-o stare de conflict de interese, ci despre faptul că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia, în calitate de conducător al entităţii controlate, de a aduce la cunoştinţă potenţiala stare de conflict de interese generată de cumularea celor două calităţi.

În ceea ce priveşte fapta de la pct. 6 al deciziei, criticile recurentului-reclamant se grefează pe pretins greşita aplicare a prevederilor art. 148 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006 relative, printre altele, la păstrarea evidenţelor ordinelor telefonice, pornind de la ipoteza factuală că societatea nu prelua ordine telefonice de tranzacţionare. Înalta Curte reţine însă că prima instanţă a constatat că probatoriul administrat a infirmat susţinerile reclamantului potrivit cărora societatea nu prelua ordine de tranzacţionare telefonice. Prin urmare, teza reclamantului, potrivit căreia judecătorul fondului a constatat greşit această situaţie şi că implicit a aplicat greşit şi prevederile legale invocate, nu poate fi primită, pentru că, prin intermediul său, se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt, scop incompatibil căii de atac a recursului, prin raportare la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cât despre pretinsa încălcare a principiului proporţionalităţii aplicării sancţiunii, susţinerea recurentului-reclamant este, de asemenea, nefondată. În acest sens, se constată că, după cum a remarcat şi judecătorul fondului, amenzile aplicate au fost stabilite de pârâtă într-un cuantum situat în partea inferioară a intervalului prevăzut de Legea nr. 297/2004 (amendă de la 1.000 RON la 50.000 RON, pentru persoanele fizice), respectiv amenda minimă prevăzută de art. 127 alin. (1) lit. c) pct. 2, i) din Legea nr. 24/2017, cea mai mare amendă aplicată reclamantului fiind de 15.000 RON. La acesta se adaugă faptul că recurentul-reclamant nu este contravenient primar, acesta fiind sancţionat anterior de pârâtă prin Decizia nr. 1292/2015, Decizia nr. 3316/2015, respectiv prin Decizia nr. 3612/2015.

Trecând la analiza recursului pârâtei, se constată că, prin intermediul acestuia, în primul rând, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a invocat greşita aplicare a art. 14, 20, 65 şi 84 din Regulamentul ASF nr. 32/2006 şi a art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, prin aceea că prima instanţa nu a reţinut răspunderea recurentului-reclamant pentru faptele reţinute la punctele 7 şi 10 din decizie, în pofida calităţii acestuia de conducător al societăţii. Mai precis recurenta a pretins că, şi în privinţa acestor contravenţii, ceea ce s-a imputat recurentului-reclamant a fost nu că ar fi avut o contribuţie la adoptarea regulilor şi procedurilor (Procedura internă privind pieţele externe, conţinând reguli privind executarea ordinelor clienţilor pe pieţe externe respectiv Procedura internă privind încheierea tranzacţiilor cu instrumente financiare pe contul propriu), ci că nu ar fi sesizat caracterul inadecvat al acestora.

Chiar dacă susţinerile recurentei sunt juste, în sensul că recurentul-reclamant avea obligaţia de a sesiza inadecvarea procedurilor în discuţie, Înalta Curte reţine că în cuprinsul Deciziei nr. 1443/12.10.2017 şi al procesului-verbal de constatare care a fundamentat-o, faptele reţinute în sarcina recurentului nu au fost conturate în maniera descrisă de recurentă, punându-se accent doar pe adoptarea procedurilor în discuţie.

Or, după cum a reţinut şi judecătorul fondului, prerogativa de adoptare/modificare a procedurii incumba Consiliului de administraţie al societăţii, iar nu directorului general al acesteia.

Prin urmare, din perspectiva faptelor descrise în procesul-verbal, în mod corect a apreciat prima instanţă că recurentul-reclamant nu se face vinovat de săvârşirea contravenţiilor ce i-au fost imputate.

Cât despre faptul că prima instanţă ar fi făcut o greşită aplicare a art. 451-453 C. proc. civ., prin aceea că nu ar fi observat că recurentul-reclamant nu a probat corespunzător cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocaţial, critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta este nefondată. După cum rezultă din cuprinsul facturii fiscale nr. x/14.02.2023 şi al extrasului electronic de cont, recurentul-reclamant a probat atât prestarea serviciului de asistenţa juridică de către avocatul împuternicit, cât şi plata contravalorii acestuia, fiind astfel dovedită existenţa cheltuielilor de judecată pretinse.

În fine, în privinţa susţinerii referitoare la proporţionalitatea acestor cheltuieli, Înalta Curte reaminteşte că aceasta nu poate face obiectul recursului, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 768 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 768 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.