Civil vs. administrative jurisdiction for compelling the Fund for the Protection of Insured Persons to issue a compensation decision

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2023, în data de 22.11.2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii de soluţionare a cererii de plată înaintată în data de 29.06.2023 în dosar de daună x;

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 5274 din data de 15.04.2024, Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a declint competenţa de soluţionare a prezentei cauze privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea soluţiei, după o amplă analiză a dispoziţiilor legale, a reţinut în esenţă că, prin modificarea din O.U.G. nr. 102/2021, legiuitorul a înlăturat doar norma de trimitere către legea nr. 503/2004 şi a dat în competenţa instanţelor civile de la sediul FGA doar litigiile având ca obiect contestaţiile "împotriva deciziilor de respingere motivate". Astfel, atât în varianta iniţială a textului cât şi în cea modificată, referirea legiuitorului a avut în vedere exclusiv "contestaţiile împotriva deciziei de respingere".

Reţine Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti faptul că, în forma textului modificat, regimul juridic al acestor acte a fost scindat sub aspectul competenţei de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de respingere emise de FGA.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1196 din data de 04.07.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În motivare a reţinut incidente dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Curtea a reţinut că şi demersurile judiciare prin care se tinde la obţinerea unei decizii emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor sunt tot de competenţa instanţelor civile, Legea nr. 213/2015 excluzând competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze de către instanţele de contencios administrativ şi fiscal, o astfel de cerere având caracter patrimonial, întrucât se urmăreşte valorificarea de către reclamant a drepturilor de creanţă în sumă de 1443,74 RON.

În aceste împrejurări, este exclusă competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea unor astfel de litigii, aceasta aparţinând instanţelor civile în raport de valoarea obiectului cererii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Conflictului negativ de competenţă a fost determinat de modul diferit în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, civilă sau de contencios administrativ.

În considerarea dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", Înalta Curte constată că norma de procedură, ce reglementează competenţa, este norma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, normele de procedură fiind de imediată aplicare.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 22.11.2023, sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv aşa cum au fost modificate prin intrarea în vigoare la 24.09.2021 a O.U.G. nr. 102/2021, art. I pct. 23 şi art. III alin. (1), dispoziţii care prevăd următoarele:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.."

Ipoteza reglementată de dispoziţiile legale sus citate presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca atare, are în vedere cazul în care pârâtul înţelege să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor.

În cauză, însă, reclamanta invocă lipsa răspunsului din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor motiv pentru care, având în vedere această particularitate a cauzei, Înalta Curte reţine că, deşi legea nu se referă explicit la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor refuză, prin omisiune, să răspundă cererii de acordare a despăgubirilor, textul de lege nu poate fi interpretat, în sensul că cererea nu ar aparţine materiei civile.

Pretenţiile reclamantei au ca izvor contractul de asigurare, în contextul producerii riscului asigurat, astfel că şi acesta este un argument în sensul naturii civile a acestora.

Faptul că, în cazul specific al insolvabilităţii sau falimentului asigurătorului, creanţa rămasă nesatisfăcută beneficiază de o garanţie legală, fiind acoperită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, nu are drept semnificaţie naşterea unui raport juridic nou, între creditor şi Fond, distinct de raportul primar.

În ceea ce priveşte instanţa competentă, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, stabilesc competenţa instanţelor civile în a căror rază teritorială se află sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a soluţiona atât contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor, cât şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei.

Chiar în lipsa unei reglementări prin care să se indice cărei instanţe aparţine competenţa de soluţionare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competenţă nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situaţia emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor.

Prin urmare, în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi va stabili competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Judecătoriei Sectorul 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 octombrie 2025.