Inadmissibility of revision based on subsequent CJEU judgment lacking status of newly discovered document and failure to demonstrate primacy violation.

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2024

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de revizuire

Prin decizia nr. 3617 din 14 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4493 din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Motivele şi temeiul legal al cererii de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.06.2023, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat admiterea cererii de revizuire îndreptate împotriva deciziei civile nr. 3617 din data de 14.06.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. coroborate cu ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se invocă o hotărâre recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la data de 4 mai 2023 în cauza C-340/21, considerată de revizuent drept un înscris nou relevant pentru soluţionarea cauzei.

Prima critică formulată vizează pretinsa încălcare a principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prin aplicarea automată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, fără o analiză individualizată a proporţionalităţii sancţiunii. Se susţine că sancţiunea constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o durată de trei ani, care intervine ope legis ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, este contrară principiului proporţionalităţii consacrat de art. 49 şi art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În acest sens, se invocă jurisprudenţa CJUE, care statuează că aplicarea unei asemenea măsuri este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene doar în măsura în care sancţiunea este adecvată gravităţii faptei, iar persoana vizată are posibilitatea efectivă de a contesta legalitatea şi proporţionalitatea acesteia.

A doua critică priveşte omisiunea instanţei de a analiza circumstanţele concrete ale faptei reţinute în raportul de evaluare, respectiv exercitarea simultană, în perioada 9.07.2016-23.02.2017, a funcţiei de primar al comunei Isverna şi a celei de secretar al aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale.

Revizuentul susţine că această stare de incompatibilitate, deşi reală, nu a produs niciun prejudiciu instituţiei publice şi nu a afectat buna funcţionare a administraţiei locale, iar în perioada ulterioară, 2017-2022, a exercitat funcţia de primar fără a mai încălca regimul juridic al incompatibilităţilor sau al conflictelor de interese.

Se apreciază că aplicarea unei sancţiuni atât de severe, constând în încetarea mandatului şi interdicţia de a mai ocupa funcţii publice alese, este excesivă în raport cu periculozitatea concretă a faptei, fiind astfel contrară principiului proporţionalităţii prevăzut de art. 9 din Codul administrativ.

În susţinerea acestei critici, se invocă şi comparaţia cu regimul sancţionator aplicabil infracţiunilor de corupţie, pentru care legea penală prevede un termen de prescripţie de 8 ani, deşi gradul de pericol social este considerabil mai ridicat decât în cazul unei incompatibilităţi administrative. Se subliniază că sancţiunea aplicată nu urmăreşte realizarea obiectivului de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea demnităţilor publice, ci generează efecte disproporţionate asupra persoanei vizate, inclusiv consecinţe patrimoniale şi de imagine.

În subsidiar, se solicită instanţei înlocuirea sancţiunii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 cu o măsură mai puţin gravă, precum diminuarea indemnizaţiei lunare cu 10% pe o perioadă de 6 luni sau interdicţia de a ocupa funcţii publice pe o durată mai redusă, între o lună şi trei ani, în funcţie de gravitatea faptei. Se invocă obligaţia instanţei de contencios administrativ de a verifica proporţionalitatea sancţiunii aplicate, inclusiv în ipoteza în care raportul de evaluare a rămas definitiv, în conformitate cu interpretarea dată de CJUE dispoziţiilor relevante din dreptul Uniunii Europene.

Pentru toate aceste motive, se solicită admiterea cererii de revizuire, anularea raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate şi, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii aplicate cu una proporţională cu gravitatea faptei, în acord cu principiile de drept european şi naţional incidente

4. Apărările formulate în cauză

În cadrul întâmpinării formulate de Agenţia Naţională de Integritate, intimata solicită respingerea cererii de revizuire formulată de domnul A., invocând, în principal, excepţia tardivităţii acesteia, iar în subsidiar, inadmisibilitatea cererii pe fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Examinând cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 3617 din 14 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, întrucât nu se încadrează în ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

O primă condiţie de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii vizează sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot face obiectul său, avându-se în vedere împrejurarea că, în această materie, prevederile legale incidente sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind permis a se extinde dincolo de limitele impuse de normele procedurale reglementate de art. 509-513 C. proc. civ.

Conform art. 509 alin. (2) C. proc. civ., revizuirea este admisibilă doar în cazul în care hotărârea atacată evocă fondul cauzei.

În accepţiunea doctrinară şi cea jurisprudenţială ce au fost conturate în interpretarea noţiunii de "hotărâre care evocă fondul" s-a stabilit că o astfel de cerinţă este îndeplinită de acele hotărâri pronunţate în recurs în care are loc o nouă judecată, fiind astfel vorba despre o hotărâre dată în rejudecare, după casarea cu reţinere.

În speţă, hotărârea a cărei revizuire se solicită este o decizie pronunţată în recurs, prin care instanţa supremă a respins ca nefondat recursul formulat de revizuent, fără a reanaliza situaţia de fapt, fără a reaprecia probele administrate în faţa instanţei de fond şi fără a modifica soluţia pronunţată anterior. Prin urmare, decizia nu evocă fondul cauzei, ceea ce atrage inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva condiţiei generale impuse de art. 509 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive poate fi cerută dacă, după pronunţarea acesteia, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o cauză mai presus de voinţa părţii interesate.

Înalta Curte constată că revizuentul nu a indicat un înscris nou în sensul cerut de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci a invocat o hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată ulterior soluţionării cauzei, respectiv Decizia CJUE din 4 mai 2023 în cauza C-340/21. Or, această decizie nu constituie un înscris doveditor preexistent, reţinut de partea adversă sau imposibil de prezentat anterior dintr-o cauză obiectivă, ci reprezintă o interpretare jurisprudenţială ulterioară, care nu poate fundamenta o cerere de revizuire în sensul textului legal invocat.

Inadmisibil este şi motivul de revizuire întemeiat pe art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât decizia a cărei revizuire se solicită nu a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că revizuentul, circumscris motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat Decizia CJUE din 4 mai 2023 pronunţată în cauza C-340/21 şi nu o încălcare a normelor comunitare.

Decizia CJUE din 4 mai 2023, pronunţată în cauza C-340/21, nu impune în mod expres o obligaţie generală şi automată de verificare a proporţionalităţii în toate cazurile de incompatibilitate sau conflict de interese. Totuşi, Curtea statuează că o sancţiune precum interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o durată de trei ani este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene doar dacă, în aplicarea concretă, se respectă principiul proporţionalităţii. Aceasta presupune că instanţa naţională trebuie să dispună de posibilitatea efectivă de a analiza legalitatea şi proporţionalitatea sancţiunii, inclusiv în raport cu gravitatea faptei şi impactul asupra persoanei vizate.

Prin urmare, deşi CJUE nu impune o obligaţie absolută şi uniformă de verificare a proporţionalităţii în toate cazurile, ea condiţionează compatibilitatea sancţiunii cu dreptul european de existenţa unei posibilităţi reale de control jurisdicţional asupra proporţionalităţii. În acest sens, instanţa naţională investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare trebuie să poată analiza, în mod efectiv, dacă sancţiunea aplicată este adecvată şi proporţională cu gravitatea faptei, în lumina circumstanţelor concrete ale cauzei.

În cauza de faţă, revizuentul a beneficiat de dreptul de a contesta legalitatea raportului de evaluare şi a sancţiunii aplicate, exercitând acţiuni distincte în contencios administrativ, ceea ce exclude incidenţa art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind pronunţarea unei hotărâri definitive cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

În concluzie, instanţa constată că cererea de revizuire formulată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate impuse de art. 509 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) din C. proc. civ., precum nici cele prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind astfel inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata Agenţia Naţională de Integritate.

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 3617 din 14 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.