Local councillor’s incompatibility upheld; challenge to integrity report inadmissible and unfounded

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub numărul x/2023 reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x/07.06.2023 întocmit de pârâtă

1.2. Prin sentinţa nr. 68 din 25.01.2024, Tribunalul Tulcea, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 200 din 3 iunie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 200 din 3 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat apel, calificat de instanţă ca fiind recurs, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei administrative şi, pe cale de consecinţă, anularea Raportului de evaluare nr. x/07.06.2023 întocmit de pârâtă.

4. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanţei să evalueze oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, conform art. 519 C. proc. civ., având în vedere noutatea problemei de drept deduse judecăţii.

La data 24.02.2025, recurentul-reclamant a depus în scris motivele cererii de sesizare, solicitând ca instanţa supremă să răspundă la întrebarea "angajatul cu contract individual de muncă al unei întreprinderi publice, angajat care îndeplineşte o funcţie în a cărei titulatură apare cuvântul "director" (cu excepţia directorului financiar/economic) este director al întreprinderii publice în sensul art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011?"

Consideră acesta că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate specifice mecanismului de unificare reglementat de art. 519 C. proc. civ., problema de drept fiind una veritabilă, în condiţiile în care, înainte de a se stabili incompatibilitatea dintre exercitarea unor funcţii publice şi calitatea de angajat cu contract de muncă al unei regii autonome care are în titulatura funcţiei cuvântul "director" este necesar a se a se determina regimul juridic al funcţiei de director al regiei autonome.

Cât priveşte cererea de recurs, a susţinut acesta, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală, întrucât nu există incompatibilitate între funcţia de consilier local al Oraşului Sulina şi cea de Director General Adjunct al R.A. Administraţia Zonei Libere Sulina (RA AZL Sulina), fiind reluate apărările în sensul că Administraţia Zonei Libere Sulina este regie autonomă de interes judeţean căreia i se aplică O.U.G. nr. 109/2011 - privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice. Iar, O.U.G. nr. 109/2011 defineşte clar la art. 2 alin. (1), pct. 5 ce înseamnă noţiunea de director al unei întreprinderi publice:

"director - persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; directorul financiar/economic este asimilat directorului".

Or, coroborând aceste prevederi legale cu acelea ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, rezultă, în opinia sa, că director al unei întreprinderi publice este doar persoana căreia i-au fost delegate de către consiliul de administraţie atribuţii de conducere sau (prin asimilare legală) directorul economic/financiar, orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul întreprinderii publice neavând calitatea de director în sensul acordat de O.U.G. nr. 109/2011.

Cum postul său în cadrul regiei amintite este numai formal unul de director, în realitate fiind ocupat în temeiul unui contract de muncă, iar nu a unuia de management, fără a fi incidente, aşadar, dispoziţiile art. 143 din Legea societăţilor comerciale, înseamnă, în accepţiunea recurentului, că nu poate fi reţinută starea de incompatibilitate de la art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

5. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat recalificarea cererii de apel drept recurs, a invocat excepţia tardivităţii recursului şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a arătat, în esenţă, că, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond şi contrar celor susţinute de recurent, încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor reglementat prin dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, nu survine ca urmare a atribuţiilor pe care le deţine recurentul, ci ca urmare a deţinerii şi exercitării concomitente a funcţiei de consilier local şi a calităţii de director general sau director în cadrul unor regiile autonome şi societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, de interes judeţean ori înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului judeţean.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, în care a menţionat că, dintr-o eroare, a indicat greşit calea de atac formulată ca fiind "apel", în loc de "recurs". Acesta a arătat că motivele invocate în susţinerea recursului se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011. De asemenea, a solicitat respingerea excepţiilor privind tardivitatea şi nulitatea recursului pentru lipsa motivării, invocate de intimata-pârâtă.

La data de 14.03.2025, intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitând respingerea cererii, ca inadmisibilă.

La data de 08.10.2025, intimata-pârâtă a depus concluzii scrise.

În faza procesuală a recursului, la solicitarea instanţei, recurentul-reclamant a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse fişe ale postului ocupat de acesta în cadrul Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Sulina şi contractul de management al directorului aceleiaşi regii.

6. Aspecte procesuale

Prin încheierea de şedinţă din 26.02.2025, Înalta Curte a calificat calea de atac formulată ca fiind recurs, a luat act de renunţarea intimatei-pârâte la susţinerea excepţiei privind tardivitatea cererii de recurs şi a respins excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivării, în temeiul considerentelor reţinute în cuprinsul încheierii.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Se reţine, astfel, că sunt îndeplinite primele două condiţii de admisibilitate referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată învestit să judece cauza în ultimă instanţă şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept enunţate ori că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată, însă, că aceasta nu este îndeplinită.

Sub acest aspect, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 C. proc. civ., s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiunii de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii" (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016 şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

În acest context, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex, de vreme ce prin acest mecanism instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

Nu este posibil, însă, ca, în cadrul acestui mecanism, instanţa supremă să se substituie funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere, învestită cu soluţionarea, în concret, a raportului juridic dedus judecăţii,

Or, chestiunea supusă dezlegării în cauza de faţă nu se circumscrie exigenţelor care să permită declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, mai sus enunţate, în condiţiile în care, pe de o parte, interpretarea textului art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, pe care o propune petentul, nu este de natură a contribui la rezolvarea pe fond a problemei de drept supuse judecăţii, deoarece partea adversă susţine că starea de incompatibilitate intervine independent de interpretarea acestui text. După cum, pentru soluţionarea cauzei s-a apreciat de către complet că se impune analizarea factuală a situaţiei reclamantului, prin verificarea în concret a atribuţiilor acestuia, stare de fapt ce excede condiţiilor sesizării.

Reţinându-se, aşadar, că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 519 C. proc. civ., atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale ce au fundamentat starea de incompatibilitate a reclamantului, ci analizarea lor la cazul concret dedus judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din analiza materialului probator administrat, se va respinge cererea ca inadmisibilă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

II.1. Analizând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele argumente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, prin raportul de evaluare contestat în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Integritate a reţinut că recurentul-reclamant a încălcat dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, constând în aceea că a exercitat simultan, începând cu data de 07.11.2017, funcţiile de consilier local în cadrul Consiliului Local al oraşului Sulina şi funcţia de director general adjunct al RA Administraţia Zonei Libere Sulina, încasând în perioada evaluată venituri salariale de la ambele entităţi.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, sunt neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei:

"(1) Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi:

(…)

d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes judeţean ori înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului judeţean sau la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepţia reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială respectivă deţine participaţie, în cazul consilierului local, respectiv la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local, precum şi la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepţia reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială respectivă deţine participaţie, în cazul consilierului judeţean".

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor legale anterior enunţate rezultă că, pentru a fi reţinută existenţa stării de incompatibilitate, este suficient ca persoana verificată să deţină, concomitent cu aceea de consilier local sau judeţean, o funcţie de conducere în cadrul unei regii autonome sau a unei societăţii comerciale dintre cele reglementate de Legea nr. 31/1990.

Or, aşa cum a reţinut în mod temeinic şi legal şi instanţa de fond, după cum rezultă din probatoriul administrat, în speţă se regăsesc elementele prevăzute de lege, fiind întrunite toate condiţiile reţinerii acestei situaţii de incompatibilitate, respectiv recurentul-reclamant a exercitat simultan începând cu data de 07.11.2017 funcţia de consilier local în cadrul Consiliului Local al oraşului Sulina şi funcţia de director general adjunct al RA Administraţia Zonei Libere Sulina, încasând în perioada evaluată venituri salariale de la ambele entităţi.

Este adevărat că funcţia de director general adjunct nu este indicată expres în norma art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, însă, este reţinută funcţia de director. Or, dacă legiuitorul ar fi avut intenţia ca efectele art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 să privească doar cazurile de director general ar fi prevăzut în mod expres acest aspect, însă intenţia legiuitorului a fost aceea de a stabili incompatibilitatea în raport de funcţii de conducere.

Voinţa legiuitorului nu numai că este clară, dar este şi fundamentată, întrucât ceea s-a urmărit a fost prevenirea şi sancţionarea corupţiei, aşa cum rezultă chiar din titlul Legii nr. 161/2003, anume, printre altele, împiedicarea celor ce exercită o funcţie sau demnitate publică de a profita de poziţie în scopul satisfacerii intereselor personale de natură patrimonială sau care ar putea influenţa îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin.

Prin urmare, apelându-se la interpretarea teleologică, rezultă cu evidenţă că starea de incompatibilitate vizează o funcţie de conducere, iar nu titulatura postului - director general adjunct

Recurentul a arătat, inclusiv, că instanţa de fond era obligată să verifice, din perspectiva prevederilor art. 143 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, dacă a deţinut sau nu o funcţie de conducere pe perioada în care şi-a exercitat mandatul de consilier local, pentru a stabili legal daca se afla sau nu în starea de incompatibilitate.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 143 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, "În înţelesul prezentei legi, director al societăţii pe acţiuni este numai acea persoana căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a societăţii în conformitate cu alin. (1). Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la directorii societăţii pe acţiuni".

Însă, aşa cum corect a observat şi instanţa de fond, definiţia de director al unei societăţi pe acţiuni este aplicabilă doar în înţelesul Legii nr. 31/1990, neputând fi extinsă şi în ceea ce priveşte noţiunea de director/director general din cuprinsul art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Textul art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 face trimitere la Legea nr. 31/1990, dar acesta are în vedere doar tipul societăţilor comerciale reglementate de această lege.

Şi, în orice caz, în ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la faptul postul său nu implică atribuţii de conducere, Înalta Curte constată, din analiza cuprinsului contractului său de muncă şi a fişelor de post depuse la dosar în calea de atac că acesta exercită în concret astfel de atribuţii, precum:

· coordonează si răspunde în mod efectiv de întreaga activitate a sectorului Achiziţii publice, Administrativ şi tehnic, exploatare flotă administraţia portuară Sulina;

· asigura si răspunde de buna organizare si desfăşurare a activităţii tehnico-economice a regiei, in conformitate cu dispoziţiile legale, coordonând evidenta sub aspect tehnic-operativ si statistic;

· organizează, analizează, îndruma si răspunde de buna desfăşurare a activităţii pe sectoare;

· participa si analizează împreuna cu factorii de răspundere, asupra acţiunilor întreprinse în cadrul regiei, având drept scop creşterea eficientei activităţii, propunând conducătorului regiei masuri pentru obţinerea de venituri suplimentare;

· coordonează exploatarea optima a parcului naval al regiei;

· coordonează serviciile de paza in perimetrul regiei;

· coordonează asigurarea exploatării corecte a utilajelor pe baza prescripţiilor tehnice, utilizarea platformelor, magaziilor si celorlalte utilaje portuare, asigura reparaţiile pentru parcul naval;

· participa la încheierea contractelor si convenţiilor pentru efectuarea de prestaţii si servicii diverşilor parteneri, pentru încheierea si concesionarea de spatii si terenuri in zona libera;

· dispune si controlează activitatea la parcul naval, controlează modul de întreţinere a bunurilor regiei;

· acordă consultanţă şi consiliere tehnică directorului general, în vederea luării unor decizii eficiente în ceea ce priveşte regia etc".

A mai arătat recurentul că denumirea funcţiei sale, director general adjunct, este una formală, întrucât nu se bucură de salariul unui director şi nici de celelalte avantaje materiale ale acestora.

Înalta Curte va înlătura şi această apărare, dat fiind că legiuitorul nu distinge cu privire la modul în care o persoană îndeplineşte sau nu funcţia sau calitatea care îi atrage starea de incompatibilitate şi nici dacă funcţia care conduce la incompatibilitatea este sau nu remunerată ori dacă este de natură a aduce sau nu alte avantaje materiale prin exercitarea ei. Starea de incompatibilitate este generată prin simpla deţinere simultană a două funcţii incompatibile potrivit legii, fără a fi nevoie de îndeplinirea altor condiţii.

De asemenea, instanţa de control are în vedere faptul că dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit.

d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei au făcut obiect chiar al controlului de constituţionalitate. Or, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 42/2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 457 din 17 mai 2024, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, constatând că dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit.

d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Iar, în cuprinsul acesteia a reţinut, printre altele: "(…) Curtea nu poate reţine criticile autoarei excepţiei potrivit cărora este lipsită de sens stabilirea incompatibilităţii dintre funcţia de consilier judeţean şi cea de director general adjunct la o regie autonomă aflată în subordinea unui consiliu local doar pentru că atribuţiile celor două autorităţi publice - consiliul judeţean şi consiliul local - sunt diferite, iar interesele acestora nu pot interfera. Regimul incompatibilităţilor porneşte de la premisa ideală a exclusivităţii în exercitarea unei funcţii publice eligibile, astfel încât situaţiile în care este permisă deţinerea concomitentă de către aceeaşi persoană a două funcţii publice/calităţi diferite sunt expres determinate de lege ca excepţii.

Rolul fundamental al incompatibilităţilor nu este acela de a interzice desfăşurarea unor diferite activităţi sau deţinerea unor calităţi, ci de a proteja mandatul dobândit pentru exercitarea respectivei funcţii publice eligibile de orice interferenţă/influenţă de natură să pună la îndoială imparţialitatea, obiectivitatea, corectitudinea, responsabilitatea şi transparenţa în exercitarea respectivei funcţii, la rândul său aceasta servind unui interes public. Singura justificare pentru instituirea acestor excepţii constă în calitatea persoanei care exercită funcţia publică eligibilă (de consilier local sau consilier judeţean, în acest caz) de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale (locale-comunale, orăşeneşti sau judeţene), deci de reprezentare a intereselor unei anumite comunităţi, foarte clar delimitate prin raza acesteia de competenţă teritorială".

Stabilirea expresă a incompatibilităţilor are ca fundament premisa că, fiind în serviciul public, alesul local trebuie să fie nu numai independent, dar şi să se abţină de la exercitarea unor funcţii sau de la desfăşurarea unor activităţi care, prin natura lor, ar fi în contradicţie cu mandatul său reprezentativ sau care l-ar împiedica de la exercitarea acestuia, potrivit exigenţelor legale sau regulamentare. Or, prin cumularea mandatului public cu o funcţie privată stabilită prin legea specială, alesul local ar putea intra în conflict cu prerogativele şi obligaţiile ce-i revin în această calitate. Astfel, confuzia de competenţe şi de calităţi generată de un asemenea cumul este în dauna funcţiei publice îndeplinite, a imparţialităţii, obiectivităţii şi independenţei pe care exerciţiul lor corect îl presupune.

În concluzie, hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

II. 2. Soluţia şi temeiul de drept

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de recurentul-reclamant A., ca inadmisibilă.

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 200 din 3 iunie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.