Opposable effect of civil damages judgment in administrative salary order proceedings; legal nature of multiplier coefficient differences under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-prin Procurorul General şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, obligarea pârâţilor la emiterea unor noi ordine de încadrare în care pentru perioada 03.03.2018-28.02.2019 drepturile salariale să fie calculate ca diferenţe dintre drepturile salariale calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19% (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DII COT şi DNA - O.U.G. nr. 27/2006) şi drepturile salariale primite efectiv în perioada menţionată, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi Ia care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plăţii efective.

De asemenea, a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin nepunerea în aplicare a sentinţei nr. 1252 din data de 23.09.2021 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 766 din 14 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi plata către subsemnata a diferenţei dintre drepturile salariale calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19% (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DIICOT şi DNA - O.U.G. nr. 27/2006) şi drepturile salariale primite efectiv în perioada 03.03.2018-28.02.2019, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 161 din 25 septembrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

A respins excepţia litispendenţei în raport de dosarul nr. x/2022 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţii invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, ca neîntemeiate.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca neîntemeiată.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin procurorul general, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ la emiterea ordinelor de salarizare pentru perioada 03.03.2018- 28.02.2019, în vederea punerii în aplicare a sentinţei civile nr. 1252/23.09.2021 a Tribunalului Buzău, definitivă prin decizia nr. 766/14.03.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea cadrul nr. 153/2017.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite reclamantei prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinţei civile nr. 1252/23.09.2021 a Tribunalului Buzău, sus arătată, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 şi drepturile salariale primite efectiv de reclamantă în perioada 03.03.2018-28.02.2019, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plăţii efective.

A respins în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au promovat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, in condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate şi, in rejudecare admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea pentru pretenţiile anterioare perioadei 16 . 03. 2020 şi, în consecinţă respingerea acţiuniii pentru această perioadă ca fiind prescrisă şi, în subsidiar respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea căii de atac, recurentul - pârât a arătat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. (3)1 alin. (1)1 - alin. (1)4 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 şi ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţa civilă nr. 1252 23 . 09. 2021 a Tribunalului Buzău.

Printr-un set de argumente subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - pârât a invocat interpretarea şi aplicarea greşită, de către prima instanţă, a prevederilor art. 171 alin. (1) şi ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi a prevederilor art. 2517 şi art. 2523 C. civ., învederând că, întrucât reclamanta a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 03.03.2018, iar acţiunea a fost înregistrată la 16.03.2023, instanţa de fond trebuia să constate că a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 16.03.2020.

În continuare, recurentul - pârât a arătat că dovada inopozabilităţii sentinţei civile nr. 1252 din 23. 09. 2021 a Tribunalului Buzău faţă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o face chiar dispozitivul acesteia, prin care Tribunalul Buzău a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţie menţinută de către instanţa de control judiciar.

În acest sens, recurentul - pârât a arătat că reclamanta nu deţine un titlu executoriu împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind pronunţată într-un litigiu de muncă, fără a institui în sarcina recurentului obligaţia de a emite ordine de salarizare.

Recurentul a arătat şi că, din economia prevederilor Legii nr. 500/2002 şi a celor ale O.G. nr. 22/2002, ar rezulta că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.

Recurentul a invocat şi incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, învederând, în esenţă, că legea nu condiţionează executarea sentinţei civile nr. 1252 din 23. 09. 2021 de emiterea unor ordine de salarizare.

Totodată, recurentul a apreciat incorect raţionamentul primei instanţe referitor la faptul că salarizarea procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. şi D.N.A. ar avea la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns de realizare a justiţiei, sens în care recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 791 şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a arătat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale şi a subliniat că, începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare concretizat în prevederile Legii nr. 330/2009 şi Legii nr. 284/2010, din analiza cărora ar rezulta că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute de sus indicatele legi, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege. Recurentul a invocat şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. În opinia recurentului, dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi, astfel încât, cu atât mai mult, acest drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În continuare, recurentul a evocat prevederile art. 8 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 şi a arătat că, din coroborarea acestora cu cele ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 rezultă că, începând cu data de 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fără existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În speţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut.

Recurentul a evidenţiat faptul că reclamanta nu a deţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind greşit demersul instanţei de fond de a dispune recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul a făcut trimitere şi la prevederile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 31 alin. (1)3 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 şi la Legea nr. 71/2015, arătând că nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă şi a evocat Deciziile Curţii Constituţionale nr. 289/2005 şi nr. 693/2006, precum şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Kechko vs. Ucraina şi Wieczorek vs. Polonia, privind dreptul statului în determinarea sumelor ce vor fi plătite cu titlu de drepturi salariale.

Prin cererea de recurs declarată pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingea în totalitate a cererii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, fără a dezvolta motivele de recurs încadrate prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata- reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursurile promovate de părţile adverse, solicitând respingerea acestora ca nefondate, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.

II. Soluţia instanţei asupra excepţiei nulităţii recursului invocată din oficiu

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului promovat de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:

Pentru o motivare corespunzătoare a recursului, recurentul avea obligaţia să indice explicit şi clar care sunt normele juridice interpretate sau aplicate greşit şi să demonstreze concret în ce mod a fost încălcată sau aplicată eronat respectiva dispoziţie legală.

În absenţa unor argumente care să reflecte critici privind sentinţa recurată, Înalta Curte nu poate decela aspectele de nelegalitate pe care recurentul urmăreşte a le invoca şi nici dacă acestea se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., context în care intervine sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

III. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurate, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Cu titlu prealabil, în scopul identificării limitelor învestirii instanţei de control judiciar în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că, judecătorul fondului a respins, în mod corect excepţia litispendenţei, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţii invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, precum şi soluţia instanţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, in mod corect.

Astfel, reţinând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.03.2020 invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1252 din 23 septembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 766 din 14 martie 2022, s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptăţirea reclamantei la plata despăgubirilor echivalente diferenţelor dintre drepturile salariale, calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006) şi drepturile salariale primite efectiv de reclamantă începând cu 03.03.2018 şi în continuare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Aşadar, de la data rămânerii definitive a sentinţei menţionate (14 martie 2022) începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, în interiorul căruia reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în prezenta cauză, astfel că sunt neîntemeiate apărările pârâtului conform cărora pretenţiile anterioare datei de 14.03.2020 ar fi prescrise prin raportare la data depunerii cererii de chemare în judecată (14.03.2023), întrucât contravin autorităţii de lucru judecat a sentinţei menţionate, care a recunoscut dreptul la despăgubiri reclamantei începând cu data de 03.03.2018, astfel că termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate de Tribunalul Buzău.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, se reţine că prin întâmpinarea formulată, pârâtul a arătatat că stabilirea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite procurorilor, cu consecinţa emiterii unor acte administrative, este în competenţa ordonatorului principal de credite din cadrul Ministerului Public, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti neavând legitimare procesuală pasivă.

Or, petitul acţiunii din prezenta cauză nu cuprinde doar obligarea la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care, pentru perioada 03.03.2018- 28.02.2019, drepturile salariale ale reclamantei să fie calculate prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,000, ci şi repararea prejudiciului cauzat prin nepunerea în aplicare a sentinţei nr. 1252 din data de 23.09.2021 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 766 din 14 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin obligarea la plata către aceasta a diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinţei civile sus arătate şi drepturile salariale primite efectiv de reclamantă în perioada 03.03.2018-28.02.2019, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plăţii efective, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va adăuga dobânda penalizatoare până la data plăţii efective.

Ca atare, plata drepturilor salariale se realizează de instituţia în cadrul căreia a funcţionat reclamanta în perioada dedusă judecăţii, adică Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, aspect care reiese din cuprinsul adeverinţei nr. x/2019 din data de 11.06.2019, eliberată de pârâta în cauză.

Nu în ultimul rând, referitor la excepţia litispendenţei, se reţine că această excepţie, a fost invocată în dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Ploieşti care se află în calea extraordinară de atac a recursului. Ca urmare, instanţa de fond a constatat corect că nu sunt aplicabile prevederile art. 138 alin. (2) C. proc. civ. totodată, verificând incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin. (6) C. proc. civ., care impun instanţei de fond să suspende judecata până la soluţionarea recursului în celălalt dosar, Curtea a reţinut că nu există identitate de obiect şi nici de părţi între dosarul de faţă şi dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Ploieşti, ci numai unele similitudini, referitoare în special la cauza acţiunii, în timp ce perioada dedusă judecăţii este în mod cert diferită, astfel că nu se impune suspendarea judecăţii, întrucât nu sunt întrunite cerinţele cumulative prev. la art. 138 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar reţine caracterul corect al modului în care prima instanţă a stabilit că obiectul cauzei este unul aferent materiei contenciosului administrativ, întrucât instanţa a fost învestită cu verificarea legalităţii unui act administrativ (refuz nejustificat de a soluţiona o cerere) şi cu solicitarea de obligare a autorităţii pârâte la emiterea acestuia, în sensul art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în materia contenciosului administrativ, prescripţia este guvernată de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile art. 171 alin. (1) şi ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sau de cele ale art. 2517 şi art. 2523 C. civ., astfel încât instanţa de fond a identificat corect norma aplicabilă chestiunii în discuţie.

Revenind la recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 161 din data de 25 septembrie 2023, Înalta Curte apreciază utilă reiterarea unor aspecte de fapt.

Astfel, reclamanta a obţinut, prin hotărâre judecătorească definitivă (sentinţa nr. 1252 din data de 23.09.2021 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 766 din 14 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă), dreptul la recalcularea drepturilor salariale prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T - O.U.G. nr. 27/2006), începând cu data de 3.03.2018, suma cuvenită urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Hotărârea judecătorească prin care reclamantei i s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ceea ce înseamnă că această hotărâre este obligatorie faţă de pârât în sensul prevederilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

În demersul de punere în executare a componentei dispozitivului sentinţei indicate anterior ce se referea la plata diferenţelor pentru perioadele în care reclamanta va activa în cadrul pârâtului, reclamanta a apreciat necesar să se adreseze Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu solicitarea de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile sale salariale să fie stabilite în funcţie de aspectele avute în vedere prin sentinţa civilă nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău.

Prin adresele nr. x/12.02.2021, nr. y/01.04.2022 şi nr. x/18.11.2021), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în esenţă din care rezultă că, în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei în sensul necesităţii stabilirii indemnizaţiei de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, modul de calcul prin raportarea la valori de referinţă sectorială şi la coeficienţi de multiplicare este realizabil doar până la data de 31.12.2017, Legea nr. 153/2017 stabilind un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale care nu poate fi depăşit.

Un atare răspuns al autorităţii recurente - pârâte a fost calificat de instanţa de fond drept refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare, prima instanţă reţinând, în esenţă, caracterul opozabil faţă de recurent (terţ de litigiul, urmare admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive) al dezlegărilor din cuprinsul sentinţei civile nr. 1252/2021 a Tribunalului buzău, precum şi insuficienţa evocării art. 38 din Legea nr. 153/2017, în justificarea refuzului de a emite ordinul de salarizare.

Soluţia dată de instanţa de fond prin sentinţa civilă recurată nu este împărtăşită de Înalta Curte, câtă vreme reflectă o eronată interpretare şi aplicare atât a prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., cât şi a prevederilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind, astfel, fondate criticile aduse de recurentul - pârât acestei hotărâri şi care au fost subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, efectul opozabilităţii faţă de terţi a hotărârii judecătoreşti, reglementat de acest text normativ, vizează, în esenţă, faptul că terţii sunt ţinuţi să respecte cele statuate prin hotărâre, fără ca prin hotărâre să se nască/stingă drepturi sau obligaţii şi faţă de terţi. Pe de altă parte, terţii pot face dovada unei situaţii juridice diferite, ipoteză în care nu mai poate fi reţinut un caracter opozabil al hotărârii.

Într-un atare context, un prim aspect ce se impune a fi examinat este cel al chestiunilor concret dezlegate prin sentinţa civilă nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău, spre a verifica dacă situaţia juridică invocată de recurentul - pârât (inclusiv în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017) este diferită de aspectele dezlegate prin hotărârea arătată mai sus.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în motivarea sentinţei civile amintite anterior, Tribunalul Buzău a reţinut, drept argument central, căruia i-a circumscris întreaga analiză şi interpretare a prevederilor normative, conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

Or, în raport de acest argument central, Înalta Curte reţine că natura juridică a obligaţiilor de plată stabilite prin sentinţa civilă nr. 1252/2021 este cea de despăgubiri, inclusiv din perspectiva componentei dispozitivului prin care instanţa a statuat în sensul obligării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la plata către reclamantă, pentru perioadele în care aceasta va activa în cadrul pârâtului, a sumelor reprezentând diferenţele dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către aceasta şi cele calculate potrivit coeficientului de multiplicare 19,000.

În acest sens relevante sunt aspectele statuate prin paragrafele 74 - 77 ale deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 9 mai 2024, mai precis:

"74. Prima chestiune divergentă ce se impune a se rezolva este legată de natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigiile de dreptul muncii, punându-se problema dacă sumele acordate cu acest titlu reprezintă drepturi salariale sau, dimpotrivă, despăgubiri.

75. Din analiza hotărârilor judecătoreşti ataşate prezentului recurs în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferenţele rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa paguba pricinuită magistraţilor reclamanţi în privinţa cărora instanţele judecătoreşti au reţinut că au fost supuşi unui tratament discriminatoriu sub aspectul plăţii drepturilor salariale. În acest sens, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)". Potrivit acestui text legal, legiuitorul a calificat în mod explicit ca fiind despăgubiri sumele de bani acordate pentru a acoperi situaţia creată prin discriminare.

76. În concluzie, natura juridică a diferenţelor de drepturi băneşti rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aceea de despăgubiri, iar nu aceea de drepturi salariale. Pe cale de consecinţă, aceste despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile încasate şi drepturile calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi.

77. În raport cu această clarificare, trebuie subliniat că, aşa cum s-a arătat mai sus, indemnizaţiile de încadrare ale magistraţilor se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială, care este constantă pentru tot personalul care activează în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", şi prin raportare la coeficienţii de multiplicare corespunzători nivelului instanţei sau al parchetului şi funcţiei ocupate, element variabil apt să asigure respectarea principiului ierarhizării. Aceasta înseamnă că despăgubirile echivalente drepturilor rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu intră în cuantumul indemnizaţiei de încadrare şi, pe cale de consecinţă, nici nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004."

Într-un atare context, Înalta Curte reţine că emiterea unui ordin de salarizare implică existenţă unui drept salarial, iar nu a unui drept la plata unor despăgubiri, astfel încât, prin adresa nr. x/2022 din 25 mai 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat tocmai teza unei situaţii juridice diferite, de natură a exclude, în privinţa cererii reclamantei, incidenţa efectului opozabilităţii sentinţei civile nr. 2184/2021 a Tribunalului Dâmboviţa.

De altfel, prin paragraful 94 al Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, s-a arătat astfel:

"94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială".

Or, câtă vreme, prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intimata - reclamantă a solicitat emiterea unui astfel de ordin în considerarea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău şi de obligaţia de plată stabilită prin sentinţa indicată anterior, nu se poate reţine un caracter opozabil al dezlegărilor date prin această hotărâre judecătorească prevederilor art. 38 din Legea nr. 153/2017 în planul solicitării de emitere a unui ordin de salarizare, întrucât premisa acestor dezlegări este una diferită, mai precis cea a verificării existenţei sau inexistenţei unui drept la despăgubiri pentru acoperirea situaţiei create prin discriminare.

Într-un atare context, caracterul opozabil faţă de terţi al sentinţei civile nr. 2184/2021 nu poate fi evocat în calificarea ca fiind nejustificat a refuzului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de emitere a unui ordin de salarizare prin care să stabilească drepturi salariale cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000.

În continuare, analizând modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei atacate, a fost publicată decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii, care conţine considerente ce infirmă raţionamentul primei instanţe.

Prin această hotărâre s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte".

În plus faţă de cele statuate în paragraful 94 al acestei Decizii nr. 4/2024 citat în precedent, Înalta Curte a mai dezlegat, cu caracter obligatoriu, şi aspecte privind conţinutul şi aplicarea în timp a legilor de salarizare anterioare (paragrafele 61 -75), iar prin paragrafele 77-78, 82 - 84, respectiv 95 - 100 a statuat în următorul sens:

"77. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă.

78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii.

(...)

82. Aşadar, distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

83. În schimb, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

84. Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 şi succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum şi efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017 legiuitorul a intervenit şi a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupaţională "Justiţie".

(...)

95. Reţinând aşadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizaţiei de încadrare, instanţa supremă constată, totuşi, că aceste despăgubiri au fost determinate şi acordate prin raportare la norme legale, respectiv la dispoziţiile ce reglementează coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistraţi (procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind aşadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale.

96. Prin urmare, atât timp cât despăgubirile stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive reprezintă echivalentul unor diferenţe salariale calculate prin aplicarea unor anumiţi coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de lege, ca element component variabil pentru determinarea indemnizaţiilor de încadrare, în raport cu dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 mai sus analizată, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile legale incidente în privinţa acestor diferenţe de drepturi salariale, inclusiv de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, de îndată ce dispoziţiile acestui act normativ şi ale anexelor sale devin aplicabile.

97. Aşa fiind, în raport cu limitele învestirii instanţei supreme, stabilite prin prezentul recurs în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ţinând seama de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că problema de drept care a suscitat controverse în practica judiciară a primit o rezolvare corectă din partea instanţelor care au conturat opinia jurisprudenţială majoritară şi care au conchis că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost recunoscute diferenţe băneşti determinate prin utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism trebuie să fie limitate la nivelul indemnizaţiei lunare pentru anul 2022, atunci când depăşirea acestui plafon ar rezulta din utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

98. Pe cale de consecinţă, în perioada relevantă pentru aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017, nivelul despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti definitive în discuţie se impune a fi determinat prin scăderea din cuantumul rezultat prin utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu aplicarea plafonului legal stabilit de noua lege de salarizare în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017, la care face trimitere art. 38 alin. (6) din acest act normativ, a cuantumului rezultat prin utilizarea coeficienţilor de multiplicare corespunzători, prevăzuţi de legislaţia anterioară, în raport cu nivelul instanţei sau parchetului şi al funcţiei ocupate, pentru fiecare judecător şi procuror în parte.

99. În acelaşi context, instanţa supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor şi procurorilor drepturi constând în diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătoreşti definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive în trecut, sunt în vigoare şi produc efecte juridice.

100. Însă, din momentul aplicării efective a unui act normativ nou, cum este şi Legea-cadru nr. 153/2017, care aşează pe noi principii sistemul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a magistraţilor, eventuala existenţă a unui tratament juridic discriminator, în ceea ce priveşte nivelul indemnizaţiei brute de încadrare, trebuie analizată din perspectiva principiilor şi efectelor noului act normativ edictat, dar şi a jurisprudenţei obligatorii dezvoltate între timp atât la nivelul Curţii Constituţionale, cât şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

Aceste dezlegări sunt obligatorii şi în cauza pendinte, conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. şi infirmă raţionamentul instanţei de fond referitor la interpretarea şi aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Într-un atare context, refuzul recurentului - pârât de a emite ordinul de salarizare solicitat de intimata - reclamantă nu are natura unui refuz nejustificat.

Faţă de cele arătate în precedent, Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor aduse de recurentul - pârât sentinţei recurate şi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., impunându-se, astfel, casarea sus-indicatei hotărâri. Totodată, în raport de aspectele indicate anterior, nu se mai impune analiza restului argumentelor invocate de recurentul - pârât.

În rejudecare, pentru considerentele arătate în paragrafele anterioare, Înalta Curte constată că refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de emitere a unui ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale intimatei - reclamante să fie stabilite potrivit dispozitivului sentinţei civile nr. 1252/2021 a Tribunalului Buzău, definitivă prin decizia civilă nr. 766/2022 a Curţii de Apel Ploieşti nu a fost emis cu exces de putere, dreptului de apreciere al autorităţii nefiind exprimat prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004.

Faţă de considerentele mai sus expuse, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte această sentinţă şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de Pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procurorul General şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu si, în consecinţă, anulează recursul formulat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procurorul General împotriva sentinţei nr. 161 din 25 septembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de Pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Procurorul General şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca neîntemeiată.

Menţine soluţia instanţei cu privire la excepţia litispendenţei, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţii invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, precum şi soluţia instanţei referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 9 octombrie 2024.