Appeal over judge recusal in tax suspension case dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 10.08.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere FBV nr. 579/03.07.2023 până la pronunţarea instanţei de fond, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 770/CA din 05.10.2023, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere FBV nr. 579/03.07.2023 până la pronunţarea instanţei de fond.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând aplicarea greşită, de către instanţa de fond, a normelor de drept material, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, prin întâmpinare formulată, în condiţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

Recurenta S.C. A. S.R.L., a înţeles să formuleze, la data de 05.12.2023, cerere de recuzare prin care a arătat că d-na judecător B. nu poate lua parte la judecarea prezentului recurs, deoarece a pronunţat sentinţa civilă nr. 145/2023, în dosarul nr. x/2023, exprimându-şi opinia cu privire la raporturile juridice dintre aceleaşi părţi (SC A. S.R.L. şi AJFP Braşov), asupra aceluiaşi obiect juridic (suspendare act administrativ fiscal), asupra aceleiaşi situaţii juridice (suspendarea deciziilor de impunere) şi asupra aceleiaşi stări de fapt (în dosarul nr. x/2023 s-au analizat condiţiile îndeplinite pentru suspendarea deciziei privind obligaţiile accesorii, iar în prezentul dosar se solicită suspendarea efectelor deciziei privind principalul). Astfel, a susţinut că în cadrul sentinţei civile nr. 145/2023 d-na judecător a reţinut aspecte cu privire la creanţele principale, detaliind fragmente din sentinţa civilă nr. 145/2023, iar pe de altă parte creanţa principală este strâns legată de creanţa accesorie, iar o admitere a cererii de suspendare a creanţei principale va determina suspendarea creanţei accesorii. A concluzionat că prin modalitatea în care a fost motivată sentinţa civilă nr. 145/2023, d-na judecător şi-a exprimat deja opinia cu privire la creanţele accesorii, iar acest lucru face ca magistratul să devină incompatibil să soluţioneze cererea de recurs, fiind incidente prevederile art. 42 alin. (1), pct. 1 şi 13 C. proc. civ.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 42 pct. 1 şi 13 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 12 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de recuzare formulată de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. ca nefondată.

Prin decizia nr. 3 R/2024, Curtea de Apel Braşov, a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 770/CA/05.10.2023 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a menţinut-o.

3. Calea de atac formulată în cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 43 şi urm. C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de recuzare formulate şi depuse la data de 05.12.2023 împotriva d-nei judecător B., casarea deciziei subsecvente pronunţată de Curtea de Apel Barşov şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea recursului, aceasta a susţinut că motivele de recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că, d-na judecător exprimându-şi opinia cu privire la raporturile juridice dintre aceleaşi părţi (SC A. S.R.L. şi AJFP Braşov), asupra aceluiaşi obiect juridic (suspendare act administrativ fiscal), asupra aceleiaşi situaţii juridice (suspendarea deciziilor de impunere) şi asupra aceleiaşi stări de fapt (în dosarul nr. x/2023 s-au analizat condiţiile îndeplinite pentru suspendarea deciziei privind obligaţiile accesorii, iar în prezentul dosar se solicită suspendarea efectelor deciziei privind principalul) astfel prin modalitatea în care a fost motivată sentinţa civilă nr. 145/2023, d-na judecător şi-a exprimat deja opinia cu privire la creanţele accesorii, iar acest lucru face ca magistratul să devină incompatibil să soluţioneze cererea de recurs, fiind incidente prevederile art. 42 alin. (1), pct. 1 şi 13 C. proc. civ.

În opinia recurentei, modalitatea în care a fost soluţionată cererea de recuzare denotă încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului după reiterarea la următorul termen de judecată a aceleiaşi excepţii echivalează cu o antepronunţare, ceea ce atrage incompatibilitatea absolută a magistratului respectiv, din perspectiva art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

A mai arătat că potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, iar potrivit art. 14 din Pactul drepturilor civile şi politice, d-na judecător şi -a exprimat deja opinia cu privire la cererea de suspendare executare formulată în cauza nr. 465/64/2023.

În continuare, recurenta a opinat că, prin măsurile dispuse prin încheierea de respingere a cererii de recuzare, i-a fost îngrădit accesul la justiţie, iar măsurile dispuse la termenul de judecată din 12 decembrie 2023, indicând hotărârile pronunţate în litigiile la care a participat judecătorul recuzat şi susţineri referitoare la fondul acestor litigii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând încheierea/decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la soluţionarea pricinii".

De asemenea, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Imparţialitatea instanţei este una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituţia României, de art. 6 C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, analiza imparţialităţii se realizează prin raportare la principiile consacrate prin cazuistica convenţională, conform cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează noţiunea de imparţialitate enunţată de Curte în cauzele Kyprianou v. Cyprus şi Piersack contra Belgiei prin referire la cele două faţete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului, din perspectiva căruia imparţialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, dar şi, cel obiectiv, care vizează modul în care imparţialitatea judecătorului este văzută din exterior de un observator rezonabil şi avizat, precum şi la cele consacrate prin alte documente internaţionale aplicabile în materie: cum ar fi Carta Judecătorilor în Europa, Principiile de la Bangalore şi Carta Universală Judecătorului.

Curtea Europeană a susţinut, în mod regulat, că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (cauza Hauschildt vs. Danemarca). În ceea ce priveşte tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afişat ostilitate sau rea-voinţă sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (cauza De Cubber vs. Belgia). Astfel, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziţii din articolul 6 din cauza parţialităţii subiective şi din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparţialităţii accentuate pe testul obiectiv.

Văzând toate aceste aspecte de ordin teoretic şi raportându-se la semnificaţia juridică a instituţiei recuzării, la limitele în care instanţa investită cu soluţionarea recuzării examinează cererea dedusă judecăţii, urmărind deopotrivă paradigma deja menţionată, Înalta Curte constată că este corectă concluzia instanţei care a analizat cererea de recuzare formulată de recurentă în sensul că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare reglementate de prevederile procedurale.

Astfel, potrivit CEDO, abordarea care priveşte primul element al imparţialităţii constă într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât şi conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul şi-a exprimat mai înainte de a pronunţa hotărârea o opinie în legătură cu modul de desfăşurare şi soluţionare a cazului. Imparţialitatea se prezumă până la proba contrară.

Or, procedând la o analiză de ansamblu a conduitei judecătorului recuzat, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, în speţa de faţă, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluţionarea acesteia reţinând că nu este incident nici unul din motivele de recuzare prevăzute de art. 44 C. proc. civ., text care face trimitere la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 şi art. 42 din acelaşi cod.

Astfel, justificarea măsurilor dispuse la termenul de judecată din 12 decembrie 2023 de către judecătorii care au analizat cererea de recuzare prin prezentarea situaţiei de fapt rezultate din cuprinsul actelor procedurale îndeplinite în cauză, în condiţii conforme cu cele impuse de C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede, în mod rezonabil, că respectivul judecător şi-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va/vor soluţiona în final cauza, fiind astfel încălcată imparţialitatea subiectivă.

Argumentul reţinut de completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare a fost acela că "cele două dosare au cauze diferite, respectiv în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 145/2023 s-au analizat condiţiile necesare pentru a se dispune suspendarea unei decizii de impunere privind creanţe accesorii, iar în prezentul dosar se analizează condiţiile necesare pentru a se dispune suspendarea unei decizii de impunere privind creanţe principale, motiv pentru care nu se poate considera că doamna judecător B. şi-a exprimat opinia în legătură cu soluţia ce poate fi pronunţată în prezenta cauză iar, în măsura în care o parte din aspectele litigioase s-ar suprapune cu cele deja dezlegate, în cauză ar fi incidente dispoziţiile legale privind autoritatea/puterea de lucru judecat şi nu cele privind incompatibilitatea".

Apoi, Curtea a mai reţinut că, din modul în care este redactat art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., rezultă că judecătorul poate fi recuzat pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare sau pronunţare, nu însă atunci când a soluţionat un alt litigiu în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca acea din speţă.

Cu privire la motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., respectiv existenţa unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, instanţa a reţinut că este nefondat, nefiind indicate în speţă care ar fi aceste elemente, iar simpla participare la o judecată anterioară între aceleaşi părţi, dar cu scop diferit, în care se invocă anumite motive comune nu poate constitui un element care să genereze îndoieli cu privire la imparţialitatea doamnei judecător.

Totodată, contrar opiniei recurentei, legalitatea soluţiei dispuse asupra suspendării sau oportunitatea adoptării acestei măsuri care are drept consecinţă inerentă temporizarea judecăţii, nu poate fi cenzurată prin intermediul cererii de recuzare şi nici al căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care se soluţionează această cerere ci, exclusiv prin intermediul căilor de atac permise de lege, care fac obiect al unei reglementări distincte de cea cuprinsă în art. 53 din C. proc. civ., pe care a fost întemeiată prezenta cale de atac.

Or, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedurile de judecată.

Având în vedere aspectele anterior reliefate, Înalta Curte reţine că, în realitate, susţinerile recurentei aduse în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţa alcătuită din judecătorii recuzaţi, care, în speţă, nu coincid cu aşteptările acestor părţi; or, simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei care a pronunţat încheierea recurată în sensul că, în speţă, nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare.

Altfel spus, dezacordul recurenţei relativ la considerentele care au justificat respingerea cererii de recuzare nu echivalează cu o critică de nelegalitate aptă să determine reformarea încheierii supuse controlului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., poziţionarea subiectivă a acestor părţi în raport cu o hotărâre care îi nemulţumeşte, neavând aptitudinea de a releva un viciu de legalitate a încheierii recurate care să intre sub spectrul acestui motiv de recurs şi să atragă casarea hotărârii din această perspectivă.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care şi recurenta face referire, consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî, într-un termen rezonabil, asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că îndoiala părţilor cu privire la imparţialitatea judecătorilor desemnaţi să soluţioneze cauza trebuie să rezulte fie din fapte concrete care au drept consecinţă ruperea echilibrului impus de principiul egalităţii armelor, fie din existenţa unor circumstanţe care să justifice în mod rezonabil temerea cu privire la o prejudecată din partea magistratului, şi, deci, să nu fie dedusă dintr-o interpretare pur subiectivă a părţilor. Or, o atare situaţie premisă nu este incidentă în speţă, raportat la circumstanţele factuale anterior evaluate.

Înalta Curte constată, aşadar, că în soluţionarea cererii de recuzare, instanţa care a pronunţat încheierea ce constituie obiect al prezentului recurs, înlăturând motivat argumentele titularilor cererii de recuzare şi reţinând că, în speţă, au fost respectate garanţiile instituite prin art. 6 din CEDO privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate, cât şi al egalităţii armelor în procesul civil, a realizat o interpretare şi aplicare corectă a normelor procesuale interne şi convenţionale incidente, anterior menţionate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei nu relevă niciun viciu de legalitate a încheierii recurate, care să atragă casarea acesteia.

Faţă de argumentele anterior expuse, se constată că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, bazată pe analiza motivelor invocate prin cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare a normelor legale incidente în cauză.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 12 decembrie 2023 şi a deciziei nr. 3/R/2024 din 9 ianuarie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 12 decembrie 2023 şi a deciziei nr. 3/R/2024 din 9 ianuarie 2024, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 9 octombrie 2024.