Proportionality of litigation costs in environmental disputes and standing under Article 9 of the Aarhus Convention

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2025

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2024, reclamanta A. a solicitat:

- în principal suspendarea Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999 al cărei titular este societatea B. S.A. (în continuare B.) şi a Actului adiţional nr. x la licenţa de exploatare nr. 435/1999. ANRM nu are competenţa să aprobe prelungirea licenţei de exploatare;

- în subsidiar, în ipoteza în care nu există un ordin ANRM de aprobare a prelungirii licenţei de exploatare nr. 435/1999, suspendarea Actului adiţional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenţei de exploatare nr. 435/1999, dat fiind faptul că în lipsa Hotărârii de Guvern de aprobare a prelungirii licenţei nr. x/1999, ANRM nu este autorizată să reprezinte interesele statului, iar actul adiţional, astfel încheiat, este afectat de un viciu existenţial.

A solicitat şi obligarea pârâtei de ordinul 1 la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 321 din 17 septembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesual active şi lipsei de interes a reclamantei A., excepţie invocată de pârâta B. S.A., prin întâmpinare, cu privire la cererea având ca obiect ordonanţă preşedinţială;

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a efectelor Actului adiţional nr. x de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999 pe calea ordonanţei preşedinţiale;

- a admis excepţia lipsei de obiect a cererii de suspendare a Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999, excepţie invocată de pârâtele Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier şi al Stocării Geologice a Dioxidului de Carbon (ANRMPSG) şi B. S.A., prin întâmpinări;

- a respins cererea de suspendare a Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999 ca fiind lipsită de obiect;

- a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes a reclamantei A., excepţii invocate de pârâtele Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier şi al Stocării Geologice a Dioxidului de Carbon (ANRMPSG) şi B. S.A., prin întâmpinări, cu privire la cererea de suspendare a efectelor Actului adiţional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenţei de exploatare nr. 435/1999 formulată de reclamantă;

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a Actului adiţional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenţei de exploatare nr. 435/1999, excepţie invocată de pârâtele Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier şi al Stocării Geologice a Dioxidului de Carbon (ANRMPSG) şi B. S.A., prin întâmpinări;

- a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a Actului adiţional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenţei de exploatare nr. 435/1999;

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea 554/2004, excepţie invocată de pârâta B. S.A.;

- a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de reclamanta A.;

- a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea 554/2004 în raport cu prevederile art. 21 din Constituţia României; art. 9 şi art. 20 din Convenţia de la Aarhus şi art. 11 din Constituţia României; art. 6 (3) din TEU, art. 19 (1) din TEU şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, respectiv art. 148 din Constituţia României; art. 20 din Constituţia României; art. 1 alin. (5) din Constituţia României;

- a obligat reclamanta A. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs principal reclamanta A. şi recurs incident pârâta B. S.A., ambele recurente invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

3.1 Recursul principal

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta - reclamantă arată următoarele:

Cu privire la încheierea din 12.09.2024, apreciază că este nelegală soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, aceasta fiind urmarea unei greşite aplicări a prevederilor art. 204 C. proc. civ.

Prin Încheierea menţionată, instanţa de fond a apreciat că ne aflăm în faţa unei modificări a cererii de chemare în judecată, iar solicitarea de suspendare a referatului de aprobare a cererii de prelungire nr. x/21.01.2020 reprezintă o cerere nouă formulată cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ., cererea fiind tardiv formulată.

Din perspectiva recurentei, spre deosebire de raţionamentul instanţei de fond, cererea reclamantei din 11.09.2024 care face referire la Referatul nr. x/21.01.2020, ca urmare a depunerii la dosarul cauzei, înaintea celui de¬al 4-lea termen de judecată, a documentelor transmise de către ANRMPSG (fosta ANRM), în executarea obligaţiei prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2001, aşa cum a fost dispusă de către instanţa de fond prin Rezoluţia la primire a cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată

Argumentul principal al recurentei este caracterul special al dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 554/2004 în raport cu normele de drept comun din C. proc. civ. privind întocmirea cererii de chemare în judecată, regularizarea ei, modificarea cererii.

Aşadar, problema de drept pe care recurenta o aduce în faţa instanţei de recurs este aceea de a stabili raportul între normele ce guvernează cererea de chemare în judecată în C. proc. civ. şi cele ce guvernează cererea de chemare în judecată în Legea nr. 554/2004.

Din punctul recurentei de vedere, precizarea cererii de chemare în judecată, în litigiile de contencios administrativ, în mod specific, în litigiile de mediu, ca urmare e îndeplinirii obligaţiei pârâtului de a depune actul administrativ atacat şi întreaga documentaţie care stat la baza sa, nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la sentinţa nr. 321/2024 - admiterea excepţiei inadmisibilităţii (lipsei de obiect) a acţiunii în suspendarea Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare, recurenta arată urmatoarele:

Ca o consecinţă a respingerii ca tardivă a cererii de precizare a cererii de chemare în judecată, formulate în urma depunerii la dosarul cauzei a documentelor de către autoritatea publică pârâtă, prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată cu referire strictă la menţiunea Ordin ANRM din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare, dispunând respingerea acestui capăt de cerere ca fiind inadmisibil (lipsit de obiect) întrucât actul administrativ este inexistent.

Un asemenea raţionament permite ca autorităţile publice, cu rea credinţă, să evite controlul instanţelor de judecată în cele mai grave ipoteze de încălcare a legii în procedura de emitere a actelor administrative.

Or, ca o regulă generală de interpretare a actelor normative, legea trebuie interpretată astfel încât să producă efecte, în speţă controlul judecătoresc asupra actelor administraţiei, în aplicarea regulilor statului de drept, nu în sensul neaplicării ei.

Cu privire la sentinţa nr. 321/2024 - admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în suspendarea executării Actului adiţional nr. x/2020, recurenta arată că instanţa a dispus admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în suspendarea Actului adiţional nr. x prin greşita interpretare a noţiunii de acte administrative unilaterale.

Astfel, spre deosebire de raţionamentul instanţei de fond, recurenta apreciază că art. 2 alin. (1) lit. c) şi lit. c) (definiţia actelor administrative) şi art. 14 din Legea nr. 554/2004 (domeniul de aplicare a suspendării executării actelor administrative) trebuie interpretate în conformitate cu art. 9 par. 4 al Convenţiei de la Aarhus, prin aplicarea regulilor de interpretare teleologică (urmărind îndeplinirea obiectivului normei), astfel încât să asigure accesul reclamantului la măsuri provizorii, sub forma suspendării executării Actului adiţional nr. x de prelungire a licenţei de exploatare.

Schimbarea temeiului de drept sau completarea acestuia, nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, atât timp cât pretenţia rămâne aceeaşi. In plus, cu referire specifică la dreptul UE, din care face parte şi Convenţia de la Aarhus, în baza art. 148 Constituţie, instanţele judecătoreşti au obligaţia aplicării cu prioritate a dreptului UE, atât în ceea ce priveşte interpretarea în conformitate, cât şi aplicarea directă.

Mai arată recurenta că, prin Decizia 2005/370, UE a aprobat Convenţia de la Aarhus.

Potrivit jurisprudentei constante a CJUE, Convenţia face parte din dreptul UE.

Ca parte a dreptului UE, Convenţia de la Aarhus este drept obligatoriu şi prioritar pentru sistemul român.

Având în vedere natura juridică a Convenţiei de la Aarhus (tratat internaţional, dar şi parte a dreptului UE), instanţa de fond, în mod greşit, a avut în vedere traducerea în limba română a art. 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus, anexă la Legea nr. 86/2000.

Folosind o formă greşită a textului (greşeala de traducere aparţinând traducătorilor români ai convenţiei, nu instanţei de judecată), instanţa de fond a respins aplicarea textului, atât în ceea ce priveşte interpretarea în conformitate (ceea ce nici nu a luat în considerare) şi aplicarea directă.

Cu privire la sentinţa nr. 321/2024 - cheltuielile de judecată, recurenta arată că soluţia primei instanţe de a face referire la hotărârea CJUE în cauza C-252/22, hotărâre dispusă în procedura de trimitere preliminară, având ca obiect interpretarea art. 9 par. 4 din convenţia de la Aarhus, în partea privind cerinţa caracterului rezonabil al cheltuielilor, este o decizie corectă.

Cu toate acestea, deşi apreciază că hotărârea CJUE este relevantă, prima instanţă nu a avut în vedere criteriile în mod specific menţionate de Curte în materia litigiilor de mediu.

Acest lucru reprezintă o greşită aplicare a legii.

Problema de drept pe care recurenta o aduce, aşadar, în faţa instanţei de recurs, este interpretarea art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în conformitate cu art. 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus, cu luarea în considerare a jurisprudenţei CJUE, în mod specific pentru litigiile de mediu.

Prima instanţă a dispus reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de S.C. B. S.A. arătând că acestea sunt disproporţionate în raport cu complexitatea cauzei şi actele de procedură efectuate în cauză.

Acesta este o aplicare clasică a art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. fără a interpreta şi aplica acest text în conformitate cu Art. 9 par. 4 din Convenţia de la Aarhus.

Astfel, prima instanţă nu face nicio referire la natura specifică a litigiului, la faptul că reclamanta a acţionat în interes public, la faptul că Convenţia de la Aarhus solicită cetăţenilor şi organizaţiilor nonguvernamentale să aibă rol activ în ceea ce priveşte protecţia mediului, inclusiv prin formularea de acţiuni in justiţie, criterii indicate de CJUE în cauza C-252/22.

Or, prima instanţă ar fi trebuit să interpreteze dreptul naţional în conformitate cu aceste criterii indicate de CJUE şi să îl aplice în această interpretare.

CJUE, în jurisprudenţa sa pe această procedură, inclusiv în ceea ce priveşte cauza C-252/22, a impus criterii de interpretare a art. 9 alin. (4), fără a se pronunţa asupra vreunui cuantum concret.

În schimb, în analiza interpretării şi aplicării dreptului material în materia cheltuielilor de judecată în litigii de mediu, ar trebui avute în vedere cauzele soluţionate de Comitetul de la Aarhus.

Pe acelaşi sistem de analiză ca cel al CEDO, Comitetul de la Aarhus analizează cauze concrete, ca urmare a plângerilor formulate de cetăţeni sau ONG-uri.

Invocă recurenta cauze ale Comitetului, după cum urmează:

A. Regatul Unit ACCC/C/2012/77; ECE/MP.PP/C. 1/2015/3; 2 iulie 2014, în care a stabilit:

"72. Pentru a stabili dacă costul procedurilor judiciare este prohibitiv de costisitor, trebuie analizate în ansamblu costurile suportate de partea în cauză. In plus, o astfel de analiză ar trebui sâ implice atât elemente obiective, cât şi subiective. în plus, Comitetul a observat anterior cu privire la costuri că "echitatea" din articolul 9 alin. (4) se referă la ceea ce este echitabil pentru reclamant, nu pentru pârât. (...}.

74. în lumina celor de mai sus. Comitetul consideră că suma de 8.000 de lire sterline pe care petentul a fost obligat să o plătească pârâtului face ca procedurile să fie prohibitiv de costisitoare, chiar dacă instanţa, revizuind suma iniţială (11.813 lire sterline), a luat în considerare faptul că petentul a acţionat în interes public".

B. Belgia ACCC/C/2014/111; ECE/MP.PP/C. 1/2017/20; 18 iunie 2017

"74. Atunci când analizează dacă costurile procedurilor prevăzute la articolul 9 din Convenţie sunt prohibitive într-un caz specific, Comitetul analizează în primul rând dacă, luând în considerare situaţia financiară a solicitanţilor, valoarea totală a costurilor i-ar împiedica sâ conteste deciziile, actele şi omisiunile care intră sub incidenţa Convenţiei (...).

75. In plus, astfel cum s-a menţionat deja în paragraful 69 de mai sus, în cadrul procedurilor judiciare care intră sub incidenţa articolului 9 din Convenţie, interesul public al cererilor de protecţie a mediului ar trebui să fie luat suficient în considerare de către instanţe în ceea ce priveşte imputarea costurilor [a se vedea, de exemplu, constatările Comitetului privind comunicarea ACCC/C/2008/33 (Regatul Unit}].

77. Aplicând principiile generale de mai sus la cazul petenţilor, Comitetul consideră că valoarea indemnizaţiei pentru pregătirea cauzei pe care reclamanţii au fost obligaţi sâ o plătească (3.700 EUR), împreună cu alte costuri ale cauzei, a reprezentat o povară financiară considerabilă pentru petenţi (...)".

C. Italia ACCC/C/2015/130; ECE/MP.PP/C.1/2021/22; 6 iulie 2021

"74. În constatările sale cu privire la comunicarea ACCC/C/2011/57 (Danemarca), Comitetul a reţinut că o taxă de 3.000 de coroane daneze (aproximativ 400 EUR) pentru ONG-uri pentru a face apel la Consiliul Naţional de Apel pentru Mediu a încălcat cerinţa de la articolul 9 alin. (4), conform căreia procedurile de acces la justiţie nu trebuie să aibă un cost prohibitiv.

75. Nimic nu sugerează că situaţia economică din Italia ar justifica o taxă de introducere a unei cereri mai mare pentru procedurile de acces la justiţie decât în Danemarca. Astfel, o taxă de depunere la un nivel pe care Comitetul l-a considerat anterior ca fiind prohibitiv de costisitor pentru Danemarca ar fi cu siguranţă prohibitiv de costisitoare dacă ar fi aplicată la acel ntvel in Italia.

76 Cu toate acestea, în cazul de fată, taxele de depunere în Statul-Parte în cauză, atât în primă, cât si în a doua instanţă (650 EUR şi, respectiv, 975 EUR), sunt semnificativ mai mar, decât taxa examinată de Comitet în concluziile sale privind comunicarea ACCC/C/2011/57 (Danemarca).

77. În consecinţă, Comitetul consideră că taxele de depunere la prima şi ia a doua instanţă pentru procedurile de revizuire care intră în domeniu! de aplicare al articolului 9 alin. (2) şi (3) fac ca flecare dintre aceste proceduri să aibă un cost prohibitiv în sensul articolului 9 alin. (4) din Convenţie.

78. Pe baza celor de mai sus, Comitetul constată că, prin perceperea unei taxe de depunere de 650 EUR în primă instanţă şi de 950 EUR în a doua instanţă pentru procedurile de revizuire care intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alin. (2) şi (3), Statul-Parte în cauză nu a respectat cerinţa prevăzută la articolul 9 alin. (4) din Convenţie, conform căreia fiecare dintre aceste proceduri nu trebuie să aibă un cost prohibitiv.

98. Pe baza celor de mai sus, Comitetul constată că, prin neasigurarea faptului că deciziile privind cheltuielile de judecată împotriva reclamanţilor ale căror cereri au fost respinse în procedurile de revizuire în temeiul articolului 9 alin. (2) şi (3) din Convenţie sunt echitabile şi nu au un cost prohibitiv, Statul-Parte în cauză nu s-a conformat articolului 9 alin. (4) din Convenţie".

D. Danemarca ACCC/C/2011/57; ECE/MP.PP/C.1/2012/7; 30 martie 2012

"51. Comitetul a primit informaţii de la Statul-Parte în cauză cu privire la costul căilor de atac împotriva deciziilor administrative în faţa altor organisme cvasi-judiciare similare din Statul-Parte în cauză, inclusiv cele care se ocupă de drepturile pacienţilor (sănătate), problemele consumatorilor, furnizare de energie şi chestiuni fiscale. Comitetul constată că astfel de căi de atac sunt fie gratuite, fie au taxe considerabil mai mici de 3.000 DKK, în timp ce se percep taxe mai mari pentru căile de atac referitoare la chestiuni care vizează în principal interese comerciale, cum ar fi concurenţa, drepturile de brevet şi de marcă. Comitetul constată că, de asemenea, căile de atac ale ONG-urilor în faţa C. au mai degrabă natura unor căi de atac adresate primului grup de organisme decât a unor căi de atac care vizează in principal interese comerciale.

52 Pe baza celor trei considerente de mai sus, Comitetul constată că taxa de 3 000 DKK (s.n.: aproximativ 400 de euro) pentru ONG-uri de a face apel la C. încalcă cerinţa de la articolul 9 alin. (4), potrivit căreia procedurile de acces la justiţie nu trebuie sâ aibă un cost prohibitiv.

In această analiză, aşa cum rezultă din cauzele prezentate mai jos, spre exemplu, cheltuieli de 650 de euro pentru judecata în primă instanţă, respectiv 975 de euro pentru judecata în apel, au fost apreciate de Comitetul de la Aarhus ca nefiind rezonabile (pct. C)".

Luând în considerare specificul cauzei de faţă, şi anume faptul că este un litigiu de mediu, faptul că procedura are ca obiect suspendarea executării actelor administrative, faptul că reclamanta (ONG) a acţionat în interes public, faptul că nivelul rezonabil al cheltuielilor trebuie analizat în raport cu reclamanta, nu cu pârâtul, recurenta solicită instanţei de recurs micşorarea cuantumului cheltuielilor până sub nivelul de 650 euro (echivalent în RON), nivel indicat de Comitetul de la Aarhus ca nefîind rezonabil pentru o judecată în primă instanţă.

3.2 Recursul incident formulat de pârâta B. S.A. este întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. şi este îndreptat împotriva soluţiei din sentinţă de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes, precum şi împotriva considerentelor primei instanţei cu privire la aplicabilitatea în cauză a Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei pronunţate de instanţele europene în aplicarea şi interpretarea acestora.

Privind soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante, precum şi a excepţiei lipsei de interes, recurenta-pârâtă arată urmatoarele:

În primul rând, în încercarea de a-şi justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză, recurenta-reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 şi, cu titlu general, dispoziţiile art. 9 din Convenţia de la Aarhus, fără a arăta în concret şi în mod argumentat care componentă a accesului la justiţie dintre cele reglementate la alin. (1) (3) ale acestui articol o consideră aplicabilă în prezenta cauză.

Aşadar, recurenta-reclamantă nu a invocat niciun moment aplicabilitatea în cauză a art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus şi/sau a jurisprudenţei CJUE pronunţate în legătură cu interpretarea acestui text.

Or, prima instanţă a reţinut, din oficiu, în motivarea respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului: aplicabilitatea hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-252/22 prin care s-a analizat modalitatea de interpretare a art. 9 alin. (3) din Convenţie; art. 6 alin. (1) din Convenţia de la Aarhus, articol care nici măcar nu reglementează accesul la justiţie, ci participarea publicului Ia luarea deciziilor privind autorizaţia activităţilor specifice, decizii/activităţi prevăzute în mod expres de textul legal.

În consecinţă, prin respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes prin raportare la cu totul alte motive decât cele invocate de recurenta-reclamantă, prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii şi limitele cu care a fost învestită, cu nesocotirea astfel a art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În egală măsură, faţă de împrejurarea că instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicabilitatea art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, respectiv a art. 6 alin. (2), iar ulterior s-a pronunţat pe acest aspect fără a acorda recurentei-pârâte dreptul de a-1 combate în mod corespunzător, prima instanţă a încălcat şi principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ. şi dreptul la apărare al subscrisei.

În al doilea rând, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-252/22 nu este incidentă în cauză de vreme ce aceasta nu a avut drept premisă analiza calităţii procesuale active a organizaţiilor de mediu în ipoteza unor contracte de concesiune cu privire la activităţi miniere, care nu sunt acte administrative de mediu.

Astfel, în cauza referită, CJUE a analizat compatibilitatea cu dreptul european a reglementării naţionale care impune justificarea unui interes legitim privat în ipoteza atacării unor acte administrative de mediu, respectiv a unui plan urbanistic zonal şi a unei autorizaţii de construire adoptate de autorităţile române în vederea construirii unui depozit de deşeuri.

Or, Actul Adiţional nu reprezintă act administrativ de mediu în sensul celor avute în vedere de CJUE, motiv pentru care aspectele reţinute în decizie nu au caracter obligatoriu în prezenta cauză.

Inclusiv CJUE a reţinut în decizia pronunţată în cauza C-252/22, la considerentele 59 - 60, că statele-membre au o putere largă de apreciere în stabilirea titularilor efectivi ai dreptului la o cale de atac:

În al treilea rând, contrar celor reţinute de prima instanţă, deşi are un scop şi obiectiv limitate la apărarea dreptului la un mediu sănătos (care conturează de fapt şi capacitatea de folosinţă a reclamantei), recurenta-reclamanta a solicitat în prezenta cauză suspendarea unor pretinse acte administrative care nu reprezintă acte de mediu.

Nici art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, nici art. 9 din Convenţia de la Aarhus nu sunt aplicabile în prezenta cauză, neputând astfel justifica calitatea procesuală activă a recurentei-reclamante şi/sau interesul acesteia.

Art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 reglementează dreptul la acţiune în justiţie în beneficiul organizaţiilor neguvernamentale care promovează protecţia mediului, cărora Ii se recunoaşte calitate procesuală activă în litigii care vizează probleme de mediu, respectiv care au ca obiect protecţia mediului.

Astfel, pentru ca o organizaţie neguvernamentală, cum este şi recurenta-reclamanta, să aibă calitate procesuală activă în temeiul art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii: (i) aceasta să promoveze protecţia mediului şi (ii) acţiunea să fie exercitată în probleme de mediu, respectiv într-un litigiu având ca obiect protecţia mediului.

Prima condiţie priveşte scopul şi obiectivele organizaţiei neguvernamentale, care trebuie să vizeze activităţi în legătură cu protecţia mediului.

A doua condiţie priveşte chiar obiectul litigiului/acţiunii în justiţie iniţiate de organizaţia neguvernamentală care promovează protecţia mediului, litigiul trebuind să vizeze în mod necesar probleme de mediu, respectiv să aibă ca obiect protecţia mediului.

Astfel, pentru a determina dacă recurenta-reclamantă justifică interes şi are calitate procesuală activă în prezenta cauză, faţă de temeiul legal invocat de aceasta, instanţa trebuia să analizeze dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

Or, chiar dacă s-ar considera că recurenta-reclamantă promovează protecţia mediului în sensul primei condiţii rezultând din art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, cea de-a doua condiţie, respectiv ca litigiul să vizeze probleme de mediu, respectiv să aibă ca obiect protecţia mediului, nu este îndeplinită.

Astfel, litigiul de faţă nu priveşte probleme de mediu, nefiind un litigiu de mediu.

Chiar dacă instanţa ar fi apreciat că litigiul de faţă reprezintă un litigiu de mediu, oricum recurenta-reclamantă nu îşi putea întemeia calitatea procesuală activă pe dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2005, deoarece din interpretarea coroborată a alin. (1) şi alin. (5) din art. 20 din O.U.G. nr. 195/2005, rezultă că accesul la justiţie al publicului în probleme de mediu nu este permis în mod necondiţionat, ci trebuie să se realizeze în conformitate cu:

• prevederile Convenţiei de la Aarhus - art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005;

• reglementările legale în vigoare, respectiv prevederile Legii nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ - art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2005.

Astfel, art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 conferă doar în mod generic calitate procesuală activă asociaţiilor care promovează protecţia mediului, iar pentru a determina în concret dacă o anumită asociaţie de mediu are calitate procesuală activă într-un anumit litigiu este necesar să se analizeze îndeplinirea şi a celorlalte condiţii prevăzute de Legea 554/2004 şi Convenţia de la Aarhus.

Prin urmare, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004, asociaţiile de mediu au calitate procesuală activă dacă au calitatea de persoană vătămată în sensul legii contenciosului administrativ sau dacă îndeplinesc condiţiile pentru a fi asimilate persoanei vătămate.

Faptul că asociaţiile de mediu trebuie să îndeplinească şi condiţiile prevăzute de legea contenciosului administrativeste confirmat şi de prevederile art. 9 pct. 2 din Convenţia de la Aarhus, potrivit cărora în cazul în care legislaţia naţională în domeniul contenciosului administrativ impune condiţia interesului suficient şi afectării unui drept, aceste condiţii trebuie îndeplinite pentru ca o anumită persoană să poată contesta un act cu impact asupra mediului.

Or, recurenta-reclamantă nu este nici persoana vătămată prin actul administrativ atacat şi nici nu poate fi asimilată persoanei vătămate, motiv pentru care se impune concluzia că aceasta nu are interes şi calitate procesuală activă în prezentul litigiu.

În al patrulea rând, recurenta arată că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi din altă perspectivă care nu a fost deloc analizată de prima instanţă.

Astfel, din interpretarea coroborată a art. 3 pct. 7 şi 5 din Legea minelor nr. 61/1998 reiese că licenţa este un contract de concesiune încheiat între concedent şi concesionar prin care concesionarului i se acordă dreptului de a efectua activităţi miniere.

Aşadar, contractul de concesiune se încheie între concedent şi concesionar, orice altă entitate fiind terţă de acest raport contractual, motiv pentru care, în lipsa unor dispoziţii legale contrare, doar creditorul obligaţiei pretins neexecutate, respectiv ANRM, are calitatea procesuală activă de a formula o asemenea cerere.

Creditorul este singurul îndreptăţit să aprecieze asupra gravităţii eventualei neexecutări şi să decidă soarta contractului în care este implicat, respectiv să aleagă dintre toate remediile posibile pe cel care corespunde cel mai bine intereselor sale. Astfel, doar creditorul, şi nu un terţ de contract, cum este recurenta-reclamantâ, poate să decidă dacă doreşte obligarea debitorului la executarea în natură sau aplicarea celorlalte remedii prevăzute de lege în cazul unei eventuale neexecutări a contractului.

Această concluzie se impune cu şi mai mare evidenţă în prezenta cauză, care are ca obiect un contract privind resursele minerale. Or, sub acest aspect, ANRM, în calitatea sa de autoritate competentă care reprezintă interesele statului în domeniul resurselor minerale, este singura în măsură să decidă care sunt remediile ce se impun a fi luate în cazul unei eventuale neexecutări a contractului.

În consecinţă, recurenta-reclamantâ nu justifică interes şi nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză, calitatea acesteia de asociaţie în domeniul protecţiei mediului nefiind de natură să îi confere calitate procesuală activă în prezentul litigiu şi să justifice interesul în formularea prezentului demers judiciar, care nu este un litigiu de mediu.

În susţinerea recursului incident împotriva considerentelor sentinţei cu privire la aplicabilitatea în cauză a Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei pronunţate de instanţele europene în aplicarea şi interpretarea acestor, recurenta arată următoarele:

Prima instanţă a reţinut în mod vădit nelegal şi nefondat atât în motivarea soluţiei cu privire la excepţii, cât şi cu privire la cheltuielile de judecată, aplicabilitatea Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei pronunţate de instanţele europene în aplicarea şi interpretarea acestora.

Considerentele primei instanţe încalcă regulile de procedură incidente şi sunt o consecinţă a aplicării greşite a art. 6 alin. (2) şi art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, respectiv a art. 2 pct. 2 şi 12 din O.U.G. nr. 195/2005 - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta-reclamantâ nu a invocat dispoziţiile Convenţiei de la Aarhus, aceasta referindu-se Ia art. 9 din Convenţia de la Aarhus exclusiv pentru a-şi justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză.

Aşadar, recurenta-reclamantâ nu a invocat în niciun moment aplicabilitatea în cauză a art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus şi/sau a jurisprudenţei CJUE pronunţate în legătură cu interpretarea acestui text.

Or, prima instanţă a reţinut, din oficiu, aplicabilitatea hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C 252/22 prin care s-a analizat modalitatea de interpretare a art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, precum şi aplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei de la Aarrhus.

Aşadar, prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii şi limitele cu care a fost învestită, cu nesocotirea astfel a art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În egală măsură, faţă de împrejurarea că instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicabilitatea Convenţiei de la Aarhus, iar ulterior s-a pronunţat pe acest aspect fără a acorda pârâtei dreptul de a-l combate în mod corespunzător, prima instanţă a încălcat şî principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ. şi dreptul la apărare.

În al doilea rând, litigiul de faţă nu priveşte probleme de mediu, Actul Adiţional nu este un act administrativ de mediu, astfel încât legislaţia incidentă în această materia nu este aplicabilă în cauză.

Actul Adiţional a cărui suspendare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă nu reprezintă un act administrativ de mediu, respectiv act de reglementare în domeniul protecţiei mediului şi, pe cale de consecinţă, prezenta cauza nu reprezintă un litigiu de mediu care să atragă aplicabilitatea tuturor acestor dispoziţii.

Sub un prim aspect, actele de reglementare în domeniul protecţiei mediului sunt cele prevăzute la art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 195/2005, respectiv: decizia etapei de încadrare, avizul de mediu, acordul de mediu, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu, autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră şi autorizaţia privind activităţi cu organisme modificate genetic. Or, este evident că Actul Adiţional nu se regăseşte printre cele reglementate la art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 195/2005 şi nici nu ar putea să se regăsească având în vedere inclusiv emitentul, temeiul legal şi obiectul său.

Sub un al doilea aspect, potrivit art. 2 pct. 12 din acelaşi act normativ, autorităţile competente pentru protecţia mediului sunt: autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului, Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", precum şi Garda Naţională de Mediu şi structurile subordonate acesteia. Or, Actul Adiţional este încheiat de ANRM, autoritatea cu atribuţii legale potrivit legislaţiei în domeniul minier, acesta nefiind emis de vreuna dintre autorităţile competente pentru protecţia mediului.

Sub un al treilea aspect, încheierea Actului Adiţional nu este reglementată de legislaţia de mediu (respectiv O.U.G. nr. 195/2005 ori altă legislaţia specifică de mediu), ci de legislaţia în domeniul minier.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că Actul Adiţional nu este şi nici nu ar putea să fie în vreo situaţie calificat drept act administrativ de mediu/act de reglementare în domeniul protecţiei mediului.

Totodată, concluzia că nu ne aflăm în ipoteza unui litigiu ce are ca obiect protecţia mediului este evidentă şi prin raportare la motivele pe care recurenta-reclamantă le-a invocat pentru a-şi fundamenta cererea de suspendare.

Astfel, atât prin petitul acţiunii, cât şi în cuprinsul acesteia, recurenta-reclamantă a invocat pretinsa nelegalitate a Actului Adiţional din două motive:

• pretinsa lipsă de competenţă a ANRM în aprobarea prelungirii licenţei de exploatare, respectiv pentru semnarea Actului Adiţional şi

• pretinsa încălcare a art. 39 alin. (1) lit. c) din Legea Minelor nr. 85/2003 pentru depăşirea termenului de începere a lucrărilor.

Aşadar, recurenta-reclamantă a invocat motive de nelegalitate străine de legislaţia de mediu/protecţia mediului, nefiind invocate ori demonstrate considerentele pentru care mediul ar fi afectat faţă de motivele de nelegalitate invocate şi nici nu a invocat sau demonstrat încălcări, inclusiv ale legislaţiei de mediu, care ar putea să afecteze protecţia mediului.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă face referire la diverse aspecte generice privind protecţia mediului nu transformă problema de drept supusă judecăţii într-o problemă de mediu, motivele de nelegalitate pretinse vizând exclusiv pretinse nerespectări ale legislaţiei în domeniul minier.

4. Apărările intimatelor

4.1 AUTORITATEA NAŢIONALA DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL MINIER, PETROLIER Şl AL STOCĂRII GEOLOGICE A DIOXIDULUI DE CARBON (ANRMPSG) a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia tardivităţii acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată intimata - pârâtă că, în prezenta cauză, termenul de recurs este de 5 zile de la comunicare şi atât hotărârea supusă recursului, cât şi încheierea atacată, au fost comunicate la data de 01.10.2024, termenul de recurs împlinindu-se la data de 07.10.2024.

În schimb, conform vizei de înregistrare la instanţă reiese că recursul a fost depus în data de 08.10.2024, deci cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege.

În ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.09.2024, prin care s-a respins ca tardivă cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, arată că instanţa de fond a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., constatând tardivitatea cererii modificatoare formulată de reclamanta A..

În ce priveşte sentinţa nr. 321/2024, excepţia lipsei de obiect este întemeiată şi a fost corect admisă de instanţa de fond, constatând că în cauză nu există un Ordin din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999.

Tot astfel, soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei de obiect este legală.

Referitor la excepţia inadmisibilitătii cererii de suspendare a Actului adiţional nr. x de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999, aceasta este întemeiată şi a fost corect admisă de instanţa de fond.

4.2 Intimata-pârâtă B. S.A a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia nulităţii motivului de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată şi a solicitat totodată respingerea ca nefondat a recursului formulat de A., cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată,

În susţinerea nulităţii motivului de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, intimata arată că motivele invocate de A. în cuprinsul recursului cu privire la caracterul pretins nerezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată nu reprezintă critici de nelegalitate cu privire la sentinţa recurată, ci aspecte de fapt care nu pot face obiectul recursului şi nu pot fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege (fiind simple critici de temeinicie), legiuitorul reglementând distinct sancţiunea nulităţii în aceste situaţii.

În acest sens, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducerea! Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critica modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..'

În aceste condiţii, recursul formulat de A. nu respectă exigenţele prevăzute de lege, iar faţă de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. raportat la alin. (3), precum şi faţă de prevederile art. 489 alin. (1) raportat la alin. (2) C. proc. civ., se impune constatarea nulităţii recursului formulat.

Pe fond, intimata susţine legalitatea încheierii din data de 12.09.2024, precizând că recurenta-reclamantă susţine, în principal, că cererea sa din 11.09.2024 nu ar reprezenta o cerere modificatoare şi, în subsidiar, că art. 204 C. proc. civ. nu ar fi aplicabil litigiilor de contencios administrativ.

Or, dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere - de altfel, nici recurenta-reclamantă nu a invocat şi/sau dovedit acest aspect, motiv pentru care reiese că aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile oricăror litigii, fără circumstanţierile lipsite de orice suport juridic ale recurentei-reclamante.

Totodată, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă dispoziţii speciale faţă de normele de drept comun privind întocmirea cererii de chemare în judecată, regularizarea şi modificarea sa şi nu derogă în niciun fel de la acestea.

În consecinţă, criticile recurentei-recclamante care privesc încheierea din data de 12.09.2024 sunt neîntemeiate.

Privind recursul împotriva sentinţei civile nr. 321/17.09.2024, intimata argumentează caracterul nefondat al susţinerilor privitoare la admiterea excepţiei lipsei de obiect a cererii de suspendare a Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenţei, arătând că, în susţinerea recursului formulat, A. face trimitere la aceleaşi argumente formulate în legătură cu soluţia de admitere de către prima instanţă a tardivităţii cererii formulate în data de 11.09.2024.

Tot astfel, intimata susţine caracterul nefondat al susţinerilor privitoare la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare a Actului Adiţional, instanţa de fond reţinând correct că nu se poate solicita suspendarea unui contract administrativ în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Condiţiile de admisibilitate în ce priveşte o cerere de suspendare sunt reglementate prin Legea nr. 554/2004, acestea nefiind însă îndeplinite, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Intimata argumentează şi caracterul nefondat al susţinerilor privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată.

Ab initio, criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa încălcare a caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aspect de natură a atrage nulitatea recursului.

În subsidiar, arătă că susţinerile recurentei-reclamante cu privire la acest aspect sunt nefondate.

Astfel, în primul rând, cauza dedusă judecăţii nu reprezintă un litigiu de mediu, astfel încât legislaţia de mediu şi, implicit, Convenţia de la Aarhus, interpretarea CJUE a dispoziţiilor din convenţie şi jurisprudenţa Comitetului de la Aarhus nu sunt incidente în cauză.

În al doilea rând, cheltuielile acordate de instanţa de fond sunt rezonabile prin raportare la complexitatea cauzei şi munca depusă de avocaţi.

Prezenta cauză are o complexitate ridicată, astfel încât munca ce a trebuit să fie prestată de reprezentantul convenţional al societăţii pârâte în această cauză este una considerabilă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

Complexitatea acestei cauze şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată rezultă în mod obiectiv din numărul extrem de mare de ore ce a trebuit alocat pentru pregătirea, asistenţa juridică şi reprezentarea în acest dosar.

În litigiul de fată, activitatea desfăşurată de avocat a contribuit în mod categoric la soluţionarea favorabilă a cauzei, aceasta constând în activităţi multiple şi diverse, precum: studiul prealabil al volumului mare de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, precum şi a actelor din dosarul cauzei, studiul legislaţiei aplicabile în cauză, atât din domeniul minier, cât şi din alte domenii incidente, cercetarea în doctrină şi în jurisprudenţa naţională şi europeană cu privire la interpretarea prevederilor legale incidente în cauză, redactarea întâmpinării la cererea introductivă, a întâmpinării Ia cererea modificatoare, a notelor de şedinţă cu privire la probatoriu şi diverse incidente procedurale, pregătirea pentru dezbateri, reprezentarea la termene şi susţinerea concluziilor asupra cererii.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, cuantumul cheltuielilor acordate de instanţa de fond apare ca fiind unul rezonabil şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului se impune şi sub acest aspect.

4.3. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a arătat următoarele:

Având în vedere faptul că prima instanţă s-a pronunţat deja asupra acţiunii principale. inclusiv asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi excepţiei lipsei de interes, în sensul respingerii acestora, sunt incidente dispoziţiile art. 430, art. 431 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ. şi constatarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 66/6.02.2025 asupra soluţionării acestor excepţiilor procesuale.

Prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi excepţiei lipsei de interes a reclamantei A., Curtea de Apel Cluj, ca primă instanţă în acţiunea principală, a decis faptul că reclamanta are calitate procesuală activă şi are interes.

În acest sens, instanţa a plecat de la premisa că litigiul este un litigiu de mediu, pentru că aceasta a fost principala apărare invocată de pârâta B. atât în întâmpinare, cât şi în concluziile scrise.

În egală măsură, este rezonabil a concluziona că, respingând aceste excepţii. Curtea de Apel Cluj s-a pronunţat şi asupra aplicării Convenţiei de la Aarhus.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în privinţa susţinerilor recurentei-pârâte privind calificarea litigiului ca fiind unul de mediu.

Conchide intimata-reclamantă că atât timp cât litigiul de faţă este un litigiu de mediu, sunt incidente în cauză atât Convenţia de la Aarhustm, cât şi jurisprudenţa CJUE în materie, inclusiv Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 252/22.

5. Aspecte procesuale

5.1 La data de 18.02.2025, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încheierea din 12.09.2024 şi sentinţa nr. 321/2024, în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Conform susţinerilor recurentei-reclamante, această renunţare este determinată de faptul că, după formularea recursului, în dosar nr. x/2024 aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, prima instanţă a procedat la judecarea acţiunii în anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită în litigiul de faţă, şi a pronunţat hotărârea de respingere a acesteia în data de 6.02.2024.

In egală măsură, Guvernul a analizat, în şedinţa din 28.01.2025, un proiect de hotărâre de guvern privind încheierea unui alt act adiţional la licenţa de concesiune nr. x a activităţii de exploatare în perimetrul Certej, judeţul Hunedoara, ca urmare a expirării duratei actului adiţional nr. x la licenţa de exploatare nr. 435/1999, act administrativ a cărui suspendare a fost cerută în prezenta cauză.

Precizează recurenta că păstrează invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la soluţia primei instanţei în materia cheltuielilor de judecată, aşa cum aceasta se regăseşte în sentinţa nr. 321/2024.

5.2 Excepţia tardivităţii recursului principal, invocată de intimata-pârâtă ANRMPSG prin întâmpinare a fost respinsă de Înalta Curte la termenul din 21 mai 2025, iar excepţia nulităţii aceluiasi recurs, invocată de intimata-pârâtă B. S.A a fost respinsă de Înalta Curte la termenul din 17 septembrie 2025.

II. Soluţia Înaltei Curţi

II.1 Privind cererea recurentei-reclamante de sesizare a CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE, Înalta Curte constată că aceasta vizează pronunţarea unei hotărâri preliminare prin care să se răspundă la o întrebare privind interpretarea art. 3 alin. (8) şi art. 9 alin. (3) şi (4) din Convenţia privind accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu, adoptată la Aarhus la 25.06.1998, şi aprobată în numele Comunităţii Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (Jurnalul Oficial seria x nr. x, p. 1) (în continuare Convenţia de la Aarhus), respectiv:

"Având în vedere obiectivele art. 9 alin. (3) şi (4) din Convenţia de la Aarhus, precum şi obiectivul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, art. 3 alin. (8) şi art. 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus. trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislaţii naţionale care prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei (Articolul 452 C. proc. civ. român) întrucât această legislaţie aduce atingere cerinţei previzibilităţii rezonabile a cheltuielilor de judecată în litigiile de mediu?"

Cu privire la această cerere, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea".

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, procedura instituită de art. 267 din TFUE are la bază separaţia clară a funcţiilor judiciare între Curtea de Justiţie şi instanţele statelor membre, care presupune cooperarea loială între acestea, în scopul aplicării uniforme a dreptului Uniunii în cadrul acesteia.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83 şi Ordonanţa din 8 septembrie 2016, Google Ireland şi Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, punctul 14). Altfel spus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunţe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal şi nici să soluţioneze eventualele divergenţe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional.

Instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, acestor instanţe revenindu-le obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

În plus, cererea de pronunţare a unei decizii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se poate admite numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal şi numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.

Conform jurisprudenţei constante, motivul pentru care CJUE este sesizată cu privire la emiterea unei decizii preliminare nu este acela de a obţine o opinie consultativă în legătură cu chestiuni generale sau ipotetice, ci trebuie ca aceasta să fie necesară pentru soluţionarea efectivă a disputei, întrebarea adresată trebuind să aibă relevanţă pentru hotărârea care urmează a fi emisă la nivel naţional.

În cauză, această condiţie nu este întrunită, Hotărârea CJUE nefiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.

În acest sens se constată că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie vizează interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (8) şi art. 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus, în sensul dacă acestea se opun unei legislaţii naţionale care prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei (articolul 452 C. proc. civ. român),

Întrebarea preliminară propusă de recurenta-reclamantă are drept premisă conformitatea dispoziţiei art. 452 C. proc. civ., care prevede drept moment-limită al depunerii dovezilor cheltuielilor de judecată închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei cu cerinţa previzibilităţii cheltuielilor de judecată în litigiile de mediu, astfel cum această condiţie ar reieşi din obiectivele art. 9 alin. (3) şi (4) şi art. 3 alin. (8) din Convenţia de la Aarhus.

Or, motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă vizează exclusiv proporţionalitatea cheltuielilor de judecată prin raportare la art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Aşadar, prevederile art. 452 C. proc. civ., a căror interpretare se solicită de către recurenta-reclamantă, nu au incidenţă în cauză, iar întrebarea ridicată de aceasta nu are legătură cu obiectul cauzei şi vizează o situaţie pur ipotetică.

Se observă în acest sens că recurenta-reclamantă nu a invocat în niciun moment, prin recurs, ca motiv de nelegalitate, imposibilitatea acesteia de a lua cunoştinţă de cuantumul cheltuielilor de judecată cauzată de depunerea acestora la data închiderii dezbaterilor pe fondul cauzei.

De asemenea, recurenta-reclamantă nu a făcut vreo trimitere (nici măcar tangenţială) la prevederile art. 452 C. proc. civ.

Aşa fiind, întrebarea preliminară propusă de recurenta-reclamantă apare ca vizând o situaţie ipotetică inclusiv pentru faza recursului.

Lipsa de pertinenţă a întrebării preliminare formulate reiese şi din absenţa oricărui efect pe care o eventuală interpretare a prevederilor vizate de întrebarea preliminară ar produce-o în soluţionarea raporturilor juridice deduse judecăţii.

În acest sens, Înalta Curte constată că este investită cu un recurs care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată care pot fi acordate într-un litigiu de mediu.

În schimb, cererea de sesizare priveşte problema momentului până la care pot fi solicitate într-un proces cheltuielile de judecată, aspect necontestat în cauză.

Aşa fiind, indiferent ce ar stabili CJUE în caz de sesizare, Hotărârea sa nu ar avea nicio consecinţă în cauză şi nu ar influenţa soluţia care se va pronunţa asupra recursurilor de faţă, care, aşa cum s-a arătat, pun în discuţie cu totul alte probleme de drept decât cele la care se referă sesizarea.

Faţă de acestea se conchide că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ar putea furniza elemente de interpretare a dreptului Uniunii care să fie necesare soluţionării prezentei cauze.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

II. 2 Soluţia asupra recursurilor formulate

În prezenta cauză, după renunţarea recurentei-reclamante la susţinerea unora dintre motivele de recurs, astfel cum s-a detaliat în precedent, Înalta Curte a rămas investită cu soluţionarea recursului principal formulat de reclamantă doar cu privire la soluţia primei instanţei asupra cheltuielilor de judecată, critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind criticată interpretarea şi aplicarea art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 9 alin. (3) şi (4) din Convenţia de la Aarhus.

Susţine recurenta-reclamantă, în esenţă, că, deşi este corectă soluţia primei instanţe de a face referire la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-252/22, având ca obiect interpretarea art. 9 din Convenţia de la Aarhus, totuşi, prima instanţă nu a avut în vedere criteriile în mod specific menţionate de Curte în materia litigiilor de mediu, ceea ce reprezintă o greşită aplicare a legii.

De asemenea, Înalta Curte urmează a analiza recursul incident formulat de pârâta B. împotriva soluuţiei de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale a reclamantei şi lipsei de interes, precum şi împotriva acelor considerente ale sentinţei primei instanţe prin care s-a reţinut aplicabilitatea în cauză a Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei instanţei europene în aplicarea şi interpretarea acestora.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a reţinut în mod nelegal aplicabilitatea în cauză a Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei pronunţate de instanţele europene în aplicarea şi interpretarea acestora, considerentele primei instanţe încalcând regulile de procedură incidente şi fiind o consecinţă a aplicării greşite a art. 6 alin. (2) şi art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, respectiv a art. 2 pct. 2 şi 12 din O.U.G. nr. 195/2005 - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere că prin recursul incident se critică modul de soluţionare a unor excepţii care, în caz de admitere, ar fi condus la respingerea acţiunii fără a se mai soluţiona fondul cauzei, precum şi acele considerente ale primei instanţe care ţin de natura litigiului şi de stabilirea actelor normative aplicabile în cauză, Înalta Curte va analiza mai întâi susţinerile din recursul incident.

Analizând, aşadar, recursul incident, Înalta Curte constată că prin acesta au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cazul de casare instituit de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. intervine atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind vizate, aşadar, neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

La rândul său, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. intervine atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ipotezele circumscrise acestui motiv de casare întâlnindu-se în situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, etc.

În speţă, recurenta - reclamantă susţine că, atât în soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante şi lipsei de interes, cât şi în soluţionarea fondului cauzei şi a cererii privind cheltuielile de judecată, în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă aplicabilitatea Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei pronunţate de instanţele europene în aplicarea şi interpretarea acestor, în special a hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-252/22.

Privind soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante, precum şi a excepţiei lipsei de interes, recurenta-pârâtă arată că, în încercarea de a-şi justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză, recurenta-reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată prevederile art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 şi, cu titlu general, dispoziţiile art. 9 din Convenţia de la Aarhus, fără a arăta în concret şi în mod argumentat care componentă a accesului la justiţie dintre cele reglementate la alin. (1) (3) ale acestui articol o consideră aplicabilă în prezenta cauză.

Apreciază recurenta-pârâtă, faţă de acestea, că recurenta-reclamantă nu a invocat niciun moment aplicabilitatea în cauză a art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus şi/sau a jurisprudenţei CJUE pronunţate în legătură cu interpretarea acestui text, astfel că prima instanţă a reţinut, din oficiu, în motivarea respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului aplicabilitatea hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C-252/22 şi prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia de la Aarhus.

Recurenta-pârâtă consideră că, prin respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes prin raportare la cu totul alte motive decât cele invocate de recurenta-reclamantă, prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii şi limitele cu care a fost învestită, cu nesocotirea astfel a art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Susţine, de asemeni, că, faţă de împrejurarea că instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicabilitatea art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, respectiv a art. 6 alin. (2), iar ulterior s-a pronunţat pe acest aspect fără a acorda recurentei-pârâte dreptul de a-l combate în mod corespunzător, prima instanţă a încălcat şi principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ. şi dreptul la apărare al recurentei-pârâte.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reţine că reclamanta a invocat, la paragraful 17 din cererea de chemare în judecată, prevederile art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/20057 şi dispoziţiile art. 9 din Convenţia de la Aarhus.

Totodată, în faţa instanţei de fond, la ultimul termen de judecată, reclamanta a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta B. S.A., făcând trimitere la Convenţia de Aarhus, precum şi la cauza CJUE C-252/2022.

Conform art. 20 alin. (1) din actul normativ menţionat, "Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000".

Faţă de conţinutul acestui text de lege rezultă că O.U.G. nr. 195/2005, indicată expres de reclamantă ca temei al cererii sale de chemare în judecată, face trimitere la prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000.

Aşa fiind, contrar criticilor recurentei-pârâte, chiar şi în lipsa unei întemeieri exprese a acţiunii pe prevederile Convenţiei de la Aarhus, aplicabilitatea acesteia decurgea oricum din chiar prevederile Ordonanţei de Guvern expres invocată de reclamantă.

Mai mult, prevederile art. 9 din Convenţia de la Aarhus au fost invocate şi ulterior introducerii acţiunii, pe tot parcursul judecăţii în faţa instanţei de fond, inclusiv în concluziile verbale şi scrise privind cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă.

Astfel, spre exemplu, în concluziile scrise depuse de recurenta-reclamantă la data de 13.09.2024, aceasta a invocat incidenţa Convenţiei Aarhus, în special a art. 9 alin. (3) şi (4), aceeaşi fiind situaţia şi cu privire la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-252/22.

În consecinţă, contrar criticilor recurentei-pârâte, prima instanţă nu a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut art. 22 alin. (6) C. proc. civ., principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ. şi dreptul la apărare al recurentei-pârâte.

Aşa fiind, se conchide că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Privind aplicabilitatea în cauză a Convenţiei de la Aarhus, astfel cum a fost adoptată prin Legea 86/2000, Înalta Curte constată că preambulul acesteia pune în evidenţă două concepte: dreptul la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului, precum şi importanţa accesului la informaţie, a participării publice şi accesul la justiţie, în vederea dezvoltării durabile.

Prin Convenţie se recunoaşte, aşadar, dreptul la mediu, ce este înfăţişat cu titlu de obiectiv care trebuie realizat, fără a-i fi precizat conţinutul şi sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze obiectivul, respectiv dreptul publicului de a participa la procesul decizional şi la accesul la justiţie în materie de mediu.

Cele trei principii directoare, consacrate de Convenţie se referă la:

a) dreptul publicului de a avea acces la informaţia de mediu;

b) dreptul publicului de a participa la luarea deciziilor;

c) garantarea dreptului publicului de a se adresa justiţiei în cazul în care primele două drepturi sunt încălcate şi, deopotrivă garantarea dreptului publicului de a se adresa justiţiei în cazurile în care legislaţia de mediu este încălcată.

Activităţile concrete care intră sub imperiul prevederilor convenţiei sunt enumerate în anexa I, iar la puncul 16 sunt menţionate "Cariere şi exploatări miniere în carieră, acolo unde suprafaţa amplasamentului depăşeşte 25 ha, sau extractia turbei, acolo unde suprafaţa amplasamentului depăşeşte 150 ha".

Or, în speţă, B. este titulara Licenţei de concesionare a activităţilor de exploatare în perimetrul Certej nr. 435/1999, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 51/2000, obţinută ca urmare a transferului acesteia de la Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi D. S.A., transfer aprobat prin Ordinul nr. 192/2001 emis de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale .

Prin licenţa de concesiune pentru exploatare nr. 435/1999 au fost date în concesiune activităţi de exploatare a resurselor minerale din perimetrul Certej, Licenţa fiind guvernată de Legea Minelor nr. 61/1998, lege în vigoare la momentul încheierii Licenţei.

Pe întreaga durată a Licenţei, B. a desfăşurat activităţi miniere, avizate conform cerinţelor specifice din sectorul minier.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că prezentului litigiu îi sunt aplicabile prevederile Convenţiei de la Aarhus, contrar susţinerilor recurentei-pârâte B..

Susţine, de asemenea, recurenta-pârâtă că hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-252/22 nu este incidentă în cauză de vreme ce aceasta nu a avut drept premisă analiza calităţii procesuale active a organizaţiilor de mediu în ipoteza unor contracte de concesiune cu privire la activităţi miniere, care nu sunt acte administrative de mediu.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, astfel cum se arată la considerentul nr. 1 din Hotărârea menţionată, "cererea de decizie preliminară priveşte interpretarea articolului 2 punctul 4, precum şi a articolului 9 alin. (3)-(5) din Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi aprobată în numele Comunităţii Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 14, p. 204, denumită în continuare "Convenţia de la Aarhus")".

Aşa fiind, din moment ce Convenţia de la Aarhus este incidentă în cauză, este aplicabilă şi Hotărârea CJUE prin care sunt interpretate prevederile acesteia.

Sunt neîntemeiate şi criticile recurentei-pârâte referitoare la faptul că, deşi are un scop şi obiectiv limitate la apărarea dreptului la un mediu, pentru ca o organizaţie neguvernamentală, cum este şi recurenta-reclamanta, să aibă calitate procesuală activă în temeiul art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii: (i) aceasta să promoveze protecţia mediului şi (ii) acţiunea să fie exercitată în probleme de mediu, respectiv într-un litigiu având ca obiect protecţia mediului.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă s-ar considera că recurenta-reclamantă promovează protecţia mediului în sensul primei condiţii rezultând din art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, cea de-a doua condiţie, respectiv ca litigiul să vizeze probleme de mediu, respectiv să aibă ca obiect protecţia mediului, nu este îndeplinită.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze îl constituie cererea recurentei-reclaamnte de suspendare a actelor administrative prin care a fost prelungită licenţa de concesiune pentru exploatarea minereurilor auro-argentifere şi polimetalice din perimetrul Certeju.

Este vorba, aşadar, de o exploatare minieră care, prin esenţa ei, presupune o alterare adusă mediului, în definiţia dată de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2005.

Legea nr. 85/2003 a minelor, act normativ adus în discuţie în prezenta cauză, defineşte activitatea minieră ca fiind ansamblul de lucrări privind prospecţiunea, explorarea, dezvoltarea, exploatarea, prepararea/prelucrarea, concentrarea, comercializarea produselor miniere, conservarea şi închiderea minelor, inclusiv lucrările aferente de refacere şi reabilitare a mediului (art. 3 pct. 1).

Potrivit Ghidului de aplicare a Convenţiei de la Aarhus. noţiunea de legislaţie privind mediul din art. 9 alin. (3) din Convenţie nu este limitată la acte normative ce cuprind noţiunea de mediu în titlu, ci elementul esenţial este ca acea legislaţie să aibă legătură cu mediul, exploatarea resurselor naturale fiind indicată în mod expres ca un exemplu de astfel de legislaţie.

Recurenta-pârâtă mai arată, referitor la calitatea procesuală activă a recurentei-reclamante, că art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 conferă doar în mod generic calitate procesuală activă asociaţiilor care promovează protecţia mediului, iar recurenta-reclamantă nu este nici persoana vătămată prin actul administrativ atacat şi nici nu poate fi asimilată persoanei vătămate, motiv pentru care se impune concluzia că aceasta nu are interes şi calitate procesuală activă în prezentul litigiu.

Aceste susţineri urmează a fi înlăturate de Înalta Curte, ele fiind neîntemeiate.

În acest sens, Înalta Curte constată că, după cum rezultă din art. 8 din Statutul recurentei-reclamante, scopul asociaţiei este acela de a desfăşura programe sau proiecte care să contribuie la apărarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, la dezvoltarea sectorului nonguvernamental în România şi la îmbunătăţirea proceselor decizionale ale administraţiei publice.

Totodată, aşa cum reiese din art. 9 din Statut, printre obiectivele urmărite de asociaţie pentru realizarea scopului său este şi acela cu privire la "atacarea în instanţă a deciziilor ilegale ale autorităţilor locale şi centrale în probleme de mediu".

Or, conform art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, "Organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului au drept la acţiune în justiţie în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecţia mediului".

Totodată, prin Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-255/22 s-a statuat că "(...) articolul 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale în temeiul căreia unei entităţi juridice, alta decât o organizaţie neguvernamentală de protecţie a mediului, nu i se recunoaşte calitatea procesuală activă pentru a ataca un act administrativ care nu îi este adresat decât atunci când invocă încălcarea unui interes legitim privat sau a unui interes legat de o situaţie juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate."

Cât despre Decizia nr. 8 din 02/03/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, invocată de recurenta-pârâtă, trebuie remarcat că prin aceasta se interpretează dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), r) şi s) şi art. 8 alin. (11) şi (12) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, stabilindu-se că, "în vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociaţiilor, în calitate de organisme sociale interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele asociaţiei, potrivit statutului".

În schimb, astfel cum se precizează la considerentul nr. 46 din Hotărârea CJUE din cauza C-255/22, în litigiile de mediu există o situaţie de excepţie pentru organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului, acestea putând să invoce, cu titlu principal, un interes legitim public fără a fi obligate să justifice un interes legitim privat.

Aspectele menţionate au fost analizate de prima instanţă, care, pe baza interpretării lor, a ajuns la concluzia judicioasă că în cauză poate fi reţinută existenţa unui interes legitim al reclamantei, interes ce decurge din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele asociaţiei, potrivit statutului, motiv pentru care atât excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, cât şi excepţia lipsei de interes, au fost respinse.

Cât despre faptul că recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi din altă perspectivă care nu ar fi fost deloc analizată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a susţinut că licenţa este un contract de concesiune încheiat între concedent şi concesionar, iar creditorul este singurul îndreptăţit să aprecieze asupra gravităţii eventualei neexecutări şi să decidă soarta contractului în care este implicat.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că ele sunt neîntemeiate cât timp, în prezenta cauză, nu se pune problema neexecutării contractului, ci reclamanta, asociaţie care promovează protecţia mediului, solicită suspendarea Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenţei de exploatare nr. 435/1999 al cărei titular este societatea B. S.A. şi a Actului adiţional nr. x la licenţa de exploatare nr. 435/1999 iar, în subsidiar, în ipoteza în care nu există un ordin ANRM de aprobare a prelungirii licenţei de exploatare nr. 435/1999, solicită suspendarea Actului adiţional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenţei de exploatare nr. 435/1999, susţinând că, în lipsa Hotărârii de Guvern de aprobare a prelungirii licenţei nr. x/1999, ANRM nu este autorizată să reprezinte interesele statului, iar actul adiţional, astfel încheiat, este afectat de un viciu existenţial.

Privind recursul incident împotriva considerentelor sentinţei cu privire la aplicabilitatea în cauză a Convenţiei de la Aarhus, a legislaţiei de mediu, precum şi a jurisprudenţei pronunţate de instanţele europene în aplicarea şi interpretarea acestor, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentă în această privinţă reprezintă o reiterare a criticilor aduse soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante, precum şi a lipsei de interes.

Astfel, recurenta-pârâtă reiterează că recurenta-reclamantâ nu a invocat dispoziţiile Convenţiei de la Aarhus, aceasta referindu-se la art. 9 din Convenţia de la Aarhus exclusiv pentru a-şi justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză, astfel că prima instanţă a reţinut, din oficiu, aplicabilitatea hotărârii pronunţate de CJUE în cauza C 252/22 prin care s-a analizat modalitatea de interpretare a art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, precum şi aplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei de la Aarrhus.

Tot astfel, recurenta-pârâtă reiterează susţinerile potrivit cărora litigiul de faţă nu priveşte probleme de mediu, iar Actul Adiţional nu este un act administrativ de mediu, astfel încât legislaţia incidentă în această materie nu este aplicabilă în cauză.

Aşa fiind, argumentele Înaltei Curţi prezentate pe larg în analiza privind legalitatea soluţiei de respingere a excepţiilor rămân valabile, neimpunându-se reiterarea lor.

Ca răspuns la criticile recurentei - pârâte referitoare la faptul că Actul Adiţional contestat în cauză nu se regăseşte printre actele de reglementare în domeniul protecţiei mediului prevăzute la art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 195/2005, că Actul Adiţional este încheiat de ANRM, autoritatea cu atribuţii legale potrivit legislaţiei în domeniul minier, acesta nefiind emis de vreuna dintre autorităţile competente pentru protecţia mediului şi că încheierea Actului Adiţional nu este reglementată de legislaţia de mediu (respectiv O.U.G. nr. 195/2005 ori altă legislaţie specifică de mediu), ci de legislaţia în domeniul minier, Înalta Curte reiterează că, potrivit Ghidului de aplicare a Convenţiei de la Aarhus, noţiunea de legislaţie privind mediul din art. 9 alin. (3) din Convenţie nu este limitată la acte normative ce cuprind noţiunea de mediu în titlu, ci elementul esenţial este ca acea legislaţie să aibă legătură cu mediul.

Or, exploatarea resurselor naturale este indicată în mod expres ca un exemplu de astfel de legislaţie.

Faţă de toate acestea, Înalta Curte conchide că sunt neîmtemeiate criticile recurentei-pârâte, recursul incident fiind nefondat.

Privind recursul reclamantei, Înalta Curte constată că, după renunţarea recurentei la susţinerea unor motive de recurs, acesta vizează doar soluţia primei instanţe privind cheltuielile de judecată, criticile fiind subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că, deşi este corectă soluţia primei instanţe de a face referire la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-252/22, având ca obiect interpretarea art. 9 din Convenţia de la Aarhus, totuşi prima instanţă nu a avut în vedere criteriile în mod specific menţionate de Curte în materia litigiilor de mediu, ceea ce reprezintă o greşită aplicare a legii.

Contrar acestor critici. Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 9 din Convenţia de la Aarhus, astfel cum au fost acestea interpretate prin Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-252/2022.

Conform Punctului 2 din dispozitivul aceastei Hotărâri, "articolul 9 alin. (4) şi (5) din Convenţia privind accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi aprobată în numele Comunităţii Europene prin Decizia 2005/370 a Consiliului, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, pentru a garanta respectarea cerinţei ca procedurile jurisdicţionale să nu fie exagerat de costisitoare, instanţa chemată să se pronunţe cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată a unei părţi care a căzut în pretenţii într un litigiu în materie de mediu trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor cauzei, inclusiv de interesul acestei părţi şi de interesul general legat de protecţia mediului".

Contrar criticilor recurentei-reclamante, prima instanţă a analizat proporţionalitatea cheltuielilor de judecată inclusiv prin raportare la ansamblul împrejurărilor cauzei, interesul acestei părţi reclamante şi interesul general legat de protecţia mediului, ajungând la concluzia, justă, că deşi cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă sunt în cuantum de 422.242,01 RON, totuşi, raportat la circumstanţele prezentei cauze, acordarea cheltuielilor de judecată în cuntum de 20.000 RON răspunde exigenţelor cerute de lege.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod judicios aspectele consemnate la considerentul 72 din Hotărârea CJUE, în care se arată că "trebuie amintit că cerinţa ca procedurile jurisdicţionale în materie de mediu să nu fie exagerat de costisitoare nu interzice nicidecum instanţelor naţionale să pună cheltuielile de judecată în sarcina unui reclamant. Acest lucru reiese în mod explicit din articolul 3 alin. (8) din Convenţia de la Aarhus, care precizează că nu se aduce atingere puterii instanţelor naţionale de a impune costuri rezonabile în cadrul procedurilor judiciare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2018, North East Pylon Pressure Campaign şi Sheehy, C-470/16, EU:C:2018:185, punctul 60, precum şi jurisprudenţa citată).

Hotărârea mai arată că cerinţa conform căreia un proces nu trebuie să fie exagerat de costisitor se referă la ansamblul costurilor financiare ocazionate de participarea la procedura judiciară şi că, în consecinţă, caracterul exagerat de costisitor trebuie apreciat global, ţinând seama de toate costurile suportate de partea în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 aprilie 2013, Edwards şi Pallikaropoulos, C-260/11, EU:C:2013:221, punctele 27 şi 28 şi jurisprudenţa citată) - considerentul 73.

Or, prima instanţă, prin sentinţa recurată, a aplicat întocmai aceste considerente.

Tot astfel, prima instanţă a ţinut seama de criteriile menţionate în considerentele Hotărârii CJUE, contrar criticilor recurentei-pârâte.

Aceste criterii sunt menţionate la paragrafele 74 şi 75 din Hotărâre, citate de prima instanţă în cuprinsul sentinţei recurate şi analizate corespunzător.

Astfel, conform celor statuate de instanţa europeană, această apreciere nu poate să fie realizată doar în raport cu situaţia economică a persoanei interesate, ci trebuie de asemenea să se sprijine pe o analiză obiectivă a cuantumului cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât particularii şi asociaţiile sunt în mod firesc chemaţi să joace un rol activ în protecţia mediului. Astfel, costul procedurilor nu trebuie nici să depăşească capacitatea financiară a persoanei interesate şi nici să fie, în orice caz, în mod obiectiv nerezonabil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 aprilie 2013, Edwards şi Pallikaropoulos, C-260/11, EU:C:2013:221, punctele 39 şi 40).

75. Pe de altă parte, instanţa poate să ţină seama de situaţia părţilor în cauză, de şansele rezonabile de succes ale solicitantului, de importanţa mizei pentru acesta, precum şi pentru protecţia mediului, de complexitatea dreptului şi a procedurii aplicabile, precum şi de eventualul caracter hazardat al acţiunii în diferitele sale stadii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 aprilie 2013, Edwards şi Pallikaropoulos, C-260/11, EU:C:2013:221, punctul 42, precum şi jurisprudenţa citată).

Deosebit de important este că CJUE arată, la considerentul 82, că trebuie, de asemenea, amintit că, pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă atunci când, precum în speţă, este în discuţie aplicarea dreptului naţional al mediului, instanţa de trimitere este obligată să dea dreptului procesual intern o interpretare care să fie, în cea mai mare măsură posibilă, conformă cu obiectivele stabilite la articolul 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus, astfel încât procedurile jurisdicţionale să nu fie exagerat de costisitoare.

Or, Înalta Curte constată că, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, prima instanţă a ţinut seama de toate criteriile menţionate în Hotărârea CJUE anterior citată şi a dat dreptului procesual intern o interpretare care este, în cea mai mare măsură posibilă, conformă cu obiectivele stabilite la articolul 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus.

Cât despre hotărârile Comitetului de Conformitate de la Aarhus (ACCC). Înalta Curte constată că acesta este un organism de experţi independenţi, creat în baza articolului 15 al Convenţiei de la Aarhus, cu scopul de a monitoriza şi de a facilita respectarea de către părţile semnatare a obligaţiilor asumate în cadrul Convenţiei.

Comitetul de la Aarhus are ca atribuţii să supravegheze implementarea Convenţiei, sens în care monitorizează modul în care ţările semnatare respectă prevederile convenţiei.

Tot astfel, Comitetul analizează plângerile primite din partea cetăţenilor sau organizaţiilor care susţin că autorităţile publice nu şi-au respectat obligaţiile prevăzute de Convenţie şi, pe baza acestora, poate emite recomandări către părţile semnatare pentru a corecta situaţiile problematice.

Dacă o parte este găsită în neconformitate, Comitetul ia următoarele măsuri:

• Adoptă constatări: Comitetul emite o decizie privind circumstanţele cazului.

• Emite recomandări: Comitetul poate face recomandări părţii în cauză pentru a corecta neconformitatea.

• Raportează la Reuniunea Părţilor: constatările şi recomandările sunt transmise Reuniunii Părţilor, care poate adopta o decizie oficială în această privinţă.

Aşadar, mecanismul de conformitate al Comitetului de la Aarhus are o natură neconflictuală şi nejudiciară, constatările Comitetului nefiind obligatorii din punct de vedere juridic, inclusiv cea invocată de recurenta-reclamantă, prin care Comitetul apreciază ca fiind disproporţionat un cuantum al cheltuielilor de judecată ce depăşrşte suma de 650 euro.

Se poate observa în acest context şi faptul că niciuna dintre constatările invocate de recurenta-reclamantă nu priveşte România, apect important deoarece din cuprinsul lor se poate lesne observa că se analizează inclusiv situatia economică a statului respectiv.

Astfel, spre exemplu, in cauza C. Italia ACCC/C/2015/130; 6 iulie 2021, la considerentul 75, Comitetul a retinut că "Nimic nu sugerează că situaţia economică din Italia ar justifica o taxă de introducere a unei cereri mai mare pentru procedurile de acces la justiţie decât în Danemarca. Astfel, o taxă de depunere la un nivel pe care Comitetul l-a considerat anterior ca fiind prohibitiv de costisitor pentru Danemarca ar fi cu siguranţă prohibitiv de costisitoare dacă ar fi aplicată la acel nivel in Italia".

Se mai impune si precizarea că prima instanţă deja a redus într-o măsură considerabilă cuantumul onorariului de avocat solicitat de pârâtă, iar o altă reducere a acestuia de către instanţa de recurs ar echivala cu o lipsire a S.C. B. S.A. de posibilitatea recuperării cheltuielilor efectuate şi, implicit, cu o încălcare a prevederilor art. 453 alin. (3) C. proc. civ.

Privind autoritatea de lucru judecat invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite.

Astfel, art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. arată că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, autoritatea de lucru judecat privind dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Acelaşi text de lege precizează, însă, la alin. (4), că atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

Or, în cauză, sentinţa nr. 66 din 06.02.2025, invocată de recurenta-reclamantă, este supusă recursului, ea nefiind definitivă, şi nu este motivată, astfel că nu se cunosc aspectele litigioase dezlegate şi nici dacă acestea au relevanţă în prezenta cauză.

Sunt, de asemenea, neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante cu privire la neobservarea de către prima instanţă a ordinii de aplicare a diferitelor versiuni ale art. 9 alin. (4) din Convenţia de la Aarhus.

În acest sens, Înalta Curte reţine că art. 22 din Convenţie nu prevede că textul autentic ar fi cel în limba engleză şi că acesta ar prevala faţă de alte versiuni, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, ci că originalele convenţiei au aceeaşi valoare.

În plus, Convenţia de la Aarhus a fost ratificată prin Legea nr. 86/2000, textul in limba română fiind cel care produce efecte juridice in dreptul intern.

În acest sens, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele: "După adoptare, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare se publică, fără plată, in Monitorul Oficial al României, Partea l, insoţit de textul în limba română al tratatului."

Faţă de aceste considerente, constatând că sunt neîntemeiate criticile ambelor recurente, recursurile formulate de acestea urmează a fi respinse ca nefondate în temeiul art. 496 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-pârâtă B. S.A.. a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluţionarea recursului.

Privind această solicitare, Înalta Curte constată că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, conform prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Onorariul de avocat solicitat în cauză de recurenta-pârâtă este în cuantum de 40.000 euro, intimata-reclamantă solicitând reducerea acestuia.

În aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., anterior citate, ţinând seama şi de criteriile rezultate din considerentele Hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-252/2022, Înalta Curte apreciază că suma solicitată de recurenta-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecata este disproporţionată în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat.

Înalta Curte constată în acest sens că pentru solutionarea recursului au fost acordate două termene de judecata, iar actele de procedură efectuate de recurenta - pârâtă au constat în întocmirea unei întâmpinări şi a punctului de vedere la cererea recurentei-reclamante de sesizare a CJUE.

Fără a minimaliza importanţa şi calitatea actelor astfel întocmite de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acestea reprezintă, în realitate, o reluare a susţinerilor din faţa primei instanţe, pentru care s-au acordat deja cheltuieli de judecată prin sentinţa recurată.

Faţă de acestea, Înalta Curte urmează a face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. si va reduce cuantumul onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă A., ca inadmisibilă.

Respinge recursul principal formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 321 din 17 septembrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 321 din 17 septembrie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către recurentă-pârâtă B. S.A. a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.