Retroactive salary equalization and non-capping of sectoral reference values for auxiliary judicial personnel

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.07.2023, sub nr. de dosar x/2023, reclamantele A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA au solicitat anularea Hotărârii nr. 9 din data de 09.06.2023 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 67/24.04.2023 pusă în aplicare prin Decizia nr. 69/27.04.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

De asemenea, au solicitat modificarea Deciziei nr. 67/24.04.2023 pusă în aplicare prin Decizia nr. 69/27.04.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, astfel încât sumele reprezentând drepturi salariate datorate în baza deciziei, respectiv diferenţa dintre drepturile salariate stabilite potrivit deciziei şi drepturile salariate acordate anterior actului menţionat - cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, să se actualizeze ca indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective. De asemenea, au solicitat modificarea actului administrativ sus menţionat, astfel încât salarizarea reclamanţilor să se efectueze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 221 din 13 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei extinctive şi, pe fond, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, în sensul că a anulat Hotărârea nr. 9/9.06.2023, a anulat, în parte Deciziile nr. 67/24.04.2023 şi nr. 69/27.04.2023, în ceea ce priveşte art. 1 din acestea şi anexele care îi vizează pe reclamanţi, obligând pârâtul să emită noi decizii de salarizare prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum şi prin care să stabilească faptul că sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile salariale stabilite potrivit noilor ordine şi drepturile salariale stabilite anterior se vor actualiza cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

3. Cererea de recurs dedusă judecăţii

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa civilă nr. 221 din 13 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal - a declarat recurs pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA.

În cadrul recursului său, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.07.2020 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, respectiv, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, ale art. 2 alin. (1) lit. c) şi n) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, ale art. 2507, art. 2508, art. 2510, art. 2517, art. 2523 şi art. 2537 C. civ., ale art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ale art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ale art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătoreşti menţionate în cuprinsul sentinţei atacate.

Într-o primă critică a susţinut recurentul că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În esenţă, instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 2517, art. 2523 şi art. 2537 C. civ.

Întrucât reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu 01.01.2018, iar acţiunea a fost înregistrată la 13.07.2023, prima instanţă trebuia să constate că în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.07.2020.

Referitor la instituţia prescripţiei, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuţie a situaţiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 Fg Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European).

Contrar susţinerilor primei instanţe, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (excepţie de fond) nu se confundă cu excepţia tardivităţii acţiunii (excepţie de procedură absolută şi peremptorie) incidentă în cazul nerespectării termenului de decădere de 30 zile prevăzut de art. 7, Cap. VIII din Anexa V Ia Legea-cadru nr. 153/2017,) cele două având natură juridică şi efecte diferite.

In plus, prima instanţă nu a ţinut cont de Decizia nr. 21/22.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia "dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii" şi a dispus acordarea dobânzii pe o perioadă mai îndelungată.

Într-o altă critică a mai susţinut recurentul că în mod greşit instanţa de fond a acordat drepturile începând cu 01.01.2018.

Art. 1 din Decizia nr. 67 din 24.04.2023 prevede că drepturile salariale se acordă începând cu 07.12.2018.

Întrucât recunoaşterea este un act juridic unilateral, pentru a se forma valabil şi a-şi produce efectele, aceasta nu presupune obţinerea consimţământului titularului dreptului recunoscut al creditorului.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus anterior, prin Decizia nr. 227/08.12.2021, salarizarea anumitor categorii de personal prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudenţa unitară în materie a instanţelor judecătoreşti, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Susţinerea în sensul că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova ar fi renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi primită.

Astfel, art. 1 din Decizia nr. 227/08.12.2021 stabileşte în mod explicit că destinatarii săi se salarizează cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, "în condiţiile prezentei decizii". Această prevedere trebuie interpretată în sensul că salarizarea se va realiza în modalităţile indicate în articolele subsecvente, respectiv după regulile arătate în art. 2,3, 4 şi 6.

» Dispoziţiile art. 1 din ordin se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi de plată a drepturilor salariale în funcţie de cele două situaţii de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel:

- cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii;

- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei), pentru destinatarii care deţin titluri executorii mai favorabile.

Aşadar, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă, prev. de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

Art. 1 din Decizia nr. 227/2021 are doar semnificaţia constatării existenţei în familia ocupaţională "Justiţie" a unei noi valori de referinţă sectoriale recunoscute de ceilalţi ordonatori de credite şi are rolul de a marca data de la care această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaţionale.

Deci, susţine recurentul - pârât nu se poate aprecia că emitentul ar fi renunţat expres la prescripţie.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunţare tacită la prescripţie. Potrivit art. 2508 C. civ., renunţarea tacită la prescripţie trebuie să fie neîndoielnică şi poate rezulta din manifestări neechivoce. Or, în cauză, emitentul nu a renunţat la prescripţie, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripţia.

Mai mult, nu este incidentă nici în ipoteza în care emitentul nu a cunoscut că termenul prescripţiei este împlinit.

Art. 4 din Decizia nr. 227/2021 nu face altceva decât să afirme voinţa emitentului, conformă legii civile, de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripţie extinctivă.

In acelaşi sens, în art. 6 din Decizia nr. 227/2021 se stipulează că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

In consecinţă, susţine recurentul că drepturile salariale nu pot fi acordate începând cu 01.01.2018.

O autoritate publică dispune de puterea discreţionară (puterea de apreciere) atunci când are dreptul de a alege între mai multe decizii, care trebuie să fie conforme cu legalitatea.

Puterea discreţionară este un mijloc de buna administrare, noţiune ce vizează implementarea, exercitarea cu succes a puterii discreţionare.

Oportunitatea actului administrativ se manifestă prin posibilitatea emitentului dea alege în mod subiectiv şi conjunctural momentul şi amploarea intervenţiei, soluţia sa corespunzând interesului concret pe care îşi propune să-1 asigure.

Apreciind oportunitatea faţă de circumstanţele speţei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova a respectat limitele legale şi constituţionale.

Exercitarea marjei de apreciere s-a făcut în concordanţă cu principiul bunei administrări, astfel că Deciziile nr. 67 din 24.04.2023 şi nr. 69/27.07.2024 au fost emise în acord cu realitatea faptică, iar condiţiile de acordare a drepturilor sunt legale nediscriminatorii şi proporţionale, adecvate scopului reglementării.

Contrar susţinerilor primei instanţe, faptul că ulterior emiterii deciziei nr. 227/2021 au apărut acte juridice noi, nu constituie motiv de nelegalitate a deciziilor contestate.

Legalitatea unui act administrativ se analizează prin prisma întrunirii condiţiilor de fond şi de formă la data emiterii acestuia, iar nu prin raportare la acte şi situaţii juridice ulterioare, care nu puteau fi avute în vedere, în mod obiectiv, la data emiterii actului criticat.

Executarea hotărârilor judecătoreşti invocate de reclamanţi se realizează în condiţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, iar în lipsa unei modificări legislative sau a unei invalidări a respectivei ordonanţe dispoziţia legală anterior indicată este pe deplin aplicabilă.

In plus, hotărârile judecătoreşti invocate de reclamanţi au fost pronunţate în litigii de muncă şi nu instituie în sarcina pârâţilor obligaţia de a emite ordine de salarizare.

De asemenea, prima instanţă ignoră situaţia reclamantei F., care nu era beneficiara unui titlu executoriu.

Decizia nr. 69/27.04.2023 a fost emisă în aplicarea Deciziei nr. 67/24.04.2023 pentru stabilirea indemnizaţiilor la zi şi deci cu aplicare pentru viitor, fără a afecta dispoziţiile Deciziei nr. 67/24.04.2023, care priveşte aplicarea retroactivă a drepturilor recunoscute pe cale administrativă.

Aşadar, susţine recurentul că, în mod greşit a dispus prima instanţă anularea acestei decizii în sensu aplicării retroactive şi al acordării dobânzii penalizatoare şi actualizării cu indicele de inflaţie, în condiţiile în care reclamanţilor le-au fost plătite deja, la zi, drepturile menţionate în decizie.

Faţă aceste considerente recurentul a solicitat admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.07.2020 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, respectiv respingerea acţiunii promovate, ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

În această etapă procesuală intimatele - reclamante D., B., F., A., E. şi C. au formulat apărări în cadrul unei întâmpinări comune, solicitând respingerea recursului promovat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, intimatele au susţinut că prima instanţă în mod corect a hotărât respingerea acesteia, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că pârâtul s-a raportat la termenul de prescripţie de 3 (trei) ani pentru introducerea acţiunii în despăgubiri salariale, însă obiectul litigiului este anularea unor acte administrative de salarizare şi emiterea unor noi ordine de stabilire a drepturilor salariale pentru înlăturarea inechităţilor sau discriminării salariale, iar nu plata drepturilor salariale pentru o anumită perioadă.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că intimaţii sunt beneficiarii unui titlu executoriu, concretizat în sentinţa civilă nr. 1472/2020 a Tribunalului Vâlcea prin care li s-a recunoscut începând cu data de 15.06.2017 dreptul la VRS 605,225 RON în valoare actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de platl şi până la data plăţii efective, context în care dreptul intimaţilor la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON în valoare actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală nu mai poate fi repus în discuţie, fiind deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, problema care se pune fiind doar aceea dacă intimaţiii au dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS neplafonat, începând cu data de 01.01.2018.

Prima instanţă în mod corect a reţinut faptul că ulterior emiterii Deciziei nr. 227/08.12.2021 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în ordinea juridică - în privinţa drepturilor salariale ale colegilor intimaţilor au intervenit noi ordine de salarizare prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu o altădată, respectiv 01.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Astfel cum rezultă din actele de la dosar, în privinţa unor colegi - personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul curţilor de apel - au fost stabilite drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 0l .01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 1 53/2017, cum ar fi Decizia nr. 151/RU/2023 a Preşedintelui Curtii de Apel Alba Iulia, Decizia nr. 117/111/A7/2023 a Preşedintelui Curtii de Apel Bacău, Decizia nr. 85/2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa sau Decizia nr. 170/2023 a Preşedintelui Curtii de Apel Cluj.

Or, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare (în speţă, pârâtul) ar fi trebuit să aiba o conduită de reparare integrală a prejudiciului suportat de intimaţi, inclusiv prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care au recunoscut dreptul la VRS 605.225 RON inclusiv prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective.

Mai mult, avându-se în vedere şi cele statuate de Înalta Curte de Casatie si Justiţie prin Decizia nr. 55/2021 - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, punctele 81, 82, 83, 84, 85 şi 87 - care se aplică prin analogie şi personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor de judecată şi a parchetelor de pe lângă acestea -, prima instanţă a considerat în mod corect faptul că, pentru a se respecta pincipiul nediscriminării salariale, se impune admiterea demersului nostru procedural cu consecinţa anulării în parte a Deciziilor nr. 67/24.04.2023 şi nr. 69/27.04.2023 în ceea ce priveşte art. 1 din acestea şi anexele care ne vizează pe subsemnaţii, precum şi a Hotărârii nr. 9/09.06.2023 a Colegiului de conducere al PCA Craiova pentru aceleaşi considerente, cu consecinţa evidentă a obligării pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la emiterea unor noi decizii de salarizare prin care să se stabilească drepturile salariale ale intimaţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605.225 RON începând cu data de 01.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum şi prin care să se stabilească faptul că sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile stabilite potrivit noilor ordine şi drepturile salariale stabilite anterior se vor actualiza cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Faţă de aceste considerente, intimaţii solicită respingerea recursului formulat, ca nefondat, având în vedere că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală în ceea ce priveşte admiterea cererii de chemare în judecată, aceasta reţinând în mod corect situaţia de fapt a intimaţilor - personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor de judecată şi a parchetelor de pe lângă acestea - şi prevederile legale incidente cauzei.

5. Răspunsul la întâmpinare

Deşi întâmpinarea intimaţilor - reclamanţi i-a fost comunicată recurentului în termenul legal, acesta nu a combătut apărările intimaţilor în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 10.05.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 03.12.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, apoi la data de 11.02.2025 şi la data de 20.05.2025, când, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 62/2024 a suspendat judecata recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2025 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin rezoluţia unui membru al completului de judecată din data de 19.06.2025 s-a fixat termen la data de 16.09.2025, pentru discutarea repunerii cauzei pe rol din oficiu.

La termenul de judecată din data de 16.09.2025, Înalta Curte, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ., a dispus reluarea judecării procesului, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, dosarul nr. x/2025 fiind soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 215 din data de 16 iunie 2025.

Luând act de solicitarea recurentului-pârât, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului ce face obiectul judecăţii.

Având însă nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea soluţiei pentru astăzi, 30 septembrie 2025.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru motivele arătate în continuare:

Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, constată Înalta Curte că, în fapt, prin acţiunea introductivă comună înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantele A., B., C., D., E. şi F., au invocat în susţinerea cererii lor de desfiinţare a Hotărârii nr. 9 din 09.06.2023, respectiv de modificare a Deciziei nr. 67/24.04.2023, titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1472/22.12.2020 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1032/20.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă, deşi reţine în cadrul considerentelor hotărârii (fila x din cuprinsul acesteia), că, din situaţia de fapt rezultă că reclamanta F. nu este beneficiară a vreunui titlu executoriu, spre deosebire de celelalte reclamante, ce sunt deţinătoare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa nr. 1472/2020 a Tribunalului Vâlcea, în dispozitivul hotărârii, raportându-se la acest titlu executoriu, a pronunţat aceeaşi soluţie pentru toate reclamantele din proces, reţinând că " dreptul reclamanţilor la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, în valoare actualizată şi împreună cu dobânda legală nu mai poate fi repus în discuţie în litigiul de faţă, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, iar problema care se pune în litigiu este dacă reclamanţii au dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS neplafonat, începând cu data de 1.01.2018."

Or, Înalta Curte constată că această soluţie este nelegală şi se impune a fi casată, în ceea ce o priveşte pe reclamanta F., în considerarea faptului că situaţia de fapt a acesteia nu a fost pe deplin lămurită de prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte, verificând actele şi lucrările dosarului de fond, constată că, în cuprinsul sentinţei civile nr. 1472 pronunţată la data de 22 decembrie 2020 de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, ce constituie titlu executoriu pentru celelalte reclamante, la fila x din cuprinsul acesteia, s-a reţinut că " la termenul din 20 octombrie 2020 instanţa a dispus disjungerea cererii în ceea ce priveşte pe reclamanţii F. - tehnician criminalist……cu formarea unui nou dosar x/2020, în care a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale".

Se impunea, astfel, ca prima instanţă, în baza rolului activ conferit de art. 22 din C. proc. civ., pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pentru completa lămurire a situaţiei de fapt, să procedeze la un exemen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Prima instanţă, hotărând în baza unui probatoriu incomplet, în raport de care să poată aplica în mod corect dispoziţiile legale incidente cauzei, fără a stabili în mod neechivoc situaţia de fapt pentru toate reclamantele din proces, deci, inclusiv pentru reclamanta F., a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motiv pentru care se impune a fi casată în parte, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce o priveşte pe reclamanta F..

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să lămurească pe deplin situaţia de fapt a reclamantei F., în sensul de a clarifica dacă aceasta este titulara vreunui titlu executoriu prin care i-au fost recunoscute drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi data acordării acestor drepturi, pentru a stabili cu certitudine dacă a fost sau nu întrerupt cursul prescripţiei.

Faţă de aceste considerente, constatând ca fiind întemeiată critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, conform căreia "prima instanţă a ignorat situaţia reclamantei F.", critică ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru clarificarea situaţiei acestei reclamante, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, va casa în parte sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce o priveşte pe reclamanta F., urmând a menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Astfel, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate celelalte criticile formulate de recurentul - pârât, ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşti critica ce vizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.07.2020, Înalta Curte o respinge, prin raportare la faptul că reclamantele A., B., C., D. şi E. deţin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1472 pronunţată la data de 22 decembrie 2020 în dosarul nr. x/2020, prin care Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptăţirea acestora la " recalcularea indemnizaţiei brute lunare începând cu data de 15.06.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON", respectiv la plata diferenţelor " începând cu data de 15.06.2017 până la încetarea condiţiilor de acordare, cu respectarea limitelor stabilite de Legea -cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice….dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite recalculate prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective". (filele x din Volumul II al dosarului de fond)

Această hotărâre a rămas definitivă la data de 22 februarie 2022, prin decizia civilă nr. 1032/2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, de respingere a apelului formulat de pârâţi, inclusiv de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova (filele x din Volumul II al dosarului de fond)

În aceste condiţii, când reclamantele se prevalează de o hotărâre judecătorească definitivă anterioră, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin aceasta şi, implicit, respingerea criticilor formulate de recurrent relativ la incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune începând cu data de 13.07.2020, întrucât reclamantelor le-a fost deja recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de această valoare sectorială de referinţă, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâtul să ignore opozabilitatea acesteia.

Este corectă concluzia primei instanţe, în sensul că problema care se urmăreşte a se tranşa în litigiul de faţă este doar de a se stabili data de la care reclamantele au dreptul la acordarea drepturilor salariale prin raportare la VRS neplafonat, respectiv, "începând cu data de 01.01.2018" cum au solicitat reclamantele, sau " începând cu data de 07.12.2018", cum s-a stabilit prin Decizia nr. 67/24.04.2023, contestată în cauză, deoarece dreptul acestora la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, în valoare actualizată şi împreună cu dobânda legală, nu mai poate fi repus în discuţie în litigiul de faţă, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv prin titlul executoriu anterior menţionat.

Aşadar, sunt neîntemeiate criticile recurentului - pârât conform cărora pretenţiile anterioare datei de 13.07.2020 ar fi prescrise prin raportare la data înregistrării acţiunii la instanţă (13.07.2023), întrucât contravin autorităţii de lucru judecat a sentinţei menţionate, care a recunoscut dreptul la despăgubiri reclamantelor începând cu data de 15.06.2017.

Prescripţia a fost întreruptă prin introducerea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Vâlcea, conform prevederilor art. 2537 pct. 2 C. civ., iar prin hotărârea pronunţată în cauză s-a decis cu autoritate de lucru judecat că respectivul drept este recunoscut de la 15.06.2017.

Nici celelalte critici ale recurentului - pârât nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar.

Astfel, constată Înalta Curte că, pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că reclamantele (cu excepţia reclamantei F.) sunt beneficiare ale unui titlu executoriu, sentinţa nr. 1472/2020 a Tribunalului Vâlcea, prin care li s-a recunoscut, începând cu data de 15.06.2017, dreptul la VRS 605,225 RON în valoare actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective, astfel că, în acest context, dreptul acestora la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, în valoare actualizată şi împreună cu dobânda legală nu mai poate fi repus în discuţie în litigiul de faţă, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, ce are autoritate de lucru judecat.

Judicios a reţinut prima instanţă că, ulterior emiterii Deciziei nr. 227/2021, în ordinea juridică au intervenit noi ordine de salarizare, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu o altă dată, anume cu data de 1.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare ar fi trebuit să procedeze o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamante, inclusiv prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS inclusiv prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective.

Referitor la data de 01.01.2018 pentru care prima instanţă a dispus obligarea la emiterea unor noi decizii de salarizare, în sensul stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON neplafonat, instanţa de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială şi caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 71).

Aceleaşi statuări se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 82).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, în mod just prima instanţă a reţinut că, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanţilor de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018 trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Deopotrivă, instanţa de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1106 din 05 noiembrie 2024, s-au reţinut următoarele:

"93. Verificând îndeplinirea acestei condiţii, se constată că instanţa supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depăşirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referinţă sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 şi 71 ale acestei decizii, s-a reţinut că: valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă.

Altfel spus, nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată, în timp ce coeficienţii de multiplicare sunt distincţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

94. Demn de precizat este însă că, faţă de raportarea instanţelor de trimitere la data de 1 ianuarie 2018, aspectul neaplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 atunci când depăşirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referinţă sectorială, va fi, în mod evident, avut în vedere de instanţele judecătoreşti în funcţie de data concretă la care, pentru fiecare reclamant din cauzele deduse judecăţii, se pune problema atingerii plafonului indemnizaţiilor de încadrare, respectiv al salariilor de bază stabilite pentru anul 2022, atât timp cât acest plafon este atins la date diferite şi nu în mod obligatoriu la data de 1 ianuarie 2018, în funcţie de evoluţia profesională a fiecărui angajat salarizat în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017."

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare ar fi trebuit să asigure o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanţi, prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS cu referire în special la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, sub acest aspect, interpretând în mod corect dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) dar şi art. 1 şi 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, argumentele invocate de recurent în cadrul motivelor de recurs, nefiind apte să conducă la reformarea acesteia, în sensul celor solicitate de autoritate.

Astfel, având în vedere şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 55/2021, Înalta Curte reţine că, în privinţa reclamantelor A., B., C., D. şi E., în mod corect prima instanţă a constatat că, pentru respectarea principiului nediscriminării salariale, se impune admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, motiv pentru care hotărârea recurată va fi menţinută în privinţa acestora, criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte, reţinând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce o priveşte pe reclamanta F., menţinând în rest sentinţa civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei civile nr. 221 din data de 13 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce o priveşte pe reclamanta F..

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 30 septembrie 2025.