Government appeal dismissed; state ordered to adopt and publish forestry compensation norms for gap period in 2017

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 01 august 2024, sub nr. x/2024, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Prim-Ministru F., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- constatarea refuzului nejustificat al pârâtului, emis cu exces de putere, urmare a cererii nr. x/30.01.2024, refuz nejustificat manifestat prin tăcerea administraţiei, respectiv a neîndeplinirii de către pârât a obligaţiei de rezultat de adoptare şi publicare în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017 într-un termen rezonabil;

- pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referinţă 1 ianuarie 2017- 06 iulie 2017, respectiv a schemei finale/proiectului de H.G. avizat de Guvernul României încă din anul 2016 şi care a stat la baza emiterii Deciziei Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017;

- stabilirea unui termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru punerea în executare a obligaţiilor impuse sub sancţiunea aplicării unei penalităţi părţii obligate, în cuantum de 500-1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere şi a unei amenzi prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 175 din 20 decembrie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi, în consecinţă:

- a obligat pârâtul Guvernul României să adopte şi să publice în Monitorul Oficial al României Hotărârea de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, pentru perioada de referinţă 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, sub sancţiunea aplicării unei penalităţi în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere şi a amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere;

- a obligat pârâtul să achite reclamantelor, cu titlu de cheltuieli de judecată, următoarele sume: câte 5.000 RON reclamantelor A., B., C. şi E. şi suma de 5.050 RON reclamantului D..

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 175 din 20 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Guvernul României, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei civile recurate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că termenul de prescripţie aplicabil în cauza pendinte este cel prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În fapt, dreptul de a solicita emiterea unei Hotărâri de Guvern, cât şi dreptul de a cere plata compensaţiilor, reprezintă drepturi de creanţă, fiind supuse termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., termen care începe să curgă de la data naşterii dreptului, adică, cel mai târziu de la data de 06 iulie 2017. Or, în prezenta cauză, cererea nr. x/30.01.2024 adresată de reclamanţi Guvernului României este formulată după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06 iulie 2017.

Referitor la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât a învederat faptul că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 reclamantele sunt îndreptăţite să solicite obligarea Guvernului României la emiterea unei Hotărâri de Guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017.

Astfel, din interpretarea sistematică a textelor legale menţionate mai sus rezultă, fără echivoc, că soluţia constând în obligarea autorităţii publice de a emite un act administrativ sau de a efectua o operaţiune administrativă poate fi dispusă numai dacă se constată refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri sau refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative.

În consecinţă, ţinând cont de faptul că un demers contencios este inadmisibil când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condiţiile de admisibilitate a căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, a apreciat că instanţa de fond, în mod nelegal şi eronat, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către recurentul-pârât Guvernul României.

Un alt aspect al greşitei interpretări date de instanţa de fond excepţiei inadmisibilităţii cererii pendinte este rezultat din nesocotirea principiului conform căruia actele administrative produc efecte numai pentru viitor.

Aşadar, intanţa de fond nu ţine seama de faptul că, la data promovării cererii de chemare în judecată, este în vigoare un act administrativ cu caracter normativ, având ca obiect de reglementare, întocmai problematica expusă prin acţiune, respectiv aprobarea Normelor metodologice solicitate de către reclamant.

Cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în opinia recurentului-pârât, instanţa de fond a apreciat, contrar prevederilor legale adoptate în materie, că pentru perioada de referinţă 01 ianuarie - 06 iulie 2017 trebuie emisă o nouă Hotărâre de Guvern pentru a reglementa o situaţie juridică deja legiferată.

Aşadar, a reiterat faptul că Guvernul României a realizat demersurile pentru a pune în practică Decizia C(2016)8769 final, cu aplicabilitate de la 03 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2020, conform pct. (5), publicând la data de 6 iulie 2017 H.G. nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă. A obliga Executivul la o nouă emitere de act normativ având acelaşi obiect, presupune o dublă edictare de norme.

A pretinde acordarea acestor ajutoare de stat si pentru perioada de referinţă 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017 înseamnă a solicita o compensaţie dublă, chestiune nelegală şi inadmisibilă.

Recurentul-pârât a apreciat faptul că, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României şi-a respectat atât obligaţiile care rezultă din legislaţia internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 şi art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât şi din legislaţia comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale şi nici acordarea unei compensaţii lunare, ci anuale, pe hectar de pădure şi cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 şi 20 din Decizie. În aceste condiţii, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat prin raportare la numărul de ani (2017-2020 -art. 11), cât şi bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON-art. 12).

Astfel, suma aferentă compensaţiilor cuvenite pentru prima parte a anului 2017 a fost deja acordată în baza H.G. nr. 447/2017, cuantumul acesteia nefiind diminuat, ci sumele cuvenite, inclusiv pentru prima parte a anului 2017, fiind acordate eşalonat în baza schemei de ajutor de stat aprobate, anterior-indicate, iar acordarea unor compensaţii suplimentare către solicitanţi ar genera situaţia achitării unor sume ce depăşesc cuantumul ajutorului de stat aprobat. Aceste aspecte rezultă din compararea sumei în cuantum de 285 milioane RON, menţionate în cadrul Deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat, cu cea stabilită prin H.G. nr. 447/2017, o nouă schemă pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 reprezintând o reglementare suplimentară şi inutilă a aceleiaşi situaţii juridice.

Recurentul-pârât a mai susţinut şi că instanţa de fond a analizat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, reţinând în mod eronat că acţiunea introductivă prin care se solicită obligarea pârâţilor la iniţierea şi emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, care, prin definiţie, are caracter de generalitate şi impersonalitate, nu poate fi interpretată în sensul că, în principal, reclamanţii ar viza interesul legitim public.

Instanţa fondului a omis a reţine că un act normativ din categoria hotărârilor de guvern are efecte erga omnes, vizând un interes public, interes care se referă "la ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice."

Acest fapt este şi mai evident din perspectiva faptului că obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligare la emiterea unor norme metodologice nu mai prezintă interes practic, pe de o parte, fiindcă aceste norme au fost emise deja la data de 6 iulie 2017, iar pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că, în perioada 1 ianuarie 2017-6 iulie 2017, nu au existat norme metodologice de aplicare, nu se poate, pe calea unei acţiuni în instanţă, să se suplinească un presupus vid legislativ cu efect retroactiv, motive pentru care se impunea admiterea excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a înţeles să critice şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 129 alin. (1) şi art. 453 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile vizând încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce priveşte critica adusă soluţiei instanţei de fond de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte reţine că, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că soluţiile instanţelor de contencios administrativ de obligare a autorităţilor pârâte la emiterea unor acte administrative vizează, cu precădere situaţiile în care este vorba despre emiterea unor acte administrative individuale, la cererea persoanelor îndreptăţite, numai cu privire la acestea putându-se constata nesoluţionarea sau refuzul de soluţionare al unei cereri care are ca obiect chiar emiterea actului respectiv (ex: diplome, certificate, atestate, permise, adeverinţe, avize etc.), iar actele administrative cu caracter normativ, în speţă hotărârile Guvernului, deoarece sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală şi ai căror destinatari sunt nedeterminaţi, nu pot fi adoptate la cererea unei persoane sau a unui grup de persoane, ci se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică de către autorităţile statului, care implementează astfel politici publice asumate constituţional; astfel, este necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare şi motivare, care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum şi, după caz, alte aspecte, în funcţie de conţinutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată). În esenţă, se susţine că atâta timp cât dreptul de apreciere asupra oportunităţii emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorităţii emitente, cererea excede competenţei instanţelor judecătoreşti care nu se pot substitui autorităţii executive, în exercitarea atribuţiilor acestora.

Înalta Curte constată că inadmisibilitatea este sancţiunea procesuală care intervine în cazul folosirii unui mijloc procesual care nu este prevăzut de lege sau care, deşi este prevăzut de lege, este folosit în alt scop decât cel edictat de legiuitor.

Se mai constată că nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 referitoare la refuzul nejustificat şi nici prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege referitoare la excesul de putere nu exclud actul administrativ cu caracter normativ de la posibilitatea persoanei vătămate care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de a sesiza instanţa de contencios administrativ.

Instanţa de recurs reţine că hotărârile de guvern sunt acte administrative cu caracter normativ, care se emit pentru organizarea executării legilor, astfel că, în măsura în care obligaţia emiterii lor este prevăzută de o lege, în privinţa refuzului de a pune în executare această obligaţie (la cererea persoanei interesate - act administrativ asimilat) devin incidente dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia României, potrivit cărora:

"Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar".

Astfel, nu se poate reţine de plano o inadmisibilitate determinată exclusiv de petitul acţiunii având ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, trebuind a se verifica în concret dacă prin acest petit (actul ce ar trebui emis) se solicită, de fapt, obligarea la emiterea unui act cu încălcarea dreptului de apreciere al autorităţii administrative sau, dimpotrivă, conţinutul acestui act este prestabilit anterior şi obligatoriu, doar emiterea fiind cea care trebuie să fie impusă autorităţii în culpă.

În mod evident, instanţele judecătoreşti nu se pot substitui autorităţii executive, în exercitarea atribuţiilor acestora care privesc procedura de adoptare şi conţinutul concret al actului administrativ a cărui emitere este prevăzută deja de lege şi care ar avea aplicabilitate generală.

Împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să elaboreze instrumente de prezentare şi motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc.), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum şi, după caz, alte aspecte, în funcţie de conţinutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată) nu poate constitui un fine de neprimire, deoarece instanţa de contencios administrativ nu exonerează Guvernul de aceste atribuţii şi nici nu fixează conţinutul concret al actului administrativ.

Aşa cum s-a arătat anterior, dacă conţinutul concret al actului administrativ cu caracter normativ a cărui emitere se solicită este stabilit prin acte anterioare cu caracter obligatoriu, iar ceea ce se cere este exclusiv obligarea la emiterea efectivă a actului, atunci marja de apreciere a organului administrativ emitent nu este încălcată, dar acest aspect ţine de fondul acţiunii, iar nu de admisibilitatea ca atare a acţiunii în contencios administrativ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, instanţa de control judiciar reţine că solicitarea principală a reclamantelor prin acţiunea introductivă de instanţă vizează constatarea şi, ca atare, protejarea interesului legitim privat identificabil în mod concret în obţinerea, în final, a compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) Cod silvic, premisa iniţială a acestor compensaţii reprezentând-o, însă, reglementarea obţinerii compensaţiilor pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 prin hotărâre de guvern de către pârât.

Or, pentru acordarea acestor compensaţii în raport de care reclamantele au certă vocaţie în considerarea realizării propriilor lor drepturi subiective previzibile, ţinând cont de elementele de fapt şi de drept reţinute şi în cuprinsul hotărârii instanţei de fond, cererea de chemare în judecată este expresia tocmai a manifestării unui astfel de interes legitim privat.

Aşa cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, faptul că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, erau în vigoare dispoziţiile H.G. nr. 447/2017, nu determină lipsa de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care obligaţia pârâtului Guvernul României de a adopta normele metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat în domeniul forestier, vizează perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, perioadă care nu a format obiect de reglementare al H.G. nr. 447/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 6 iulie 2017, act normativ potrivit căruia "Pentru anul 2017 se acordă compensaţii numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi data de 31 decembrie" (art. 7 alin. (5).

De altfel, subsumat acestei excepţii, recurentul-pârât a formulat o serie de critici care vizează în concret fondul cauzei, urmând a fi analizate în acest context, astfel că, instanţa de control judiciar constată că, în raport de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a legii de către prima instanţă cu privire la prescripţie, recurentul Guvernul României a invocat faptul că dreptul intimatelor-reclamante la acţiune s-a născut la data de 06 iulie 2017, data de la care acestea aveau posibilitatea să îşi valorifice pretinsele pretenţii; or, cererile administrative adresate de acestea din urmă sunt formulate după împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data de 06 iulie 2017.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii şi cu privire la acest aspect, apreciind că acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii este supusă termenului de prescripţie prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar nu termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2500 C. civ.

Astfel, termenul de 3 ani invocat de recurentul-pârât şi prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 2.517 C. civ., reprezintă o dispoziţie generală în raport de care se aplică dispoziţia specială, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, se au în vedere şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reglementează completarea dispoziţiilor legii speciale în materia contenciosului administrativ cu dreptul comun, ceea ce reprezintă o regulă generală. Compatibilitatea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ cu dreptul comun se stabileşte, potrivit acestor dispoziţii, de către instanţă, cu prilejul soluţionării litigiului, în măsura în care normele C. civ. şi celui de procedură civilă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată prin lege.

Ca urmare, se reţine caracterul nefondat şi al acestor critici privind greşita respingere a excepţiei prescripţiei.

Referitor la criticile ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte reţine că siturile Natura 2000 au fost instituite prin voinţa legiuitorului european, această reţea de arii protejate, ce vizează atât statele membre, cât şi candidate ale UE, fiind promovată ca instrument principal de conservare a naturii încă din anul 1992.

Realizarea Reţelei Natura 2000 se fundamentează pe două directive ale Uniunii Europene, Directiva nr. 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice şi Directiva nr. 93/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatice, ce reglementează modul de selectare şi desemnare a siturilor şi protecţia acestora, Statele Membre având dreptul de a reglementa modalităţile de realizare practică şi de implementare a prevederilor din Directive, la nivel naţional.

Pe plan intern, România a început prin reglementarea unor zone de protecţie în care au fost impuse anumite restricţii de recoltare - respectiv zonele de tip funcţional T1 (zone de protecţie absolută - rezervaţii ştiinţifice şi peisagistice) şi T2 (zone care fac obiectul unui regim de conservare specială - păduri seculare, virgine sau semivirgine).

Apoi, prin Legea nr. 5/2000 au fost constituite Parcurile Naturale/Naţionale (ROSPA); în conformitate cu art. 1 alin. (2) din această lege, în categoria zonelor protejate au fost incluse:

"(...) zonele naturale sau construite, delimitate geografic topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu".

Odată cu aderarea la Uniunea Europeana (01 ianuarie 2007), Statul Român, prin Tratatul de Aderare, a consimţit necondiţionat ca toate Parcurile Naturale, Parcurile Naţionale şi Siturile Natura 2000 să fie incluse în Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000.

Astfel, au fost transpuse în legislaţia internă cele două directive europene - Directiva Habitate si Directiva Păsări -, prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, care la Anexa nr. 1 (b) stabileşte că:

"siturile Natura 2000 (...) sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional (...) excluderea oricăror forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţei terenurilor incompatibilă scopului atribuit".

Ca atare, în suprafeţele forestiere cuprinse în zone de protecţie, proprietarii au interdicţia (aproape totală) de a exploata sau utiliza resursele naturale, precum şi de a exercita orice formă de folosinţă a acestor terenuri, incompatibilă cu scopul de protecţie şi/sau conservare.

În contrapondere, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007 prevede că "pentru terenurile din arii naturale protejate deţinute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii ori concesionarii vor primi compensaţii pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate ori pentru măsurile de conservare instituite potrivit alin. (2). Modalitatea de solicitare, de calcul şi de acordare a compensaţiilor se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului si pădurilor. în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgentă".

Procesul de armonizare a legislaţiei interne cu cea unională în domeniul ajutoarelor de stat, respectiv cu Regulamentul nr. 1698/2005 şi Regulamentul RH1305/18.12.2013 al UE, a început cu Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, care a prevăzut, la art. 97 alin. (1) lit. (b), plata acestor compensaţii:

"În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă".

Art. 97 alin. (11) din Legea nr. 46/2008, introdus prin Legea nr. 133/2015 prevede că:

"Impunerea de restricţii proprietarilor de păduri, prin amenajamente silvice, prin regulamente ale parcurilor naţionale, naturale, rezervaţiilor biosferei şi ale siturilor Natura 2000 ori prin alte norme, inclusiv cele care stabilesc diferite tipuri de grupe funcţionale, se poate face fie cu acordul proprietarului, fie cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, plătită anual, care să compenseze integral veniturile nerealizate de proprietarul de pădure, persoană fizică sau juridică".

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a comunicat în anul 2007 Comisiei Europene măsurile de sprijin existente în domeniul agriculturii, dezvoltării rurale, precum şi cele aplicabile în sectorul forestier, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora (abrogată prin H.G. nr. 861/2009, care a vizat continuarea acestor măsuri).

În conformitate cu prevederile Tratatului de aderare (art. III - 168 alin. (1) şi Anexa 5, cap. 3, pct. B), era strict necesar un aviz/o aprobare de acordare a compensaţiilor din partea Comisiei Europene, prin care să se stabilească expres caracterul acestora de ajutoare de stat, astfel că, prin art. 6 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a sistat/întrerupt plata lor până la îndeplinirea acestei condiţii. Acordarea tuturor formelor de sprijin prevăzute de legislaţia naţională urma a se face începând cu data de 1 ianuarie 2010, în baza alocaţiilor bugetare, parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform Liniilor directoare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier în perioada 2007- 2013, nr. 2006/C319/01.

În acest context, a fost iniţiat Proiectul de Hotărâre de Guvern de aprobare a normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor/ajutoarelor de stat, reprezentând în fapt schema de ajutor de stat sus-menţionată, care - pe lângă avizele interne primite din partea instituţiilor abilitate, în cadrul procedurii prealabile de tehnică legislativă - trebuia să respecte întru totul indicaţiile Comisiei Europene, pentru a primi toate avizele externe.

În vederea atingerii acestui obiectiv, a fost purtată o întreagă corespondenţă oficială între autorităţile naţionale şi Comisia Europeană, în cadrul căreia s-a perfectat în cele mai mici detalii conţinutul Proiectului Schemei, astfel încât să fie în conformitate cu prevederile unionale.

În urma tuturor acestor diligenţe, România a primit Decizia Comisiei Europene nr. C (2012) 5166 final din data de 19 iulie 2012, prin care s-a dispus că ajutorul de stat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă putea fi acordat.

Astfel, prin Decizia nr. C (2012) 5166 final/19.07.2012 a Comisiei Europene (publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pe data de 14 septembrie 2012 - data de la care a intrat în vigoare) - considerentul 25, CE si-a dat avizul favorabil efectuării plăţilor acestor compensaţii, pe care le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piaţa internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

Prin Decizia nr. C(2013) 9369 final/18.12.2013, Comisia Europeana a prelungit schema de ajutoare de stat aprobată în temeiul Orientărilor comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007-2013, până la data de 30 iunie 2014. Semnificative pe aspectul analizat sunt prevederile pct. 11 din Decizia Comisiei Europene în care se precizează faptul că "schema, care va expira la data de 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie şi publicată în Monitorul Oficial al României (...)."

Necesitatea îndeplinirii condiţiei constând în emiterea deciziei Comisiei Europene rezultă din coroborarea prevederilor anexei nr. V pct. 3 "Agricultura" lit. (b) din Tratatul privind aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 861/2009 şi art. 4 şi 5 din O.G. nr. 14/2010.

Astfel, pentru ajutorul de stat solicitat ulterior datei de 1 ianuarie 2010, este necesară decizia de aprobare a Comisiei Europene.

În ceea ce priveşte condiţia de a fi aprobate Normele metodologice de punere în aplicare a schemei de ajutor de stat, această necesitate rezultă din prevederile art. 5 din O.G nr. 14/2010 mai sus citate, din care reiese că normele metodologice ce urmează a fi adoptate de către legiuitorul delegat au un rol determinant în individualizarea dreptului la compensaţii al beneficiarului, în condiţiile în care au ca obiect de reglementare atât modul de calcul, cât şi criteriile de eligibilitate, procedurile de supraveghere şi control, aspect subliniat prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (paragraf 67).

De asemenea, relevant sub acest aspect este şi pct. 11 din Decizia nr. 5166/2012 a Comisiei Europene, care se referă la publicarea schemei în Monitorul Oficial al României, schema fiind prezentată în proiectul de Hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice ce fusese înaintat Comisiei pentru avizare şi menţionat la punctul 5 al Deciziei Comisiei.

Prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că nu poate fi primită teza potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2010, Normele metodologice adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 continuă să producă efecte juridice.

De asemenea, tot prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că procedura internă necesară acordării ajutoarelor de stat vizate de Decizia Comisiei Europene nu a fost finalizată, în condiţiile în care nu a fost adoptată şi publicată în Monitorul Oficial al României hotărârea Guvernului pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabilă a pădurilor situate în siturile de importanţă comunitară Natura 2000. Ca atare, nu există baza legală pentru acordarea compensaţiilor, în lipsa hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare mai sus arătat.

Cum normele metodologice anterioare datei de 1 ianuarie 2010 nu mai puteau fi aplicate, faţă de prevederile exprese ale art. 6 din H.G. nr. 861/2009 şi faţă de cele statuate cu forţă juridică obligatorie prin Decizia nr. 36/2015, era necesară emiterea unor noi norme metodologice în conformitate cu schema aprobată de Comisia Europeană.

Acestea au fost emise abia în anul 2017 (H.G. nr. 447/2017 publicată în Monitorul Oficial la data de 06 iulie 2017 şi în vigoare de la acea dată), iar din punct de vedere al aplicabilităţii H.G. nr. 447/2017 şi pentru compensaţiile aferente perioadei 2010-2016, se constată că în mod clar aceasta nu poate fi aplicată decât cererilor de acordare a compensaţiilor ulterioare intrării în vigoare a acestei hotărâri.

Astfel, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispoziţiile prevăzute la secţiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol şi forestier şi în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE.

Art. 7 alin. (5) arată că "pentru anul 2017 se acordă compensaţii numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi data de 31 decembrie", iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv."

Ca atare, atât principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 din Constituţie, cât şi obiectul specificat al domeniului de reglementare al acestui act normativ, se opun aplicării H.G. nr. 447/2017 anterior datei de 30 iunie 2017.

Reclamantele sunt titulare ale dreptului de proprietate privată asupra unor suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră, iar, conform amenajamentelor fondului forestier proprietate privată a reclamantelor, o parte din suprafeţele de teren de vegetaţie forestieră deţinute de acestea în proprietate se află în arii naturale protejate - tip funcţional TI/TII, aspecte ce nu au fost negate în vreun fel de pârât.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017 s-a dispus ca ajutorul de stat reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, poate fi acordat, fiind dat astfel aviz favorabil efectuării plăţilor acestor compensaţii pentru perioada 2014-2020, pe care Comisia le-a încadrat în categoria ajutoarelor de stat compatibile cu piaţa internă în conformitate cu prevederile art. 107 TFUE.

În cadrul procedurii legislative, Statul Român şi-a luat în mod expres angajamentul de adoptare şi publicare în Monitorul Oficial a proiectului de H.G./Schemei finale, astfel cum a fost aprobată de Comisia Europeană (aprobare care viza perioada anilor 2014-2020), dar acest angajament nu a fost nici până în prezent dus la îndeplinire - raportat la intervalul de timp cuprins între 01 ianuarie 2017-06 iulie 2017.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea Guvernului României la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referinţă 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017.

Referitor la criticile vizând fondul cauzei, sub aspectul respectării/încălcării principiului neretroactivităţii legii civile, Înalta Curte apreciază că o lege este retroactivă când modifică situaţii definitive stabilite sau acte care şi-au epuizat toate efectele în trecut. Or, în cauză, intimata-reclamantă solicită obligarea unei autorităţi publice să respecte acte normative cu forţă juridică superioară şi să adopte actul administrativ normativ în organizarea executării dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, O.G. nr. 14/2010, Deciziei C (2016) 8769 final din 03 ianuarie 2017 şi Regulamentului nr. 1305/2013 al Parlamentului European.

În baza acestor acte normative interne şi europene, recurentul-pârât Guvernul României are obligaţia adoptării normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând c/valoarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada 2017 - 2020.

Prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice doar pentru perioada 06 iulie 2017 - 31 decembrie 2020, nu şi pentru perioada anterioară, începând cu 01 ianuarie 2017.

Intimatele-reclamante consideră că refuzul autorităţii publice intimate de a emite norme metodologice şi de a adopta o hotărâre de guvern în acest sens, pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017, este nejustificat în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

Potrivit acestor prevederi legale, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicată, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea. Art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, defineşte excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.

Intimatele-reclamante deţin în proprietate suprafeţe de vegetaţie forestieră în zone de protecţie, astfel că au interdicţia exploatării şi utilizării resurselor naturale.

Din acest motiv, legislaţia europeană şi cea naţională au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele de protecţie la plata unei compensaţii.

Potrivit art. 46 din Regulamentul (UE) nr. 1305/2013 sprijinul se acordă anual pe hectar de suprafaţă apicolă sau de pădure.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017 s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensaţie ce se plăteşte anual în limita unei anumite sume.

Prin legislaţia naţională, Codul silvic şi O.G. nr. 14/2010 s-a stabilit obligaţia Guvernului României de a emite normele metodologice de aplicare şi procedura acordării compensaţiilor. Compensaţia se acordă anual, prin urmare normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensaţiei pentru întregul an 2017 şi nu pentru doar 6 luni.

În mod corespunzător, nu reprezintă o apărare validă a recurentului referirea la recunoaşterea prin art. 12 din H.G. nr. 447/2017 a unui cuantum total de 285.000.000 RON pentru schema de ajutor aprobată, dat fiind că valoarea respectivă constituia un maximum, a cărui acordare nu este exclus a fi influenţată în mod decisiv prin reducerea perioadei primului an de la 12 luni la aproximativ 6 luni.

În consecinţă, refuzul recurentului-pârât de a adopta hotărârea de Guvern pentru acordarea compensaţiei şi aferent perioadei 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 este nejustificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond pronunţând o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, deoarece conduita părţii recurente-pârâte nu corespunde nici aspectelor de competenţă legată ce îi incumbă şi nici respectării interesului legitim privat al părţilor intimate-reclamante.

În mod eronat, se raportează recurentul la data de 1 martie 2017 ca fiind cea la care Guvernul României ar fi primit Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/03.01.2017, câtă vreme din proba cu înscrisuri administrată în faţa primei instanţe rezultă că actul amintit a fost transmis Reprezentanţei Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană de către Comisia Europeană încă din 4 ianuarie 2017.

În aceste condiţii, întârzierea în comunicarea acelei Decizii dinspre Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană sau întârzierea la înregistrarea efectivă de către Guvernul României a trimiterii respective nu poate constitui un argument valid pentru a pretinde primirea efectivă a actului Comisiei Europene în cursul lunii martie 2017, câtă vreme autoritatea guvernamentală română îl deţinea prin dezmembrămintele sale chiar din luna ianuarie a anului respectiv.

În orice caz, recurentul-pârât a recunoscut dreptul la acordarea compensaţiilor mult ulterior, anume la nivelul lunii iulie 2017, astfel încât nici alegaţia referitoare la contextul comunicării Deciziei respective în martie 2017 nu justifică întârzierea amintită, dat fiind că au mai curs încă 4 luni până la adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 447/2017.

În consecinţă, lunile ianuarie şi februarie 2017 nu pot fi excluse din perioada vizată de soluţia dispusă de instanţa de fond, autoritatea guvernamentală română recepţionând Decizia Comisiei Europene prin Reprezentanţa Permanentă a României în cursul lunii ianuarie 2017.

În consecinţă, refuzul recurentului-pârât de a adopta hotărârea de guvern pentru acordarea compensaţiei în perioada 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 este nejustificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată. Înalta Curte remarcă, de altfel, o jurisprudenţă constantă a acestei instanţe, prin care recurentul-pârât a fost obligat la adoptarea hotărârii de guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor în cauză, pentru perioada 2010-2013, jurisprudenţă exemplificată prin Deciziile nr. 4596/2020, 3701/2021 şi nr. 2510/2024.

În situaţia dată, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aprobarea normelor metodologice reprezintă o obligaţie a executivului, în virtutea prevederilor art. 97-99 din Legea organică nr. 46/2008 - Codul Silvic, precum şi din O.G nr. 14/2010.

Faţă de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 şi ale art. 99 din aceeaşi lege, coroborat cu art. 5 şi 6 din O.G. nr. 14/2010, (izvoare de drept naţionale ce au ca punct de plecare legislaţia comunitară, respectiv Regulamentul UE nr. 1305/2013, precum şi Decizia C (2016) 8769 final din 03.01.2017), precum şi faţă de Decizia nr. 36/2015 în dezlegarea unei chestiuni de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptarea hotărârilor de guvern pentru punerea în executare a Legii nr. 46/2008 şi a O.G. nr. 14/2010 trebuie să respecte cu stricteţe actele normative cu forţă juridică superioară naţionale, precum şi actele legislative comunitare cu efect direct, inclusiv în ceea ce priveşte condiţiile de acordare a compensaţiilor: condiţii, durată, cuantum etc.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a reţinut în mod just că pârâtul nu a justificat rezonabil pasivitatea de reglementare a perioadei 01 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017; în acest sens, marja de apreciere a executivului în adoptarea actului nu poate să prevaleze şi să conducă la nerespectarea principiului proporţionalităţii, care presupune un just echilibru între interesul public şi drepturile legitime ale titularilor, întrucât, în caz contrar, prevederile art. 97 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 46/2008 şi cele ale O.G. nr. 14/2010 ar deveni lipsite de eficacitate, iar speranţa legitimă a titularilor dreptului ar fi lipsită de conţinut.

Înalta Curte nu poate ignora nici cele statuate în considerentele Hotărârii din 23 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Asociaţiile de Coproprietate Forestieră Porceni Pleşa şi Piciorul Bătrân Banciu (Obştea de Pădure Porceni Pleşa şi Composesoratul Piciorul Bătrân Banciu) împotriva României (Cererile nr. 46201/16 şi 47379/16).

Astfel, în cauza amintită, instanţa europeană a reţinut că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

"71. În speţă, nu există nicio îndoială cu privire la existenţa unei legături de cauzalitate între întârzierea legiferării imputabile statului şi lipsa despăgubirilor acordate reclamantelor pentru imposibilitatea exploatării pădurilor lor clasificate drept zone protejate Natura 2000."

"73. În speţă, neadoptarea şi nepublicarea de către Guvern a normelor metodologice necesare pentru acordarea despăgubirilor la care au dreptul reclamantele, despăgubiri recunoscute de Guvern (supra, pct. 66), poate fi considerată un obstacol în calea exercitării efective a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 sau o neaplicare a acestui drept."

"75. După cum rezultă din observaţiile Guvernului (supra, pct. 65) şi din Decizia Comisiei Europene C(2012) 5166 final/19.07.2012 (supra, pct. 27), un proiect de hotărâre de Guvern de stabilire a normelor metodologice pentru acordarea de ajutoare de stat pentru compensarea contravalorii lemnului nerecoltat de către proprietari ca urmare a cerinţelor de protecţie a reglementărilor administrative forestiere şi a costului gestionării durabile a pădurilor a fost prezentat Comisiei Europene şi validat de către aceasta. Potrivit termenilor acestui proiect, ajutoarele în cauză trebuiau să fie cuprinse între 40 EUR şi 200 EUR (EUR) pe hectar şi trebuiau să fie plătite anual. În pofida validării sale de către Comisia Europeană, proiectul de hotărâre nu a fost publicat în Monitorul Oficial, potrivit Curţii de Apel Braşov, din cauza retragerii sale de la publicare (supra, pct. 17).

"77. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că inacţiunea prelungită a statului în ceea ce priveşte adoptarea şi publicarea normelor metodologice de acordare a ajutoarelor de stat în vederea compensării costului gestionării durabile a terenurilor forestiere aparţinând reclamantelor şi a contravalorii lemnului necolectat pe acestea de către părţile interesate ca urmare a cerinţelor de protecţie prevăzute de normele administrative forestiere a împiedicat punerea în aplicare a O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare referitoare la ajutoarele de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, şi a art. 99 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic (a se compara cu Volokitin şi alţii împotriva Rusiei, nr. 74087/10 şi alte 13 cereri, pct. 24-27, 3 iulie 2018). Prin urmare, concluzionează că principiul legalităţii nu a fost respectat. În plus, Guvernul nu a susţinut că omisiunea de a publica normele metodologice şi neplata despăgubirilor rezultate ar fi urmărit un scop legitim, iar Curtea nu vede care ar fi putut fi un astfel de scop."

În raport de toate aceste considerente, susţinerile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, Înalta Curte constatând că pârâtul Guvernul României a procedat la îndeplinirea obligaţiilor sale legale prin emiterea unui act normativ care prevedea o durată a schemei de ajutor de stat mai scurtă decât aceea impusă de cadrul normativ. Or, aceasta conduce la concluzia că nu au fost îndeplinite în mod corespunzător obligaţiile legale de către recurentul-pârât Guvernul României, astfel că soluţia de admitere a acţiunii introductive este emisă cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În finalul cererii sale de recurs, recurentul-pârât a susţinut că nu a căzut în pretenţii, neputând fi reţinută existenţa unui prejudiciu cauzat de pârâtul Guvernul României şi, cu atât mai mult o faptă ilicită a acestuia săvârşită cu vinovăţie. Totodată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune diminuarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază exclusiv pe prezumţia de culpă procesuală, rezultată din pierderea procesului. Cheltuielile de judecată se stabilesc pe fiecare etapă procesuală şi se acordă la cererea părţii care le-a suportat.

În consecinţă, în mod legal, instanţa de fond a obligat pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatele-reclamante.

Referitor la aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării cheltuielilor pe care pârâtul ar fi obligat să le plătească, proporţional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală, Înalta Curte reţine că analiza acestor aspecte ar implica o evaluare a unor aspecte de fapt, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020. Această decizie, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşadar, nici criticile cu privire la cheltuielile de judecată nu pot fi primite.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată este dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 175 din 20 decembrie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 25 septembrie 2025.