Annulment of administrative discrimination decision for insufficient motivation under O.G. 137/2000

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 21 august 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună a fi desfiinţată hotărârea atacată, admiterea petiţiei aşa cum a fost formulată şi precizată către CNCD, respectiv constatarea săvârşirii faptelor de discriminare şi hărţuire la locul de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 566 din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării, B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, a anulat în parte Hotărârea nr. 107 din data de 20 martie 3024 a CNCD, respectiv cu privire la pct. 1 şi 3 care vizează admiterea excepţiei tardivităţii invocate de părţile reclamate R1 şi R2 pentru faptele săvârşite cu mai mult de un an înainte de data formulării petiţiei (pct. 1), respectiv că nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (lipsa raport de cauzalitate între criteriu şi faptă) (pct. 3), a obligat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării la emiterea unei noi hotărâri motivate şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată, luând act că reclamanta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 566 din 17 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combatarea Discriminării, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată este nelegală, iar instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că la punctul 120 al hotărârii contestate sunt prezentate, în mod succint, faptele pe care Colegiul director le-a avut în vedere în analiza sa, iar la pct. 127 - 129, examinând efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi, şi-a motivat hotărârea - în concordanţă cu probele şi actele prezentate pe parcursul procedurii administrativ jurisdicţionale - în mod clar şi concis.

Astfel, recurentul-pârât a apreciat că aceste aspecte converg spre o concluzie diferită de cea a instanţei şi anume aceea că, Hotărârea nr. 107/20.03.2024, conţine motivele de fapt şi de drept - chiar dacă nu sunt răspunsuri detaliate la fiecare argument invocat - care au determinat concluzia Colegiul director în acelaşi sens.

Recurentul-pârât a invocat şi jurisprudenţa CEDO referitoare la obligaţia motivării hotărârilor instanţelor naţionale (cauza Boldea vs. România), precum şi jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3338/2011.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este nefondat, pentru considerentele următoare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Hotărârea nr. 170 din data de 20 martie 2024, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ce face obiectul prezentului dosar dedus judecăţii, a fost admisă excepţia tardivităţii invocate de părţile reclamante R1 şi R2 pentru faptele săvârşite cu mai mult de 1 an înainte de data formulării petiţiei şi a fost respinsă excepţia lipsei obiectului petiţiei raportat la prevederile O.G. nr. 137/000, invocată din oficiu, cât şi de părţile reclamate R1 şi R2, constatând că nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (lipsă raport de cauzalitate între criteriu şi faptă).

Reclamanta A. a solicitat anularea acestei hotărâri, iar Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că se impune anularea hotărârii CNCD, întrucât hotărârea este nemotivată, fiind astfel încălcate dipoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Criticile recurentului-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, raportat la motivarea hotărârii emisă de această autoritate, sunt nefondate.

Potrivit art. 20 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare:

"(7) Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita."

Norma juridică obligă aşadar recurentul-pârât să îşi motiveze în fapt şi în drept hotărârile emise, respectiv să descrie fapta de discriminare constatată. În consecinţă, revine Consiliului obligaţia să prezinte în mod clar şi să argumenteze situaţia de fapt pe care o constată, inclusiv cu referiri concrete şi punctuale la probele administrate, mai ales în caz de contestare de fiecare parte a situaţiei de fapt pretinse de cealaltă, cu oferirea concomitent a unor justificări pentru propria poziţie.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Aşadar, pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferenţiat al petentului în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influenţat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al persoanei vătămate, iar în final dacă lipseşte în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferenţă de tratament.

Or, în cauza de faţă, deşi pârâtul CNCD, prin hotărârea atacată, a concluzionat că nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare, respectiv că lipseşte raportul de cauzalitate între criteriu şi faptă, nu face decât o expunere a susţinerilor părţilor, fără să identifice în prealabil care sunt acele fapte, pentru ca ulterior să poată stabili existenţa sau nu a raportului de cauzalitate şi astfel să facă posibil şi controlul de legalitate cu care a fost învestită instanţa de judecată în prezenta cauză dedusă judecăţii.

Procedând de o asemenea manieră, pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia motivării în fapt şi în drept a actului emis, într-o măsură suficientă şi de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată, în lipsa motivării explicite a actului administrativ posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv ori efectuarea controlului judiciar fiind iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, în condiţiile în care absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia/instanţa care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C - 367/1995) şi, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor; mai mult decât atât, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C - 41/1969) şi o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicţional (cauza C - 509/1993).

Prin urmare, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 566 din 17 decembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 566 din 17 decembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 25 septembrie 2025.