Damages claim for revoked excise authorization time-barred; appeal rejected and prior judgment upheld.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 iulie 2021 sub nr. x/2021, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. în insolvenţă a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca obligarea autorităţii pârâta, în solidar la plata sumei de 22.048.224,7 RON (21.206.523,5 RON beneficiu nerealizat şi 841.701,24 RON prejudiciu efectiv), reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat societăţii ca urmare a emiterii în mod nelegal a actelor administrative vătămătoare, cu obligarea pârâtelor la plata în solidara a cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 102/2022 pronunţată la 7 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de despăgubiri formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generată Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind despăgubirile, invocate de pârâţi prin întâmpinare şi a respins ca prescrisă cererea de despăgubiri formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă - în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Ministerul Finanţelor Publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 102/2022 pronunţate la 7 aprilie 2022 de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs A. S.R.L. în insolvenţă, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind despăgubirile şi rejudecând cauza pe fond să se admită acţiunea.

Recurenta-reclamantă a solicitat, prin hotărârea pe care o va pronunţa în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună:

- admiterea prezentului recurs, cu consecinţa casării deciziei recurate şi,

- în rejudecare, admiterea acţiunii în despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată, cu consecinţa obligării autorităţilor pârâte, în solidar, la plata sumei de 22.048.224,7 RON (21.206.523,5 RON beneficiu nerealizat şi 841.701,24 RON prejudiciu efectiv), reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat societăţii subscrise ca urmare a emiterii în mod nelegal a actelor administrative vătămătoare, respectiv: Respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, urmată de admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, în sensul admiterii acţiunii în despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată, cu consecinţa obligării autorităţilor pârâte, în solidar, la plata sumei de 22.048.224,7 RON (21.206.523,5 RON beneficiu nerealizat şi 841.701,24 RON prejudiciu efectiv), reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat societăţii reclamante ca urmare a emiterii în mod nelegal a actelor administrative vătămătoare.

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile şi etapele procesuale, în temeiul art. 451 şi urm. C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că, prin decizia recurată, instanţa de fond a respins acţiunea în despăgubiri promovată de către recurenta-reclamantă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi.

Hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind incidente mai multe motive de casare:

Hotărârea recurata cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de judecată în construirea silogismului juridic recunoaşte faptul că în cazul recurentei ne aflăm în faţa unui prejudiciu continuu (el fiind de altfel calculat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27.07.2021), inclusiv pentru faptul că autoritatea fiscală refuză să pună în executare hotărârile judecătoreşti şi, de pildă, să restituie garanţia prelevată nelegal. Totodată, atât textul legal (art. 19 din Legea nr. 554/20004 a contenciosului administrativ), cât şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 22/2019) admit faptul că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la momentul la care se cunoaşte întinderea pagubei.

Or, este evident faptul că întinderea pagubei nu echivalează cu însăşi cunoaşterea efectului prejudiciabil. În acelaşi sens, regăsim şi orientarea incontestabilă a instanţei de judecată la paragraful 19 din sentinţa recurată şi paragraful 87 din Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deşi recurenta cunoaştea faptul că i se produce un prejudiciu prin încetarea activităţii ca urmare a emiterii actelor administrative, aceasta nu era o certitudine în sensul creionării premiselor necesare sesizării instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea unei acţiuni în despăgubiri.

Prin raportare la dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurenta putea doar prefigura existenţa (în viitor) a unei pagube de la data emiterii actului administrativ nelegal sau, mai precis, putea intui caracterul nelegal al actului (Decizia nr. 022/29.03.2017). Cu certitudine însă nu putea să cunoască întinderea pagubei, întrucât aceasta s-a acumulat în timp ca urmare a pierderii posibilităţii de a plăti materiile prime achiziţionate, a pierderii contractelor ferme existente, a imposibilităţii obţinerii şi menţinerii unei noi autorizaţii în domeniul produselor accizabile, refuzului restituirii garanţiei executate nelegal ş.a.m.d.

Prejudiciul invocat de societatea A. este continuu (el fiind de altfel calculat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27.07.2021), inclusiv pentru faptul că autoritatea fiscală refuză să pună în executare hotărârile judecătoreşti şi, de pildă, să restituie garanţia prelevată nelegal.

Orice scadenţă (exigibilitate) a obligaţiei de plată a despăgubirilor intervine doar abia la data de 28.07.2020, fiind temporizată de judecarea recursului.

Prin faptul că instanţa de fond susţine aceste teze lipsite de raţionament logic, avansează astfel o motivare contradictorie a deciziei sale, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi realizează o veritabilă discriminare între părţile dosarului, prin faptul că atribuie efecte diferite unei hotărâri judecătoreşti singulare, în funcţie de persoana părţilor litigante. Solicităm corectarea acestei conduite de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin admiterea acestui prim motiv de casare.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Critică de plano soluţia Curţii de Apel Cluj de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă, apreciind că hotărârea care o consemnează a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Societatea încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi critică în primul rând soluţia dată cu privire la încălcarea sistematică a dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ şi cele ale Codului administrativ.

În continuare, instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material incidente în speţa dedusă judecăţii.

Cu privire la respingerea excepţiei privind prescripţia dreptului material la acţiune:

Hotărârea judecătorească nr. 102/2022 a fost pronunţată cu încălcarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 573, 575 alin. (1) şi (2) şi urm. din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, art. 1, 8, 10 şi 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Interpretarea cu privire la momentul la care societatea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului trebuie să fie suplă, mai ales în condiţiile în care prejudiciul în privinţa căruia se solicită repararea este continuu. În acest sens, reclamanta arată că efectele Deciziei nr. 022/29.03.2017 continuă să se producă şi în prezent datorită existenţei unor litigii subsecvente, de natură fiscală, contravenţională şi penală, mai ales în condiţiile în care autoritatea fiscală nici măcar nu a pus în executare hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018. Oricum, A. arată instanţei că a fost diligentă şi a înregistrat acţiunea în despăgubiri în termenul de un an calculat prin raportare la hotărârea definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2018 (28.07.2020).

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004:

Stabilirea nelegalităţii Deciziei de revocare a autorizaţiei nr. x/29.03.2017:

Prima condiţie premisă, în situaţii precum cele din prezenta speţă, unde despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de emiterea unui act administrativ nelegal sunt solicitate pe cale separată, este ca în prealabil acest act să fi fost anulat.

Anularea Deciziei de revocare a autorizaţiei nr. x/29.03.2017 a făcut obiectul dosarului nr. x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 316/28.12.2018, Curtea de Apel Cluj a anulat deopotrivă Decizia de revocare a autorizaţiei nr. x/29.03.2017 emisă de Ministerul Finanţelor Publice Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, cât şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 065 din 19.07.2017. La data de 28.07.2020, prin decizia civilă nr. 3946/28.07.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat în mod definitiv litigiul în favoarea recurentei, în sensul respingerii recursului declarat de organul fiscal.

Astfel, este îndeplinită condiţia anulării actului administrativ cauzator de prejudicii prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti definitive. Nelegalitatea Deciziei privind revocarea antrepozitului a fost stabilită şi se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în temeiul art. 430 şi 431 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, recurenta, în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului, a formulat prezenta acţiune.

Arătă că în jurisprudenţă s-a conturat deja o opinie constantă potrivit căreia acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 are un caracter subsidiar acţiunii în anularea actului şi că implicit aceasta poate fi formulată doar după soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, în termen de 1 an.

Prejudiciul cauzat:

Cea de a doua condiţie impusă de art. 19 este existenţa unui prejudiciu în sarcina contribuabilului, urmare a emiterii actului administrativ nelegal, ce se impune a fi reparat.

Teza principală a recurentei este solicitarea contravalorii contractelor încheiate şi care nu au mai putut fi executate, prin raportare la revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, cu titlu de beneficul nerealizat şi anume câştigul pe care, în condiţii obişnuite societatea A. S.R.L. l-ar fi obţinut, în lipsa emiterii actului nelegal reprezentat de decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit.

Legătura de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul cauzat:

A treia condiţie impusă pentru admiterea acţiunii în despăgubiri este existenţa raportului de cauzalitate între emiterea actului nelegal şi prejudiciul cauzat recurentei.

Ca efect al emiterii Deciziei privind revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. 022 din 29.03.2017, a devenit automat incident art. 362 alin. (7) şi (8) Codul fiscal, fiind interzis societăţii recurentei, datorită lipsei autorizaţiei, să deţină produse accizabile sau să le producă. De asemenea, art. 397 alin. (3) Codul fiscal interzic efectuarea operaţiunilor de denaturare a alcoolului etilic în afara antrepozitului fiscal.

Arată recurenta că îşi desfăşoară activitatea în domeniul producerii şi comercializării alcoolului sanitar. În vederea obţinerii acestuia, materia primă folosită este alcoolul etilic. Acesta era fie achiziţionat şi stocat de A. S.R.L., fie produs de către recurentă ca urmare a procesării porumbului.

Nemaifiind valabilă autorizaţia de antrepozit fiscal, recurenta, în mod evident, a fost împiedicată din a mai produce bunurile pe care le comercializa în mod obişnuit.

Astfel, faptul că nu a mai putut produce alcool sanitar, fiindu-i interzis în mod expres de prevederile legale să deţină alcoolul etilic şi să îl denatureze este consecinţa directă a emiterii Deciziei privind revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. 022 din 29.03.2017, fiind îndeplinită condiţia existenţei unui raport de cauzalitate.

Caştigul nerealizat, prejudiciul este deci consecinţa directă a imposibilităţii desfăşurării activităţii în antrepozitul fiscal datorită emiterii Deciziei privind revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. 022 din 29.03.2017.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii căii de atac, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Observă Înalta Curte că, în ceea ce priveşte sentinţa recurată au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acestuia, cât şi pe cele ale intimaţilor, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al acestora şi a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerentelor acestora.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, sentinţa recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea acestora din această perspectivă.

Astfel, Înalta Curte reţine că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Reţine Înalta Curte că, sentinţa recurată este suficient motivată, întrucât instanţa a reţinut şi a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, asigurând transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul, şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar, astfel încât, în această situaţie, nu e incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se impune ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază astfel că, inexistenţa acestora împiedică exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerentele de drept.

În cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, motivarea primei instanţe răspunde exigenţelor legale, aceasta arătând care sunt considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei.

Totodată, sentinţa recurată nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deşi recurenta-reclamantă susţine faptul că instanţa de fond a pronunţat o soluţie fără a o motiva corespunzător, această alegaţie este combătută în mod evident de considerentele care au întemeiat soluţia instanţei, instanţa făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Se observă că, sub acest aspect, susţinerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, sentinţa recurată fiind corect şi amplu argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de fond problemelor de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente, care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv, respectiv, de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi, pe cale de consecinţă, respingerea ca prescrisă a cererii de deespăgubiri.

Prin urmare, reţine Înalta Curte că, în cauză nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că, este neîntemeiat, avându-se în vedere că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Prealabil, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. "; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea dispoziţiilor legale citate mai sus, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 şi art. 488 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituţională a României a respins o excepţie de neconstituţionalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de recurenta-reclamantă prin care se tinde, la contestarea situaţiei de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

În speţă, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile recurentei-reclamante vizând greşita admitere de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, fiind în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

d1) data luării la cunoştinţă a conţinutului actului, dacă plângerea prealabilă nu mai este obligatorie;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

(21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi contractelor administrative.

(3) Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru."

În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea sistematică a prevederilor enunţate anterior rezultă că, termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate.

Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

În cauză, judecătorul fondului a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 11 şi a art. 19 din Legea nr. 554/2004, stabilind că pentru soluţionarea speţei este necesar stabilirea momentului încetării prejudiciului continuu, şi, respectiv, determinarea datei de la care curge termenul de prescripţie de un an, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, totodată, ţinând cont de cele stabilite prin considerentele Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Constată Înalta Curte că prin decizia nr. 022 din 29.03.2017 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 emisă în favoarea recurentei-reclamante ca urmare a nerespectării prevederilor art. 367 alin. (1) lit. d) şi m) din Codul fiscal.

Odată cu prima decizie de revocare din 29.03.2017 recurenta-reclamantă a început să fie prejudiciată câtă vreme nu mai putea să-şi desfăşoare activitatea în mod legal.

Prin intermediul încheierii civile FN/19.09.2018 s-a dispus de către Curtea de ApelCluj suspendarea Deciziei nr. 022 din 29.03.2017 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Aşadar, începând cu data de 19.09.2018 efectele deciziei 022 din 29.03.2017 au fost suspendate până la momentul anulării sale în mod definitiv, astfel încât în mod practic, actul administrativ de revocare a dispărut din circuitul juridic, deşi formal - juridic el încă exista.

Până la data de 19.09.2018, când recurenta-reclamantă a intrat din nou în legalitate, întinderea pagubei se putea determina cu certitudine, această împrejurare rezultând din modul de configurare al prejudiciului, atât în cazul beneficiului nerealizat, fiind încheiate contractele de vânzare-cumpărare din 2016 şi 2017, stabilirea pagubei rezultând dintr-un simplu calcul aritmetic, cât şi în cazul damnum emergens, pe de-o parte, garanţia de 472.062 RON era deja executată la data de 24.07.2017, iar, pe de altă parte, o parte din suma de 355.219,24 RON cu care a fost creditată A. de către asociaţii C. şi D. (206.912,24 RON, respectiv 148.307 RON) se putea determina cu certitudine, aşa cum rezultă din centralizatorul întocmit pentru perioada 10.04.2017-31.03.2020 cu titlu de împrumuturi acordate recurentei de către asociaţi.

Astfel, deşi beneficia de efectele suspendării de drept a actului administrativ-fiscal, recurenta-reclamantă nu a început şi activitatea în mod efectiv, întrucât s-a refuzat desigilarea instalaţiei de către autoritatea fiscală pentru necesitatea clarificării obligaţiei reconstituirii garanţiei, motiv pentru care, de altfel, a operat la data de 5.12.2018 cea de-a doua decizie de revocare nr. 17 din 5.12.2018.

Prin încheierea de şedinţă din 18.09.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de revocare nr. 17 din 5.12.2018, până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a acestei Decizii.

Până la data de 18.09.2019, când a intervenit cea de-a doua măsură provizorie, recurenta-reclamantă a fost oprită să funcţioneze.

Reţine Înalta Curte că, la data de 18.09.2019 primele două decizii de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a recurentei-reclamante, respectiv, deciziile de revocare nr. 022 din 29.03.2017 şi nr. 17/05.12.2018 erau suspendate de drept, fiind scoase practic din fondul juridic, cu consecinţa permiterii recurentei-reclamante, după rezolvarea problemelor tehnice, să îşi desfăşoare în mod efectiv activitatea începând cu luna aprilie 2020, sub regimul autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015, care era încă valabilă la acel moment, precum şi a "Autorizaţiei de Utilizator Final".

Totodată, constată instanţa de control judiciar că odată cu începerea în mod efectiv a activităţii, recurenta-reclamantă era în măsură să cuantifice prejudiciul produs ca urmare a deciziei de revocare nr. 022/2017 prin comparaţia efectuată între întreaga producţie pe care recurenta-reclamantă susţine că a fost împiedicată să o producă şi să o comercializeze, şi producţia efectivă, diminuată ca urmare a problemelor de ordin tehnic ori ca urmare a pierderii partenerilor comerciali, a furnizorilor de materii prime ori a forţă de muncă.

În speţă, nu pot fi ignorate efectele executorii de drept ale măsurilor de suspendare dispuse de instanţele de contencios administrativ cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie. O consecinţă a măsurilor provizorii este tocmai reluarea activităţii de către reclamantă, astfel cum s-a reţinut anterior.

Faptul că autorizaţia de antrepozitare nr. x/29.05.2020 a fost revocată prin decizia nr. 38/31.08.2020 şi că ulterior reactivării din 11.03.2021 recurenta-reclamantă şi-a reluat activitatea şi a produs cantitatea de 484 hl alcool pur începând cu luna aprilie 2021, conform declaraţiei sale, nu este de natură să confere continuitate nexului cauzal întrucât cererea în despăgubiri este întemeiată în principal pe nelegalitatea deciziei nr. 022/2017, iar nu pe decizia nr. 38/31.08.2020, iar, pe de altă parte, se reţine schimbarea regimului de operare, inclusiv a garanţiei şi, mai ales, împrejurarea că în perioada 20.04.2020-13.06.2020, recurenta-reclamantă a reluat activitatea de producţie, astfel încât conexiunea cu prima decizie de revocare este îndepărtată din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la susţinerile recurentei-reclamante în susţinerea tezei prejudiciului continuu constând în refuzul continuu şi actual al autorităţilor pârâte de a pune în executare hotărârile judecătoreşti de anulare a deciziei nr. 022/2017 şi de a reduce astfel cuantumul prejudiciului, Înalta Curte reţine că prin măsurile provizorii luate în cauză, conduita nelegală a autorităţii fiscale a fost oprită, ceea ce a permis reluarea activităţii de către recurentă şi, implicit, reducerea cuantumului prejudiciului, cât şi posibilitatea cuantificării beneficului nerealizat.

Dispoziţiile art. 51 Codul de procedură fiscală nu pot fi aduse ca argument în susţinerea ipotezei recurentei conform căreia termenul a început să curgă doar după data de 28.07.2020 când, după rămânerea definitivă a soluţiei de anulare a deciziei nr. 022/2017, autorităţile fiscale erau obligate să întreprindă demersuri de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. x/2018.

Astfel, conform celor statuate prin decizia RIL nr. 22/2019, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt care se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele cauzei, astfel încât invocarea apriorică a dispoziţiilor art. 51 Codul de procedură fiscală ar nesocoti tocmai dezlegarea specifică dată prin mecanismul de unificare a practicii instanţelor de judecată.

Prin urmare, recurenta-reclamantă avea posibilitatea juridică de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie, având cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv deţinea în mod nemijlocit date de comparaţie între întreaga producţie pe care reclamanta susţine că a fost împiedicată să o producă şi să o comercializeze şi producţia efectivă.

Reiese, aşadar, că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Faţă de reţinerea legalităţii sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte nu va mai analiza, fiind lipsite de relevanţă, criticile invocate prin cererea de recurs care vizează fondul cererii de despăgubiri.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. în insolvenţă împotriva sentinţei civile nr. 102/2022 pronunţată la 7 aprilie 2022 de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 octombrie 2024.