Negative conflict of jurisdiction; effect of delayed invocation of incompetence exception under Article 131 of the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 167 din 14.02.2024, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Tribunalul Prahova şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 447/MAS din 28 martie 2024, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a precizării de acţiune formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Tribunalul Prahova, în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Investită prin declinare, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 113 din 20 iunie 2025, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi materială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Prahova, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului să-i plătească suma de 1.918 de RON, reprezentând contravaloarea dispozitivului de corecţie special (ochelari de vedere), cu aplicarea actualizării şi a dobânzii legale penalizatoare la suma de 1.918 de RON, începând cu data înregistrării la Tribunalul Prahova a solicitării de decontare şi până la plata efectivă. Ulterior, în faza scrisă a judecăţii, la data de 12.09.2023, cererea a fost modificată şi completată în sensul că reclamantul a solicitat ca în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 să se constate nelegalitatatea art. 9 lit. g) din H.G. nr. 762/2010, sens în care a solicitat introducerea în cauză a emitentului acestuia- Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competenţa teritorială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Potrivit dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ.:

(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Modificările aduse prin dispoziţiile art. 131 din C. proc. civ., au urmărit implementarea principiului accelerării judecăţii, reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de judecată este obligată să îşi verifice competenţa teritorială la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

Din considerentele deciziei menţionate rezultă că instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca necompetenţa materială şi poate declina competenţa instanţei iniţial investite pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.

Înalta Curte a mai stabilit că instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen.

Aceste dispoziţii prevăd un termen limită până la care se pot invoca şi verifica aspecte privind competenţa instanţei, invocarea acestor aspecte după acest moment nemaifiind posibilă, situaţie ce face ca, în speţă, competenţa să fie câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.

Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, a invocat excepţia de necompetenţă după ce a constatat cercetarea judecătorească încheiată, a reţinut cauza spre soluţionare şi a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei, fond asupra căruia nu s-a mai pronunţat, întrucât, cu ocazia deliberării, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa.

Astfel, prin efectul neinvocării în termen a excepţiei de necompetenţă a instanţei sesizate, rezultă că instanţa competentă teritorial şi material în soluţionarea cauzei este Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Tribunalul Prahova, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.