Whether late-payment penalties and litigation costs against an insolvent insurer constitute insurable claims payable by the Insureds' Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25901/25.03.2021; obligarea pârâtei la plata sumelor de 508,64 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 643/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate în prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 5 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1161 din 5 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitatea calificării sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată ca nefiind creanţe de asigurare, deşi acestea au fost generate în temeiul unui contract de asigurare RCA şi confirmate printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Prima critică vizează ignorarea dezlegărilor obligatorii stabilite prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că prin creanţă de asigurare, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege inclusiv creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului RCA aflat în faliment. În acest context, recurenta a susţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au fost generate în cadrul acţiunii în regres împotriva B., având astfel natura juridică de creanţe de asigurare. Instanţa de fond a omis să aplice această interpretare obligatorie, pronunţând o soluţie contrară jurisprudenţei în materie.

A doua critică priveşte interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în sensul că instanţa a considerat că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare, ci ar fi rezultatul unei culpe procesuale a asigurătorului. Recurenta a demonstrat că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege, conform art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma CSA nr. 14/2011, iar toate obligaţiile ce decurg din acest contract, inclusiv cele privind penalităţile şi cheltuielile de judecată, sunt reglementate normativ. În doctrină, contractul RCA este calificat ca fiind un contract forţat, cu conţinut legal, iar sumele datorate în temeiul acestuia, indiferent de caracterul lor principal sau accesoriu, constituie creanţe de asigurare.

A treia critică se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. d) şi art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011, care prevăd expres obligaţia asigurătorului RCA de a despăgubi partea prejudiciată inclusiv pentru cheltuielile de judecată, precum şi aplicarea unei penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi în caz de neexecutare la termen. Recurenta a arătat că aceste sume sunt datorate în baza contractului de asigurare, fiind reglementate în mod expres în cadrul normei, iar instanţa de fond a ignorat aceste prevederi, calificând în mod greşit sumele respective ca fiind în afara raportului contractual.

A patra critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care permit Fondului de Garantare a Asiguraţilor să plătească din disponibilităţile sale dobânzi şi cheltuieli de judecată, cu posibilitatea de a se subroga în drepturile creditorilor de asigurare prin înscrierea acestor sume la masa credală. Recurenta a susţinut că interpretarea instanţei, potrivit căreia aceste sume ar fi datorate din culpa Fondului, este eronată, întrucât subrogaţia presupune existenţa unei culpe a terţului împotriva căruia se exercită regresul, respectiv asigurătorul aflat în faliment.

Ultima critică priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ., referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti. Recurenta a invocat existenţa unei hotărâri definitive pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin care B. a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, calificându-le ca fiind creanţe de asigurare. Instanţa de fond a ignorat efectele obligatorii şi autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, permiţând Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor stabilite anterior printr-un act jurisdicţional definitiv.

În concluzie, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011, precum şi art. 435 din C. proc. civ.. În temeiul acestor argumente, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate şi admiterea contestaţiei împotriva Deciziei FGA nr. 25901/25.03.2021, cu consecinţa obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu legalitatea Deciziei nr. 25901/25.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care a fost respinsă la plată suma de 821,71 RON, reprezentând despăgubiri (întrucât această sumă a fost deja achitată de B.) şi a respins plata sumelor de 508,64 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, în dosarul nr. x/2014, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii intimatului-pârât nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În cazul dedus judecăţii recurenta-reclamantă solicită şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Este de reţinut şi faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3, ci C. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu pot fi considerate accesoriul creanţei principale de asigurare. Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume stabilite prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, fără legătură cu raportul de asigurare.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25901/25.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1161 din 5 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.