Judicial ordering of Schengen visa issuance due to insufficient reasonable suspicion of document inauthenticity

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a X-a de contencios administrativ şi fiscal şi achiziţii publice la data de 06.05.2025, reclamanţii A. şi B., cetăţeni nepalezi, cu domiciliul stabil în România, în baza avizelor de muncă emise legal, în calitate de reprezentanţi legali (părinţi) ai minorilor C. şi D., împotriva refuzului de acordare a vizelor de scurtă şedere (tip C) pentru cetăţenii minori C. şi D., au solicitat:

1. constatarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru acordarea vizelor de scurtă şedere (tip C) pentru cetăţenii minori C. şi D.;

2. obligarea pârâţilor la emiterea noilor decizii prin care să se acorde vizele de scurtă şedere (tip C) solicitate pentru perioada de 90 de zile în scopul vizitării părinţilor aflaţi legal în România, pentru cetăţenii minori C. şi D., având în vedere îndeplinirea condiţiilor legale;

3. admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate sub aspectul constituţionalităţii art. 36 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 91 din 14 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002 ca devenită inadmisibilă, ca urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 810/2009 de instituire a Codului de Vize al UE, raportat la prevederile art. III din Legea nr. 157/2011, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru nefinalizarea procedurii plângerii prealabile, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru acordarea vizelor de scurtă şedere (tip C) pentru cetăţenii minori C. şi D. şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la emiterea noilor decizii prin care să se acorde vizele de scurtă şedere (tip C) solicitate pentru perioada de 90 de zile în scopul vizitării părinţilor aflaţi legal în România, pentru cetăţenii minori C. şi D., având în vedere îndeplinirea condiţiilor legale.

Totodată, s-a admis cererea de chemare în judecată, constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea vizelor de scurtă şedere (tip C) pentru cetăţenii minori C. şi D..

Pârâtul a fost obligat la emiterea noilor decizii prin care să se acorde vizele de scurtă şedere (tip C) solicitate pentru perioada de 90 de zile în scopul vizitării părinţilor aflaţi legal în România, pentru cetăţenii minori C. şi D., având în vedere îndeplinirea condiţiilor legale, urmând ca acest termen să curgă de la data eliberării vizelor şi eliberarea vizelor fără a se solicita prezenţa fizică a minorilor (amprentaţi anterior) la sediul ambasadei, prin reprezentant care va depune paşapoartele în vederea aplicării vizei.

Prin încheierea din data de 11.06.2025 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, în sensul înlăturării menţiunii că hotărârea este executorie, cerere formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 91 din 14 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii, iar în subsidiar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, în privinţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, următoarele:

A precizat că prima instanţă, prin pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea vizelor de scurtă durată urmată de analiza pe fond, s-a substituit autorităţii executive în exercitarea atribuţiilor de analiză a dosarelor de solicitare a vizelor de scurtă durată. Astfel, a subliniat că evaluarea veridicităţii documentelor şi a intenţiei reale de întoarcere în ţară este atributul exclusiv al autorităţii competente, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, instanţele de contencios putând să exercite strict un control de legalitate, iar nu unul de oportunitate.

Totodată a subliniat că prin soluţia pronunţată s-a nesocotit autoritatea de stat exercitată în procesul de examinare a cererii de viză, instanţa identificând circumstanţe favorabile exclusiv solicitanţilor de viză, aducându-se, astfel, atingere principiului evocat la art. 10 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. A fost pusă la îndoială capacitatea de apreciere corectă şi imparţială a autorităţilor române, care au obligaţia de a dispune măsuri preventive în relaţie cu riscuri pe linie de migraţiune şi alte riscuri/riscuri asimetrice, inerente conceptului de "viză" în favoarea unor resortisanţi terţi.

Recurentul a subliniat că, inclusiv ca urmare a efectului capacităţii şi competenţelor autorităţilor naţionale de a refuza acordarea de vize de intrare în favoarea unor străini, cetăţenii unei ţări dispun de condiţiile necesare şi, pe cât posibil, suficiente, pentru a-şi desfăşura traiul şi activitatea fără teama unor potenţiale pericole, riscuri şi ameninţări.

A considerat că instanţa nu are competenţa să se substituie în aprecierea autorităţii administrative în ceea ce priveşte constatarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a vizelor. Viza este un act administrativ discreţionar care poate fi eliberat doar în urma îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege, în speţă a celor prevăzute de Codul de vize, nu un act cu caracter strict obligatoriu.

Prin urmare, a subliniat că instanţa nu poate constata îndeplinirea condiţiilor privind eliberarea vizelor, pentru că aceasta ar presupune substituirea în atribuţiile exclusive ale administraţiei şi ar fi contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie.

În materie de vize, instanţa poate controla respectarea procedurii şi existenţa motivelor de respingere prevăzute de lege, dar nu poate decide dacă viza trebuie emisă. A stabili "constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru emiterea vizei" echivalează cu o evaluare substitutivă de fond, care depăşeşte cadrul legal de control al instanţei de contencios administrativ.

Prin constatarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a vizei de către instanţă, aceasta a efectuat inclusiv o verificare a oportunităţii, inadmisibilă în contencios administrativ. Verificarea oportunităţii presupune printre altele evaluarea riscurilor, a documentelor justificative şi a circumstanţelor de fond, adică să exercite atribuţiile autorităţii executive, respectiv să se substituie autorităţii competente în evaluarea cererilor de viză. Drept urmare, constatarea de către instanţă a "îndeplinirii condiţiilor" echivalează cu o ingerinţă nepermisă în sfera executivului, incompatibilă cu principiul separaţiei puterilor în stat.

De asemenea, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Afacerilor Externe este obligat să soluţioneze favorabil cererea intimaţilor-reclamanţi, în sensul acordării vizei de scurtă şedere, echivalează cu o încălcarea a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat. Instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a se substitui autorităţii administrative în exercitarea atribuţiilor sale specifice, ci doar de a verifica legalitatea şi temeinicia actelor administrative emise.

Recurentul a susţinut că obligarea autorităţii la emiterea unor vize presupune o apreciere subiectivă a veridicităţii documentelor, a riscului de migraţiune şi a altor aspecte de oportunitate, nu doar de legalitate.

Prima instanţă a suprapus propria apreciere peste marja legală de apreciere conferită autorităţii competente, încălcând astfel art. 32 alin. (1) lit. b) din Regulamentul 810/2009.

În situaţia în care instanţa a constatat existenţa unui refuz nejustificat al autorităţii, remediul procedural adecvat nu este obligarea directă la emiterea vizei, ci, cel mult, dispunerea reanalizării cererii de către autoritatea competentă, cu respectarea legalităţii. În cauză, instanţa a depăşit acest cadru, impunând acordarea vizelor de scurtă durată, în lipsa unei evaluări complete şi clare a tuturor condiţiilor legale, afectând astfel prerogativele autorităţilor competente în materie de imigraţie şi securitate naţională.

Instanţa a reţinut în mod greşit că reclamanţii au depus toate documentele prevăzute de lege, fără a analiza în mod real suspiciunile exprimate de autoritatea consulară cu privire la autenticitatea, veridicitatea şi fiabilitatea acestor documente. Conform art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul comunitar de vize, autoritatea competentă are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a verifica dacă documentele justificative prezentate în susţinerea cererii sunt autentice şi susţin în mod credibil scopul declarat al şederii. Niciuna dintre aceste condiţii nu presupune dovedirea certă a relei-credinţe, ci doar suspiciuni rezonabile, standard care a fost îndeplinit în cauză.

A susţinut că aceste suspiciuni au fost ignorate de instanţă, în condiţiile în care aceasta nu dispune de mijloacele tehnice, instituţionale sau juridice necesare pentru a verifica autenticitatea documentelor sau pentru a evalua riscul prevăzut de art. 21 din Codul de vize. Competenţa de a stabili autenticitatea unor acte provenite dintr-un stat terţ aparţine exclusiv misiunii diplomatice, care are acces la instrumente de verificare, baze de date şi colaborări instituţionale internaţionale.

Prin ignorarea acestor suspiciuni justificate ale misiunii diplomatice, instanţa a realizat o apreciere pur formală, considerând că simpla existenţă a unor documente echivalează cu îndeplinirea condiţiilor legale, ceea ce contravine normelor aplicabile şi jurisprudenţe CJUE (spre ex. cauza C-84/12 Koushkaki).

Astfel, a apreciat că instanţa a tratat autoritatea ca având doar un rol formal de verificare a actelor şi a exclus complet componenţa de apreciere asupra credibilităţii cererii, componentă esenţială în procesul de acordare a unei vize Schengen.

În jurisprudenţa actuală a CJUE o largă marjă de apreciere presupune un control jurisdicţional limitat, în caz contrar, aplicarea marjei de apreciere ar fi compromisă, iar sistemul judiciar ar îndeplini atribuţiile sistemului executiv. Procedura de exercitare a căii de atac a fost concepută pentru a evita deciziile arbitrare, această interpretare fiind confirmată de jurisprudenţa Curţii exprimată în cauza Fahimian. Astfel, în lipsa unei erori vădite de apreciere din partea administraţiei, organul jurisdicţional trebuie să constate legalitatea deciziilor de respingere a cererilor de viză.

A mai subliniat că, în mod eronat, a apreciat prima instanţă că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii ar fi contestat refuzul acordării vizelor de scurtă şedere, deşi aceştia nu au formulat în mod expres un capăt de cerere de anulare a deciziilor administrative prin care s-au respins cererile de viză. Instanţa s-a substituit voinţei reclamanţilor, interpretând în mod arbitrar şi extensiv conţinutul cererii introductive, în care nu se regăseşte vreo solicitare expresă de anulare a actelor administrative individuale emise de autoritate, ceea ce nu corespunde exigenţelor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi conduce la o nesocotire a dreptului la apărare al autorităţii.

În privinţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat, în esenţă, următoarele:

A susţinut că prima instanţă a redus în mod nejustificat termenul legal de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., fără a justifica caracterul urgent al cauzei, în sensul art. 201 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea a precizat că instanţa nu a comunicat autorităţii cererea precizatoare depusă de intimaţii-reclamanţi, ceea ce a condus la imposibilitatea obiectivă de a formula apărări sau observaţii în raport cu noile elemente invocate. Această omisiune echivalează cu o încălcare flagrantă a principiului dreptului la apărare, reglementat de art. 13 din C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În privinţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat, în esenţă, următoarele:

A susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material care reglementează Codul comunitar de vize, respectiv Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize precum şi a art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul a arătat că prima instanţă, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 21 alin. (1)2 şi (7)3 şi art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de vize, a reţinut că autoritatea competentă are obligaţia de a acorda viza în mod automat, chiar dacă solicitanţii anexează toate documentele justificative. În realitate, a subliniat că autoritatea are obligaţia să evalueze veridicitatea şi autenticitatea documentelor justificative, veridicitatea scopului călătoriei, intenţia de întoarcere, riscul de migraţiune ilegală şi coerenţa întregului dosar, or, în cauză, misiunea diplomatică a procedat întocmai la analiza solicitării de emitere a vizelor pentru intimaţii-reclamanţi minori. Astfel, refuzul de eliberare a vizelor a fost motivat în mod temeinic şi legal cu privire la fiecare solicitant în parte, în raport cu documentele depuse, fiind reţinute o serie de suspiciuni rezonabile referitoare a veridicitatea intenţiei declarate şi la organizarea efectivă a şederii minorilor în România şi la credibilitatea documentelor prezentate, raportat la următoarele elemente: adresa locaţiei menţionate în invitaţia notarială prin care s-a solicitat acordarea vizei, data biletelor de avion prezentate şi perioada indicată în invitaţia notarială, extrasul de cont pus la dispoziţie pentru a justifica mijloacele financiare suficiente întreţinerii celor doi solicitanţi de vize, asigurările prezentate, însoţitorul minorilor la ghişeul consular (numita E.).

Instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că misiunea diplomatică ar fi exercitat abuziv puterea discreţionară de care dispune în materia acordării vizelor. În realitate, recurentul a susţinut că decizia de refuz s-a fundamentat pe o analiză riguroasă a circumstanţelor concrete ale cauzei, în baza unor indicii factuale şi a unor documente examinate atât individual, cât şi în mod cumulativ, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (7) din Codul comunitar de vize.

A susţinut că este eronată interpretarea instanţei potrivit căreia caracterul neexhaustiv al Anexei II ar exonera solicitantul de obligaţia de a prezenta documente suplimentare şi concludente. Dimpotrivă, Codul de vize impune ca cererea să fie susţinută de documente credibile şi verificabile, iar în prezenţa unor neconcordanţe ori suspiciuni, autoritatea competentă are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a solicita lămuriri sau documente suplimentare. Or, în cauză, conduita urmată de misiunea diplomatică a fost corespunzătoare.

A mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că autoritatea consulară nu ar fi motivat decizia, în condiţiile în care motivele refuzului au fost comunicate în mod expres, prin completarea formularelor standard potrivit art. 32 alin. (2) din Codul comunitar de vize, cu indicarea concretă a documentelor considerate neconforme, insuficiente sau neverosimile. Instanţa a ignorat faptul că Regulamentul (CE) nr. 810/2009 nu prevede obligaţia autorităţii de a detalia în mod amplu şi individualizat raţionamentul care a dus la refuz, ci doar indicarea motivelor legale aferente.

Recurentul a menţionat că, în mod eronat, prima instanţă a apreciat că ar fi trebuit să fie dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că actele prezentate de solicitanţi sunt invalide, întrucât acesta este un standard penal, care nu există în materia vizelor. Codul de vize prevede doar existenţa unor suspiciuni rezonabile, nu certitudini absolute, în evaluarea cererii.

Totodată, a arătat că instanţa a aplicat, în mod eronat, principiul proporţionalităţii, absolutizând dreptul la reunirea familiei şi ignorând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de vize. Aprecierile instanţei sunt eronate, întrucât ignoră gravitatea indiciilor constatate de misiunea diplomatică şi minimalizează obligaţia acesteia de a asigura securitatea şi integritatea procesului de eliberare a vizelor.

În acest context, a susţinut că autoritatea a acţionat în limitele cadrului legal aplicabil, în mod rezonabil si proporţional cu obiectivul fundamental al regimului vizelor Schengen, acela de a asigura o triere riguroasă şi preventivă a cererilor, în vederea protejării interesului general al securităţii spaţiului european.

Recurentul a mai arătat că prima instanţă a invocat în mod greşit cauza C-550/16, întrucât aceasta se referă exclusiv la reîntregirea familială a minorilor neînsoţiţi care beneficiază de protecţie internaţională, în temeiul Directivei 2003/86/CE. Or, această Directivă nu este aplicabilă regimului vizelor de scurtă şedere, reglementat autonom prin Regulamentul 810/2009, care nu consacră un drept la reîntregirea familiei, ci doar posibilitatea acordării unei vizite temporare, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor legale.

De asemenea, a susţinut că nici cauza C-63/23 privind art. 17 din Directiva 2003/86/CE nu este incidentă, având în vedere că se referă la refuzul reînnoirii permisului de şedere al membrilor de familie a unui susţinător al reîntregirii, fără să fie audiaţi, iar nu la vizele de scurtă şedere.

În egală măsură, a susţinut că nici jurisprudenţa CEDO invocă de prima instanţă în scopul argumentării unei pretinse încălcări a art. 8 din Convenţie nu este incidentă, întrucât priveşte reîntregirea familiei în contextul solicitării unei vize de lungă şedere pentru reîntregirea familiei şi protecţia minorilor, în contextul procedurilor de azil.

A mai arătat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că principiul proporţionalităţii nu poate justifica acordarea unei vize în lipsa îndeplinirii condiţiilor legale, întrucât acest principiu nu poate opera în mod autonom, ci doar raportat la un drept deja recunoscut. Or, în materia vizelor de scurtă şedere, nu există un drept subiectiv la acordarea vizei, ci o vocaţie condiţionată de îndeplinirea cumulativă şi actuală a unor cerinţe legale, verificate în momentul soluţionării cererii. În cauză, nu a fost identificat niciun motiv serios de ordin familial, medical, educaţional sau umanitar care să justifice acordarea vizei în ciuda suspiciunilor autorităţii administrative.

Referitor la soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii pentru nefinalizarea procedurii prealabile, a arătat că prima instanţă a nesocotit scopul şi finalitatea reală a acestei proceduri.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 8 C. proc. civ.

Recurentul a depus cerere ce completare a motivelor de recurs prin care a invocat critici suplimentare în privinţa motivelor de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul a arătat că, în mod eronat, în dispozitivul hotărârii, prima instanţă a indicat menţiunea executorie, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 425 alin. (3), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 433, art. 448 alin. (1), art. 449 C. proc. civ.

Recurentul a formulat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 11.06.2025 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale, prin care a invocat motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.

În motivare, a arătat, în esenţă, că prima instanţă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale fără a respecta obligaţia de a motiva în fapt şi în drept soluţia pronunţată. Astfel, a arătat că prima instanţă nu a expus motivele pentru care apreciază că includerea menţiunii executorie în cuprinsul dispozitivului sentinţei nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 442 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că o calificare eronată a cererii ca fiind o cale de atac, iar nu o veritabilă cerere de îndreptarea erorii materiale încalcă principiul disponibilităţii şi al calificării juridice corecte a cererii deduse judecăţii. A precizat că cererea formulată nu urmărea schimbarea soluţiei, ci doar corectarea unei expresii inserate mecanic în dispozitiv, care nu avea suport în considerente şi nici fundament legal.

A mai susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ., întrucât negarea caracterului de eroare materială al unei menţiuni inserate în dispozitiv fără temei legal, reprezintă tocmai o aplicare greşită a dispoziţiilor legale indicate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând, în esenţă, că prima instanţă a respectat dispoziţiile procedurale şi a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinarea depusă şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul împotriva încheierii din 11 iunie 2025 este nefondat, iar recursul împotriva sentinţei civile nr. 91 din 14 mai 2025 este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la sentinţa recurată

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, Înalta Curtea subliniază că acesta nu poate fi primit, întrucât prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţia României sau de legile organice. Or, în cauză, instanţa de fond nu a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altor autorităţi legal constituite în stat, ci a soluţionat o cerere specifică contenciosului administrativ subiectiv, având ca obiect cenzurarea unui pretins refuz nejustificat al autorităţii pârâte de a emite vize de scurtă şedere în favoarea reclamaţilor.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţele de contencios administrativ realizează un contencios de plină jurisdicţie. Or, în aceste condiţii, instanţa este abilitată să analizeze nu doar caracterul eventual nelegal al conduitei autorităţii publice, ci poate să ordone măsuri concrete pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat şi în acest scop poate chiar să oblige autoritatea să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar sa oblige autoritatea să reevalueze cererea ce i-a fost adresată.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus amintite, Înalta Curte constată că nu se poate reţine că prima instanţă, analizând condiţiile în care pot fi eliberate vizele de scurtă şedere în privinţa intimaţilor-reclamanţi şi ajungând la o concluzie diferită de cea formulată de autoritate, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. În realitate, prima instanţă a analizat măsura dispusă de autoritate în privinţa intimaţilor-reclamanţi din perspectiva dispoziţiilor legale incidente în materia vizelor de scurtă şedere, cu luarea în considerare a principiului proporţionalităţii care guvernează raporturile de drept administrativ, ceea ce corespunde exigenţelor impuse de legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, verificând raportul dedus judecăţii prin prisma principiului legalităţii actului administrativ şi a proporţionalităţii măsurii dispuse, instanţa învestită cu o acţiune în contencios subiectiv, de plină jurisdicţie, poate să oblige autoritatea să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, fără ca prin aceasta să se substituie autorităţii publice, cu depăşirea atribuţiile puterii judecătoreşti.

Inclusiv jurisprudenţa CJUE în materie de vize permite instanţei naţionale să oblige autoritatea la emiterea vizei, sens în care amintim C-403/16, El Hassani din 13 decembrie 2017, C-133/15, Chavez-Vilchez şi alţii din 11 mai 2017, C-949/19, M.A. din 10 martie 2021.

Din principiile enunţate de CJUE în această jurisprudenţă rezultă că art. 32 alin. (3) din Codul de vize, coroborat cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, obligă statele membre să asigure o cale de atac jurisdicţională efectivă împotriva refuzului de viză, că instanţa naţională trebuie să poată examina legalitatea refuzului, chiar dacă autorităţile dispun de o marjă largă de apreciere şi că deşi vizele naţionale intră în competenţa statelor membre, atunci când acestea cad sub incidenţa dreptului UE, trebuie asigurată posibilitatea unui recurs jurisdicţional efectiv, instanţa naţională neputând exclude controlul judecătoresc asupra refuzului de viză.

Caracterul efectiv al căii de atac implică posibilitatea reală şi practică de a supune actul contestat unui control jurisdicţional substanţial, apt să asigure repararea încălcării dreptului, standarde desprinse din art. 47 Carta drepturilor fundamentale şi art. 13 CEDO, precum şi din jurisprudenţa CJUE.

Revenind, CJUE nu impune instanţei naţionale să emită ea însăşi viza, dar, în materie de drepturi fundamentale (de exemplu: art. 7 şi 24 din Cartă - viaţa de familie şi interesul superior al copilului), aceasta trebuie să asigure protecţia efectivă, ceea ce poate însemna inclusiv obligarea autorităţii să acorde viza atunci când refuzul ar priva solicitantul de drepturile sale esenţiale.

În lumina acestor considerente, susţinerile contrare ale recurentului nu pot fi primite.

Jurisprudenţa invocată de recurent, respectiv hotărârile CJUE în cauzele C-84/12 Koushkaki şi C-544/15 Fahimian, nu infirmă raţionamentul juridic expus.

În Cauza Koushkaki, CJUE a statuat că, deşi statele membre dispun de o marjă de apreciere în materia vizelor, această marjă nu este discreţionară absolut, iar instanţele naţionale trebuie să poată exercita un control efectiv asupra legalităţii refuzului iar în Cauza Fahimian, Curtea a confirmat existenţa unei largi marje de apreciere a autorităţilor în aprecierea riscului pentru siguranţa publică, dar a subliniat că decizia trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficientă şi să fie supusă controlului jurisdicţional, inclusiv sub aspectul respectării garanţiilor procedurale.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

În privinţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la reducerea termenului pentru depunerea întâmpinării, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că această măsură face parte din categoria măsurilor de administrare a justiţiei, întrucât priveşte modul de organizare a procesului şi nu soluţionarea fondului litigiului, care nu poate face obiectul căilor de atac, în acest sens dispunând art. 465 C. proc. civ. ("Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.").

O astfel de măsură poate fi eventual cenzurată doar din perspectiva vătămării dreptului la apărare, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, însă, în cauză, recurentul nu a invocat o astfel de vătămare.

Pe de altă parte, cerinţele procedurale referitoare la procedura prealabilă reglementată de art. 200 şi urm. C. proc. civ. sunt instituite prin norme care ocrotesc un interes privat în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât neregularităţile pot fi invocate de partea interesată în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată.

În cauză, neregularitate procedurală invocată de recurent, constând în reducerea de către instanţă a termenului prev. de art. 201 C. proc. civ., fiind anterioară momentului depunerii întâmpinării, ar fi trebuit invocată prin întâmpinare. Or, din studierea întâmpinării depuse de recurentul-pârât în faţa instanţei de fond, rezultă că acesta nu a înţeles să invoce această neregularitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că recurentul nu mai poate deduce judecăţii această neregularitate procedurală, prin intermediul cererii de recurs, fiind incidente dispoziţiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la necomunicarea cererii precizatoare, primordial, se aminteşte că nulitatea actelor de procedură (şi implicit casarea hotărârii) este condiţionată de regulă de existenţa unei vătămări (art. 175 C. proc. civ.). Dacă o parte nu a putut lua cunoştinţă de precizarea de acţiune şi, prin aceasta, nu şi-a putut formula apărările, vătămarea este prezumată, dar dacă, deşi nu s-a comunicat formal precizarea, partea a formulat apărări, a participat la dezbateri şi nu rezultă că soluţia ar fi fost alta, se poate aprecia că nu există o vătămare efectivă.

Aşadar, nu orice neregularitate procedurală atrage automat casarea hotărârii, ci numai aceea care atrage nulitatea, respectiv, care a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel. Lipsa comunicării precizării de acţiune poate fi sancţionată cu nulitatea numai dacă apărările formulate nu acoperă şi aspectele din precizare, iar soluţia instanţei ar fi fost diferită.

În cauză, la primul termen de judecată, recurentul-pârât a fost prezent, prin reprezentant convenţional, consilier juridic, iar instanţa i-a adus la cunoştinţă depunerea cererii precizatoare de către reclamanţi, cât şi conţinutul acesteia.

Înalta Curte reţine că cerinţa procedurală referitoare la comunicarea actelor de procedură este instituită prin norme care ocrotesc un interes privat, astfel încât neregularităţile referitoare la necomunicarea cererii precizatoare şi, în consecinţă, la nesocotirea dreptului la apărare pot fi invocate de partea interesată în condiţiile art. 178 alin, 3 lit. b) C. proc. civ.

În cauză, Înalta Curte constată că recurentul-pârât deşi a fost prezent prin reprezentant convenţional la primul termen, nu a înţeles să invoce lipsa comunicării cererii precizatoare şi nici nu a solicitat acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia

Prin urmare, Înalta Curte reţine că recurentul nu mai poate deduce judecăţii această neregularitate procedurală, prin intermediul cererii de recurs, fiind incidente dispoziţiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte subliniază că se încadrează în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile formulate cu privire la nerespectarea limitelor învestirii de către prima instanţa, criticile referitoare la nefinalizarea procedurii prealabile cât şi criticile referitoare la inserarea menţiunii "executorie" în cuprinsul dispozitivului sentinţei

Referitor la nerespectarea limitelor învestirii de către prima instanţa, Înalta Curte reţine că prima instanţa a analizat cererea de chemare în judecată, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 9 C. proc. civ.. Astfel, prin cererea introductivă instanţa a fost învestită cu analizarea pretinsului caracter nejustificat al autorităţii pârâte de a emite vize de scurtă şedere în favoarea reclamanţilor. Or, prin sentinţa recurată, prima instanţă a analizat tocmai obiectul dedus judecăţii, cu respectarea limitelor învestirii, iar soluţia pronunţată în dispozitiv a vizat întocmai actul administrativ asimilat dedus judecăţii (refuz nejustificat).

În aceste condiţii, Înalta Curte subliniază că nu se poate reţine că dreptul la apărare al recurentului-pârât ar fi fost nesocotit, din această perspectivă.

Referitor la nefinalizarea procedurii prealabile, Înalta Curtea reţine că această critică este neîntemeiată şi o va respinge, pentru următoarele considerente care vor substitui motivarea primei instanţe:

Astfel, actele administrative contestate, respectiv formulare de viză de scurtă şedere, comunicate intimaţilor-reclamanţi exprimă refuzul expres de acordare a vizei de scurtă şedere, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 parcurgerea procedurii prealabile în această situaţie, nu este obligatorie.

Referitor la inserarea menţiunii "executorie" în cuprinsul dispozitivului sentinţei, Înalta Curte reţine că potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în materia contenciosului administrativ, recursul este suspensiv de executare, astfel încât, hotărârea pronunţată de prima instanţă potrivit art. 18 din acelaşi act normativ, deşi nu este susceptibilă de apel, nu poate fi pusă în executare. Or, în aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în mod eronat, prima instanţă a inserat menţiunea executorie în cuprinsul dispozitivului sentinţei recurate, motiv pentru care se impune înlăturarea acesteia, recursul fiind fondat numai sub acest aspect.

În privinţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

Recurentul critică hotărârea susţinând aplicarea greşită a normelor Codului comunitar de vize, respectiv art. 21 alin. (1) indice 2 şi alin. (7) indice 3 şi art. 32 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 810/2009, potrivit cărora examinarea cererii de viză de scurtă şedere presupune verificarea condiţiilor de intrare, iar refuzul de viză intervine atunci când există îndoieli justificate asupra autenticităţii documentelor sau veridicităţii declaraţiilor solicitantului.

Înalta Curte constată că motivele refuzului de viză de scurtă şedere pentru reclamanţii minori, ai căror părinţi beneficiază de un drept de şedere în România sunt cele marcate pe formularul comunicat, la pct. 13 şi 16, respectiv, pct. 13 - sunt îndoieli rezonabile asupra autenticităţii documentelor suport sau veridicităţii conţinutului lor şi pct. 16 - nu aţi dovedit posesia adecvată sau validă a unei asigurări medicale de călătorie. S-a precizat în menţiuni suplimentare:

"bilete de avion, documente bancare, asigurare medicală invalide, lipseşte dovada cazării".

Analiza instanţei de contencios administrativ este limitată strict la conţinutul actului administrativ atacat, care nu poate fi completat cu alte motive de refuz.

Aşadar, sunt doar două motive pentru care autoritate a refuzat viza minorilor iar analiza documentelor ce însoţeau cererea de viză de scurtă şedere în scop de vizită a părinţilor reclamanţilor minori, reflectă o greşită apreciere din partea autorităţii.

Solicitanţii deţineau asigurare medicală pentru călătorie valabilă iar aspectul învederat că aceste documente au fost emise în Mumbai India pentru cetăţeni nepalezi nu este un argument care să le invalideze. Nicăieri în cuprinsul certificatelor de asigurare nu se menţionează că asiguraţii sunt cetăţeni indieni, contrar afirmaţiilor recurentului.

În cuprinsul certificatelor de asigurare medicală au fost inserate menţiuni cu privire la paşapoartele solicitanţilor din care rezultă, fără tăgadă, naţionalitatea nepaleză a acestora. Prin urmare asigurătorul a avut cunoştinţă de naţionalitatea asiguraţilor la momentul emiterii poliţelor, ceea ce implică asumarea obligaţiei de decontare a eventualelor servicii medicale asigurate.

Din perspectiva acestor date factuale nu se poate reţine inexistenţa adecvată sau validă a unei asigurări medicale de călătorie.

Cu privire la existenţa suspiciunilor rezonabile asupra autenticităţii documentelor suport sau veridicităţii conţinutului lor, primordial, Înalta Curte aminteşte că noţiunea de "suspiciuni rezonabile" în această materie desemnează existenţa unor indicii obiective, precise şi concordante care pun sub semnul întrebării: validitatea juridică a actului (legalitatea sa formală sau materială) şi veridicitatea conţinutului actului (exactitatea faptelor, realitatea datelor sau corectitudinea informaţiilor pe care actul se întemeiază).

În acest sens, trebuie avută în vedere o bază factuală concretă, suspiciunea neputând fi o simplă bănuială subiectivă, ci trebuie să se sprijine pe date verificabile. Pe de altă parte, nu trebuie omisă pertinenţa juridică, respectiv dacă indiciile obiective sunt de natură să afecteze valabilitatea sau veridicitatea actului ori este vorba de aspecte minore şi irelevante.

Instanţa de contencios administrativ verifică dacă suspiciunile invocate de autoritate sunt suficient de serioase şi de grave pentru a justifica refuzul de viză, întrucât standardul probator impune ca "suspiciunea rezonabilă" să fie fundamentată pe elemente precise şi concordante, capabile să convingă un observator obiectiv şi imparţial.

Or, în cauză, în consens cu soluţia primei instanţe, Înalta Curte constată că aspectele semnalate în justificarea refuzului de viză de scurtă şedere nu conturează o suspiciune rezonabilă în sensul legii.

Astfel, autoritatea face referire la: adresa locaţiei menţionate în invitaţia notarială, data biletelor de avion prezentate, perioada înscrisă în invitaţia notarială, extrasul de cont pentru justificarea mijloacelor financiare suficiente pentru întreţinerea minorilor, asigurările prezentate şi prezentarea minorilor însoţiţi de mătuşa lor, numita E..

Din aceste referinţe rezultă, în esenţă, faptul că autoritatea a avut suspiciuni cu privire la scopul vizitei, durata şi intenţia de a respecta condiţiile vizei.

Însă, aceste suspiciuni nu sunt bazate pe elemente obiective, concrete şi concordante, cât timp, dovada locaţiei a fost făcută cu un contract de comodat valabil 5 ani, acoperitor pentru perioada vizitei minorilor, iar faptul că ar putea exista mai multe locaţii disponibile, nu poate da naştere unei suspiciuni rezonabile în sensul susţinut de autoritate.

Chiar dacă perioada menţionată în invitaţie şi data biletelor de avion nu concordă cu exactitate, dar nici nu este de neconciliat, acest fapt constituie o necorelare minoră şi obiectiv explicabilă, care nu poate fi calificată drept o inconsecvenţă de natură să afecteze credibilitatea solicitantului.

Întrucât perioada de valabilitate a vizei este stabilită de autoritatea competentă, eventualele diferenţe între durata şederii propuse de invitat şi datele de călătorie ale solicitantului nu pot fi considerate un indiciu serios de suspiciune rezonabilă asupra scopului sau veridicităţii cererii. O asemenea neconcordanţă, se încadrează în marja de variaţie inerentă planificării unei călătorii, cu atât mai mult pentru o călătorie condiţionată de obţinerea vizei şi a tuturor documentelor şi acordurilor necesare.

Extrasele de cont depuse pentru justificarea mijloacelor materiale necesare întreţinerii celor doi minori pe durata vizitei conţin elemente clare şi suficiente pentru identificarea titularului contului. Recurentul-pârât nu a indicat în concret în ce constau pretinsele neconcordanţe la care face trimitere prin raportare la anumite tranzacţii şi nici nu a explicat relevanţa acestora în susţinerea unei suspiciuni privind nevalabilitatea formală sau materială a documentelor prezentate.

Înalta Curte constată că la momentul solicitării vizei, documentele prezentate justificau veniturile părinţilor şi existenţa sumei necesare întreţinerii minorilor pe perioada vizitei, ceea ce nu poate crea o suspiciune rezonabilă unui observator imparţial.

În aplicarea principiilor desprinse din jurisprudenţa CJUE (cauza Fahimian, C-544/15, par. 46), instanţa reţine că autoritatea competentă are o marjă de apreciere în materia eliberării vizelor, dar această marjă nu este discreţionară, ci trebuie exercitată cu respectarea obligaţiei de a examina în mod atent, obiectiv şi imparţial ansamblul elementelor prezentate de solicitant.

În speţă, părinţii minorilor solicitanţi deţin drept de şedere şi de muncă în România, au o locuinţă stabilă, iar minorii sunt înscrişi la şcoală în Nepal, având vacanţă în perioada vizată, astfel cum rezultă din documentul depus odată cu cererea de viză, aflat în copie la dosar fond. Aceste elemente, coroborate, constituie garanţii suficiente privind întoarcerea minorilor la finalul vizitei.

Prezenţa minorilor în faţa autorităţii pentru interviu, însoţiţi de o altă persoană, care a declarat că este mătuşa lor este o împrejurare care nu a fost menţionată în formularul de refuz, de aceea excede analizei instanţei.

Refuzul vizei, motivat exclusiv prin suspiciuni generale şi nefondate, fără identificarea unor elemente concrete care să infirme valabilitatea ori veridicitatea documentelor depuse, echivalează cu o eroare vădită de apreciere.

Mai mult, prin raportare la art. 8 CEDO şi art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, autoritatea avea obligaţia de a ţine seama de dreptul la viaţă de familie, iar refuzul nejustificat al vizei constituie o ingerinţă disproporţionată în acest drept.

În consecinţă, în consens cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că refuzul de viză este nejustificat, întrucât nu respectă standardele de imparţialitate şi proporţionalitate impuse de dreptul Uniunii şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aceste considerente sunt îndestulătoare pentru conturarea legalităţii sentinţei atacate din perspectiva aplicării normelor de drept material, ceea ce face inutilă analizarea celorlalte susţineri şi apărări.

Totuşi, ar trebuie evidenţiat că refuzul de viză nu a fost întemeiat pe suspiciuni de migraţie ilegală, nici pe raţiuni de protecţie a interesului general al securităţii spaţiului european, nici pe alte motive, ceea ce înlătură din discuţie orice critici şi referiri care nu au legătură în mod direct cu motivele refuzului de viză, astfel cum acestea au fost exprimate în cauză.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtei la emiterea vizei fără prezenţa minorilor, aspect antamat şi în analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ, consacrat de art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, precum şi împrejurarea că simpla cenzurare a refuzului nu ar fi aptă să restabilească plenitudinea drepturilor încălcate, instanţa de recurs apreciază corectă obligarea autorităţii pârâte la emiterea vizei solicitate, aspectele ulterioare privind executarea în concret excedând cadrului juridic din speţă. O asemenea soluţie răspunde exigenţelor de efectivitate şi de protecţie reală a dreptului subiectiv, înlăturând integral vătămarea produsă şi asigurând respectarea principiului legalităţii în raporturile dintre particular şi administraţie.

Alegaţiile recurentului cu privire la aspectele ulterioare eliberării vizei sunt înlăturate ca nerelevante, câtă vreme, la momentul solicitării vizei, erau îndeplinite toate condiţiile pentru acordarea vizei, orice alte aspecte fiind lipsite de eficienţă juridică.

Referitor la încheierea din Camera de Consiliu din 11.06.2025

Recurentul invocă trei motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., însă, criticile formulate pot fi încadrate în motivul prevăzut de pct. 5, al încălcării normelor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, întrucât, în esenţă, se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procedural.

Astfel, prima instanţă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din minuta şi dispozitivul sentinţei cu privire la menţiunea "executorie", motivat de faptul că înlăturarea acestei menţiuni nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ., care permit îndreptarea erorilor materiale cu privire la numele, calitatea şi susţinerea părţilor sau cele de calcul precum şi alte erori materiale.

În acord cu considerentele primei instanţe, Înalta Curte arată că menţiunea eronată privind caracterul executoriu al hotărârii nu se încadrează în noţiunea de eroare materială vizată de lege. În această noţiune intră exclusiv greşelile de redactare sau de calcul, iar nu menţiuni care privesc efectele hotărârii, a căror înlăturare ar echivala cu modificarea soluţiei pe fond. De altfel, însuşi recurentul afirmă în cererea de recurs că această expresie "nu are suport în considerente şi nici fundament legal", ceea ce implică un raţionament juridic specific căilor de atac, iar Înalta Curte a efectuat această analiză în cadrul recursului împotriva sentinţei finale.

Pentru aceste considerente, recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale este nefondat şi va fi respins.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, în privinţa sentinţei atacate, doar sub aspectul inserării menţiunii caracterului executoriu al hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinţei civile nr. 91/14.5.2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa şi va înlătura menţiunea "executorie".

Găsind nefondate toate celelalte motive de casare invocate în privinţa sentinţei, dar şi a încheierii din 11.06.2025, va menţine în rest sentinţa şi va respinge ca nefondat recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale.

Având în vedere soluţia de admitere a cererii de recurs şi în limitele admise, în temeiul art. 451 alin. (1) şi 453 alin. (1) C. proc. civ. (aplicabile şi în recurs, conform art. 494 C. proc. civ.), va obliga intimaţii la cheltuieli de judecată, în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă motivului de recurs fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 91 din 14 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice.

Casează în parte sentinţa recurată în limita menţiunii "executorie", pe care o înlătură.

Menţine în rest sentinţa.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe împotriva împotriva încheierii din 11 iunie 2025, ca nefondat.

Obligă intimaţii-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.