Competence for visa refusal appeals: exclusive territorial jurisdiction based on plaintiff’s statutory domicile rather than factual residence under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 19.07.2024, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Ambasada Romaniei în Pakistan prin Ministerul Afacerilor Externe - Departamentul Consular anularea Deciziei nr. C59-24-1160/24 mai 2024 şi obligarea acestora la acordarea vizei de lungă şedere simbol D.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Prin sentinţa nr. 114/2025 din 6 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Ploieşti - sectia contencios administrativ si Fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care prevede că reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul, cetăţean afgan, locuieşte la adresa din judeţul Prahova, în baza contractului de comodat nr. x/01.12.2023 încheiat cu o societate comercială terţă pe durata de 2 ani, fapt pentru care competenţa teritorială de judecare a acestei cauze revine Curţii de Apel Ploieşti.

Prin sentinţa nr. 155 din data de 6 mai 2025, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenta de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a contencios administrativ si fiscal, constatând că s-a ivit conflictul negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 şi faptul că Legea nr. 554/2004 nu conţine norme privind determinarea competenţei în cazul în care reclamantul are domiciliul în străinătate, aspect care determină stabilirea competenţei raportat la dispoziţiile de drept comun din cadrul C. proc. civ., respectiv art. 107 care prevede regula generală conform căreia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul şi dispoziţiile art. 111, care prevede că cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu obiectul dedus judecăţii şi prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reţine că obiectul cererii introductive îl reprezintă anularea refuzului pârâţilor exprimat prin Adresa nr. x/24 mai 2024, la solicitarea reclamantului A. având ca obiect acordarea vizei de lungă şedere pe teritoriul României.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, conform cărora, decizia autorităţilor române competente prin care se refuză acordarea vizei poate fi contestată în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte, în regulatorul de competenţă, reţine că prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului, persoană fizică.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar "reşedinţa" este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară. Cele două noţiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, iar dovada fiecăreia se realizează prin menţiuni diferite în actul de identitate. Totodată, Înalta Curte observă că înscrierea domiciliului în cartea de identitate are la bază un act material de declarare a locuinţei principale (domiciliului), provenind de la titularul cărţii de identitate, drept expresie a manifestării de voinţă a acestuia în sensul alegerii locuinţei principale, conform art. 89 alin (3) C. civ.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăseşte utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalităţii procedurii de citare, respectiv înştiinţării corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii.

Din analizarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 rezultă că, în privinţa stabilirii instanţei competente, legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului şi nu la reşedinţa acestuia. Astfel, nu se poate susţine că domiciliul părţii este echivalent cu locuinţa în fapt, aceasta din urmă neputând constitui temei al stabilirii competenţei, în contextul în care ea are relevanţă doar sub aspectul comunicării actelor de procedură.

De altfel, în materia dreptului public, din care face parte dreptul administrativ, fiind în discuţie competenţa exclusivă a instanţei, de esenţa noţiunii de domiciliu este existenţa menţiunilor înscrise, în acest sens, în actul de identitate, Înalta Curte reţinând, totodată, şi incidenţa prevederilor art. 90 alin. (1) C. civ., în sensul că reşedinţa va fi considerată domiciliu doar când acesta nu este cunoscut.

Întrucât, din actele dosarului rezultă că reclamantul, cetăţean afgan, locuieşte la adresa din comuna Cornu str. x judeţul Prahova, în baza contractului de comodat nr. x/01.12.2023 încheiat cu o societate comercială terţă pe durata de 2 ani, acţiunea în contencios administrativ promovată în cauza pendinte se află, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în competenţa de soluţionare a instanţei din circumscripţia teritorială a localităţii de domiciliu, ce, în prezenta cauză, este Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În raport de toate aceste aspecte şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. şi pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi Ambasada Romaniei în Pakistan prin Ministerul Afacerilor Externe - Departamentul Consular în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.