Administrative admissibility of constitutional court election decisions: exclusion of jurisdictional acts from ordinary judicial review

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cauza dedusă judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2025 la data de 10.04.2025, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluţionarea definitivă a capătului 2 de cerere, anularea Hotărârii CCR nr. 32/06.12.2024, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 120/F/2025, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscala dispus următoarele:

"Admite excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, cu sediul în mun. Bucureşti, str. x 13 septembrie nr. 2, Palatul Parlamentului intrarea Bl, pentru suspendarea şi anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024.

Cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.

Cererea de recurs se depune la Curtea de Apel Galaţi, sub sancţiunea nulităţii.

Pronunţată astăzi, data de 25 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei."

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 120/F/2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată a fost dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile în care instanţa de fond a considerat că atributul de obligatoriu erga omnes al hotărârilor Curţii Constituţionale înseamnă şi faptul că acestea nu pot fi conteste în instanţă, deşi nicio normă internă nu prevede acest lucru.

Arată că doar hotărârile Curţii Constituţionale prevăzute la art. 31 alin. (2) din Legea 370/2004 sunt definitive, ceea ce înseamnă că celelalte hotărâri, printre care şi cea atacată în prezenta cauză, nu au acest atribut.

Precizează că, deşi art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992 prevede că hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, acest lucru nu înseamnă că nu pot fi atacate în contencios administrativ.

În acest mod, consideră că instanţa de fond a adăugat la Legea nr. 47/1992, aceasta apreciind că statutul de independenţă al Curţii Constituţionale faţă de alte instituţii face ca actele sale să fie inatacabile, aspect neprevăzut în legislaţie, respectiv a adăugat hotărârile Curţii Constituţionale în categoria actelor ce nu pot fi contestate sau modificate de către instanţele de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanţa de fond, în mod eronat, a refuzat să califice Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32/2024 emisă în executarea Legii nr. 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ, astfel cum este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004.

Mai arată că, refuzând sau omiţând să analizeze dacă emiterea Hotărârii nr. 32/2024 a Curţii Constituţionale s-a făcut cu respectarea unei proceduri bazate pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale, instanţa de fond a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii ridicată din oficiu.

Susţine că hotărârea Curţii Constituţionale nu este un act emis în materie jurisdicţională, pentru că în emiterea ei nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, norma procesuală în materie.

Critică faptul că în Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 nu sunt menţionate procedura de citare a părţilor şi asigurarea dreptului la apărare, deşi art. 29-33 din Legea 47/1992 prevede că se aplică o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale, astfel că nu s-a urmat o procedură bazată pe principiile contradictoriaiităţii şi asigurării dreptului la apărare, procedură care se aplică numai în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 47/1992, precizând că în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituţională s-a întâlnit în secret, la şedinţă nu a fost citat nimeni, nici măcar candidaţii din turul I sau din turul al II-lea, iar voturile primite în turul I de toţi candidaţii au fost anulate, motiv pentru care apreciază că aceasta nu ar putea avea caracter definitiv.

Mai arată că prin exces de putere, Curtea Constituţională a României a consemnat în finalul Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024, că aceasta ar fi definitivă, întrucât nici în Constituţia României, nici în Legea nr. 47/1992 şi nici în Legea nr. 370/2004 nu se prevede că această specie de hotărâri, emise de Curtea Constituţională ar fi definitive.

Consideră că instanţa de fond a refuzat să analizeze Hotărârea nr. 32/2024 a Curţii Constituţionale a României cu exces de putere, respectiv cu încălcarea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 5 şi art. 10 din nr. 554/2004, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE.

Invocă dreptul său de a se adresa instanţei de contencios administrativ cu acţiune împotriva Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024.

Susţine că instanţa de fond a emis hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor Legii 47/1992 şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, prevederi pe care nici nu le-a amintit în sentinţă; a art. 10 C. civ., art. 20 alin. (2) şi art. 21 din Constituţie şi art. 47 alin. (1) din CDFUE, instanţa apreciind că atributul de obligatoriu erga omnes al hotărârilor Curţii Constituţionale înseamnă şi restricţionarea dreptului său de a ataca în instanţa de contencios administrativ respectiva hotărâre, deşi această noţiune diferă de noţiunea definitiv, judecătorul cauzei făcând o interpretare prin analogie.

Menţionează că potrivit principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile naţionale ale statelor membre şi cum ordinea juridică nou creată de tratatele Uniunii Europene se integrează în ordinea juridică a statelor membre, acestea ar rămâne lipsite de efecte dacă s-ar admite ca o măsură naţională ulterioară să prevaleze asupra dreptului izvorât din tratate.

Consideră că soluţia de respingere a cererii sale ca inadmisibilă este nelegală, fiind de fapt o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Deşi intimata-pârâtă a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 29 mai 2025, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, suspendarea executării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a aceleiaşi hotărâri.

Instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că potrivit acestui text de lege, casarea unor hotărâri se poate cerere când "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Prin această sintagmă se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Înalta Curte reţine că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative, însă în cauză instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii cu care a fost învestită şi a apreciat că aceasta este inadmisibilă, aspect ce nu poate fi subsumat motivului de casare invocat.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond s-a pronunţat în limitele învestirii, iar prin soluţia dată nu se relevă elemente că aceasta ar fi intrat în sfera de competenţă a unei alte puteri statale, cum susţine în mod nefondat recurentul.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta - reclamantă şi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. pct. 4 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond, în mod eronat, a refuzat să califice Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32/2024, emisă în executarea Legii nr. 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ, astfel cum este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004; că instanţa de fond a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii ridicată din oficiu; că în Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 nu sunt menţionate procedura de citare a părţilor şi asigurarea dreptului la apărare şi că legea nu prevede că această hotărâre emisă de Curtea Constituţională ar fi definitivă.

Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii pe considerentul că cererea introductivă formulată de către recurent nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar pe de altă parte, este criticat raţionamentul logico-juridic al judecătorului fondului, care a condus la o asemenea soluţie.

Prin urmare, aceste critici se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că prin Deciziile nr. 230D/06.12.2024 şi nr. 231D/07.12.2024 emise de Biroul electoral central pentru alegerea preşedintelui României din anul 2024 s-a dispus încetarea de îndată a operaţiunilor de votare şi cele de pregătire a votării din turul II pentru alegerea Preşedintelui României la secţiile de votare din ţară şi din străinătate ce erau în curs de desfăşurare conform Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 şi încetarea activităţii birourilor electorale, inclusiv al celui central.

În motivarea acestor decizii, a fost invocat în primul caz comunicatul de presă emis de Curtea Constituţională a României din data de 06.12.2024, iar în cea de a două decizie contestată, Hotărârea nr. 32 din 06.12.2024 pronunţată de Curtea Constituţională a României (CCR în continuare) privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024. Se menţionează că aceste decizii au fost emise de către Biroul Electoral Central faţă de caracterul definitiv al hotărârii CCR nr. 32/2024, precum şi faţă de natura general obligatorie a măsurilor dispuse de către CCR.

Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei cu privire la soluţia instanţei asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii, invocate de instanţă din oficiu.

Astfel, prin Hotărârea nr. 32/06.12.2024 a Curţii Cosntituţionale a României a cărei anulare se solicită, s-a dispus:,,1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României, desfăşurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Preşedintele României din anul 2024 şi a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României în anul 2024.

2. Procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Preşedintelui României, precum şi un nou program calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare.

3. Prezenta hotărâre este definitivă şi general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă publică."

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, articol invocat de către reclamantă ca temei de drept al admisibilităţii cererii, se prevăd următoarele:,,(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) c) act administrativ-actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;"

Înalta Curte reţine că emitent al actului contestat este Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale, autoritate de jurisdicţie constituţională, înfiinţată în baza prevederilor Titlului V din Constituţia României, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă, distinctă de autorităţile administraţiei publice prevăzute de Titlul III din Constituţia României.

În aplicarea acestei hotărâri şi pentru a-i asigura efectivitatea, cu referire la atribuţiile ce sunt recunoscute Biroului Electoral Central prin Legea nr. 370/2004, în domeniul cu privire la care s-a pronunţat Curtea Constituţională, organismul electoral a emis decizia contestată în cauză pe calea contenciosului administrativ.

Instanţa de fond a reţinut că aspectele privind pronunţarea Hotărârii Curţii Constituţionale şi efectele acesteia excedează prezentei cauze şi nu pot fi analizate în acest cadru procesual, reamintind în acelaşi timp că Hotărârea Curţii Constituţionale a României nr. 32/06.12.2024 este definitivă şi general obligatorie - ceea ce o situează în afara controlului exercitat de o instanţă judecătorească.

În ordinea constituţională şi normativă proprie sistemului nostru de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate, astfel cum a susţinut în mod nefondat recurenta-reclamantă, şi nu este de natură să atragă reformarea sentinţei pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanţă ori pentru celorlalte argumente prezentate pe larg de recurent.

Aşa cum se prevede în art. 142 alin. (1) din Constituţia României, republicată, "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei" iar în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţia României, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că "(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică."

Cu privire la atribuţiile conferite de legea fundamentală, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. f) din Constituţia României, Curtea Constituţională a României "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului", iar conform art. 82 alin. (1) din Constituţie "rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională."

În mod corespunzător, art. 37 din Legea nr. 47/1992 republicată, prevede că Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, confirmă rezultatele sufragiului şi validează rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din acelaşi act normativ stabileşte că în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului, autoritatea de contencios constituţional pronunţă hotărâri.

Prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituţională a reţinut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor sale, că "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. (...) Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească."

De asemenea, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012, s-a reţinut că "Orice stat de drept democratic prezumă şi impune ab initio respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale, înscrise în Constituţie şi în actele juridice internaţionale. Aceeaşi Lege fundamentală reglementează entităţile publice - persoane juridice de drept public - menite să asigure funcţionarea statului în concordanţă cu principiile democraţiei constituţionale. În acelaşi scop, Constituţia consacră, printre puterile statului, şi puterea judecătorească, instanţele judecătoreşti fiind cele înzestrate, de principiu, cu o competenţă generală în a judeca litigiile între particulari, respectiv între particulari şi autorităţi publice sau între autorităţi publice.

În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentale într-un stat de drept. (...) Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992."

Astfel, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu poate fi redusă la calificarea de act administrativ premergător deciziilor BEC contestate şi supusă controlului judecătoresc de legalitate odată cu acestea, în temeiul Legii nr. 554/2004.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de fond a procedat corect când a stabilit că nu poate extinde controlul asupra hotărârii Curţii Constituţionale, în condiţiile în care dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acestora.

În concluzie, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este susţinută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susţine recurenta, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

9. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 120/F/2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei nr. 120/F din 25 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.