Energy regulator's control mandate and notice held non-actionable preparatory acts; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cauza dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 05.04.2024, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să anuleze mandatul de control ANRE 19233/07.02.2024 şi a actele subsecvente, respectiv înştiinţarea de control ANRE, emisă în data de 07.02.2024; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, reclamanta a invocat neconstituţionalitatea normelor conţinute de art. 12, art. 19 din O.U.G. nr. 27/2022 şi art. VIII din O.U.G. nr. 119/2022, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1619 din 14 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de reclamanta A. S.R.L..

A admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1619 din 14 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, atât în ceea ce priveşte soluţia privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi referitor la soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, iar pe fond, să fie admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa a aplicat greşit normele de drept material ale art. 29 din Legea 47, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind admisibilă din moment ce dispoziţiile atacate influenţează în mare măsură rezultatul judecăţii.

În acest sens, a arătat că există o legătură indisolubilă între dispoziţiile atacate şi soluţia ce se va pronunţa în prezenta cauză, având în vedere că respectarea prevederilor considerate neconstituţionale priveşte obiectul controlului - optica ANRE fiind în sensul că acestea sunt aplicabile situaţiei reclamantei, întrucât, în caz contrar, controlul nu ar fi fost apt să producă nici un efect.

De asemenea, soluţionarea motivului de nelegalitate privind aplicarea principiului nulla poena sine lege este direct influenţată de soluţia pe care instanţa de contencios constituţional o va da dispoziţiilor criticate din O.U.G. nr. 27/2022

În continuare, a arătat că analiza susţinerii ANRE că obligaţia de ofertare asumată în anul 2020 ar fi o obligaţie transformată, nu una nou introdusă, va depinde şi de constituţionalitatea art. 19 din O.U.G. nr. 27/2022, prin care a fost suspendată numai obligaţia de ofertare aplicabilă marilor producători reglementaţi de art. 177 alin. (3), nu şi obligaţia de ofertare aplicabilă micilor producători, permiţând astfel o nebuloasă legislativă şi o neclaritate care să întreţină interpretări arbitrare ale legii şi crearea unui regim discriminatoriu între producătorii de gaze naturale.

De altfel, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale cuprinse în ordonanţe de urgenţă în vigoare ori care încă produc efecte şi asupra cărora Curtea Constituţională nu s-a pronunţat la acest moment, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare - dispoziţia legală să fie şi formal în vigoare constituie o îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) coroborate cu cele ale art. 146 lit. d) din Constituţie.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii, recurenta-reclamantă a formulat critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că judecătorul fondului nu a analizat şi nu a expus, argumentat, motivele pentru care a înlăturat solicitarea reclamantei de calificare a "excepţiei" inadmisibilităţii ca fiind apărare de fond.

Mai mult, prima instanţă nu a motivat corespunzător respingerea argumentelor aduse de reclamantă cu privire la natura de act administrativ a mandatului de control, judecătorul fondului nefăcând vreo referire la argumentele şi interpretările recurentei cu privire la acest aspect.

În dezvoltarea criticilor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat soluţia recurată interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Sub un prim aspect, a arătat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii se impunea a fi calificată drept apărare de fond, întrucât, contrar aprecierii judecătorului fondului, "inadmisibilitatea" invocată de către ANRE pentru lipsa caracterului de act administrativ a mandatului de control şi a actului subsecvent nu reprezintă o excepţie propriu-zisă, nefiind vorba de o încălcare a unei reguli de procedură, ci o veritabilă apărare de fond.

În susţinerea concluziilor sale, a indicat cu titlu de practică judiciară, hotărâri judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învederând că, din moment ce Legea nr. 554/2004 nu reglementează în mod concret o cerinţă de "admisibilitate" în sensul criticilor expuse de ANRE în cadrul întâmpinării din primul ciclu procesual, reiese că inadmisibilitatea invocată nu reprezintă o excepţie propriu-zisă, ci o simplă apărare de fond.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că inadmisibilitatea acţiunii, chiar calificată ca excepţie, trebuia respinsă ca nefondată, sub acest aspect, instanţa de fond interpretând în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prin admiterea excepţiei, având în vedere că mandatul are natura juridică de act administrativ, întrunind toate trăsăturile sale specifice.

În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţei că mandatul de control nu reprezintă act administrativ, întrucât nu ar produce efecte juridice directe şi vătămătoare pentru societate, având doar natura unei operaţiuni administrative, de tip preparatoriu, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit Anexei nr. 1 lit. f) din Regulamentul ANRE, mandatul de control a fost definit ca fiind acel document prin care se autorizează membrii unei echipe de control să efectueze o acţiune de control. Astfel, în lipsa unui asemenea mandat, controlul nu poate fi considerat valabil din moment ce membrii echipei de control nu au deţinut autorizarea/competenţa/atribuţia în a efectua activitatea de control. Or, cât timp mandatul de control reprezintă documentul, ca act juridic, prin care se realizează transferul de competenţă al ANRE în sarcina personalului angajat, este evident că acesta dă naştere unui raport juridic propriu, de sine stătător. Dacă s-ar considera altfel, ar reieşi că delegarea de competenţă nu produce prin ea însăşi nici un efect.

Mandatul de control nu reprezintă o simplă operaţiune de tip preparatoriu, aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, din moment ce prin intermediul său are loc o delegare de atribuţii în sarcina membrilor echipei de control şi este acordat dreptul de a realiza controlul şi de a aplica sancţiuni contravenţionale, ci are drept scop exercitarea de către ANRE, prin personalul său, a unei prerogative prevăzute de lege în favoarea sa pentru a se impune în faţa operatorilor economici din domeniul energiei cu forţă juridică obligatorie.

Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei recurate că "doar actele emise în urma controlului, care produc efecte juridice directe în relaţia cu societatea reclamantă şi sunt vătămătoare, pot fi contestate pe cale judecătorească; în speţă, este cazul procesului-verbal de sancţionare contraventional; argumentele propuse de reclamantă ar putea fi, eventual, invocate cu ocazia soluţionării plângerii contravenţionale, procedură cu reguli speciale.", din această perspectivă, motivarea primei instanţe încălcând atât dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cât şi dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 2/2001 ce reglementează procesul-verbal de contravenţie, precum şi dispoziţiile art. 31 - 36 din O.G. nr. 2/2001 cu privire la procedura de contestare a proceselor-verbale contravenţionale.

În acest sens, a arătat că nu există nicio prevedere legală în O.G. nr. 2/2001 care să inducă concluzia primei instanţe conform căreia mandatul de control reprezintă, de fapt, o operaţiune premergătoare procesului-verbal de contravenţie, după cum nu există nicio prevedere legală care să impună ca argumentele privind nelegalitatea Mandatului de control să fie invocate exclusiv pe calea plângerii contravenţionale.

3. Apărările formulate

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport cu dispoziţiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurenta-reclamantă şi cu apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită de recurenta-reclamantă A. S.R.L. cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, anularea mandatului de control ANRE 19233/07.02.2024 şi a actele subsecvente, respectiv înştiinţarea de control ANRE, emisă în data de 07.02.2024. Reclamanta a invocat şi neconstituţionalitatea normelor conţinute de art. unic al Legii nr. 206/2022 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2022, raportat la art. 12, art. 16 alin. (10), art. 19 şi Anexa 5 în integralitatea sa din O.U.G. nr. 27/20222 şi a O.U.G. nr. 27/2022 în ansamblul său; art. 1 din Legea nr. 357/2022 privind aprobarea O.U.G. nr. 119/2022 raportat la art. VIII din O.U.G. nr. 119/2022 în ansamblul său; art. 177 alin. (316) lit. c) din Legea nr. 123/2012, raportat la art. 177 alin. (315) din Legea nr. 123/2012, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate.

Prin sentinţa recurată, au fost respinse, ca inadmisibile, atât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă formulând critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. unic al Legii nr. 206/2022 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2022, raportat la art. 12, art. 16 alin. (10), art. 19 şi Anexa 5 în integralitatea sa din O.U.G. nr. 27/20222 şi a O.U.G. nr. 27/2022 în ansamblul său; art. 1 din Legea nr. 357/2022 privind aprobarea O.U.G. nr. 119/2022 raportat la art. VIII din O.U.G. nr. 119/2022 în ansamblul său; art. 177 alin. (316) lit. c) din Legea nr. 123/2012, raportat la art. 177 alin. (315) din Legea nr. 123/2012, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa a aplicat greşit normele de drept material ale art. 29 din Legea 47, cererea fiind admisibilă, întrucât prevederile considerate a fi neconstituţionale au legătură cu fondul cauzei, în sensul că respectarea dispoziţiilor vizate priveşte obiectul controlului.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată,

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, stipulate în mod expres de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv:

- 1. litigiul pendinte, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- 2. activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- 3. prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- 4. interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, se poate invoca o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului, şi oricare ar fi obiectul acesteia.

În cauza de faţă, se constată, în raport cu condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi cu criticile de neconstituţionalitate formulate de autoarea cererii, că, prin sentinţa recurată, în mod legal s-a constatat că nu este îndeplinită cerinţa ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

În speţă, normele legale ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate au ca obiect măsuri temporare de reglementare a pieţei energiei, reguli de drept substanţial.

Analizând conţinutul celor două documente atacate, respectiv înştiinţarea din 07.02.2024 şi mandatul de control nr. 19233/07.02.2024, Înalta Curte reţine că prin acestea au fost împuternicite persoanele care să efectueze, începând cu data de 12.02.2024, acţiunea de control de tip verificare la societăţile B. S.A., A. S.R.L. şi C. S.R.L. şi să aplice, dacă se impune, sancţiunile prevăzute de lege şi să dispună, după caz, măsuri şi termene pentru restabilirea legalităţii sau în vederea remedierii unei situaţii existente neconforme.

Astfel, tematica controlului a fost verificarea modului în care cele 3 societăţi, în calitate de titulare ale unei licenţe acordate pentru desfăşurarea activităţii de operare a conductelor de alimentare din amonte aferente producţiei de gaze naturale, au respectat in anul 2023 obligaţiile legale privind ofertarea pe pieţele centralizate, precum şi prevederile art. 12 alin. (1), alin. (2)/1, alin. (2)/2 din O.U.G. nr. 27/2022, privind măsurile aplicabile clienţilor finali din piaţa de energie electrică şi gaze naturale în perioada 01.04.2022-31.03.2023, solicitata de Direcţia reglementări piaţă angro de energie prin Nota de necesitate nr. x/05.02.2024.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului instanţei de contencios constituţional o dispoziţie legală în privinţa căreia se susţine că ar fi contrară normelor constituţionale, ci partea trebuie să urmărească producerea unui efect în soluţionarea pricinii sale, efect care trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată asupra litigiului în cursul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

După cum a reţinut şi instanţa ce a pronunţat soluţia atacată, interesul invocării excepţiei de neconstituţionalitate vizează înrâurirea excepţiei asupra soluţionării cauzei, iar îndeplinirea acestei cerinţe nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate prin prisma elementelor cadrului procesual şi stadiului concret în care se află litigiul.

Or, documentele a căror anulare se solicită nu sunt emise în temeiul prevederilor legale a căror neconstituţionalitate este invocată de reclamantă, ci mandatul de control are ca obiect verificarea respectării/nerespectării acestor dispoziţii considerate neconstituţionale de operatorul controlat de ANRE.

Prin urmare, din această perspectivă, se constată că nu se pot reţine elemente de nelegalitate a sentinţei recurate, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, argumentele recurentei nefiind apte să determine casarea acesteia.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate.

Din punct de vedere al neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu pot fi primite criticile recurentei.

Conform acestui articol, hotărârea pronunţată va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Recurenta-reclamantă a susţinut că judecătorul fondului nu a analizat şi nu a expus, argumentat, motivele pentru care a înlăturat solicitarea reclamantei de calificare a "excepţiei" inadmisibilităţii în apărare de fond şi nu a motivat corespunzător respingerea argumentelor aduse de reclamantă cu privire la natura de act administrativ a mandatului de control.

Fără a relua considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, care, printr-un raţionament juridic propriu, a răspuns pe larg argumentelor recurentei-reclamante şi a motivat soluţia pronunţată.

În concret, instanţa de fond a indicat actele litigioase şi a analizat conţinutul acestora pentru a identifica dacă reprezintă acte administrative în sensul cerut de Legea nr. 554/2004, iar prin argumentaţia oferită de judecătorul fondului s-a făcut trimitere norme legale care fundamentează soluţia atacată de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea înlăturării solicitării reclamantei de calificare a "excepţiei" inadmisibilităţii în apărare de fond, Înalta Curte reţine că, în situaţia în care instanţa de judecată apreciază că acţiunea nu este admisibilă, în raport cu normele de drept material şi procedural, nu are a analiza alte aspecte pe care reclamantul le apreciază a fi prioritare. Inadmisibilitatea este un fine de neprimire care împiedică continuarea judecăţii, conducând la respingerea acţiunii, iar soluţionarea excepţiilor procesuale într-un proces este subordonată obiectului şi temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, Înalta Curtea constată existenţa raţionamentului logico-juridic al primei instanţe care a fundamentat soluţia adoptată, iar simplul fapt că recurenta-reclamantă este nemulţumită de soluţia pronunţată, nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie.

De altfel, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanţe cu privire la faptul că cele două acte nu au natură administrativă în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind fondate nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în continuare.

În dezvoltarea acestor critici, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004, întrucât mandatul de control are natura juridică de act administrativ, întrunind toate trăsăturile sale specifice.

În esenţă, problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză este dacă înştiinţarea şi mandatul de control au caracterul unor acte administrative sau reprezintă operaţiuni administrative de tip preparatoriu, fără consecinţe juridice directe.

Aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme, premisa oricărui demers judiciar în contenciosul administrativ este existenţa unui act administrativ, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004 şi, respectiv, ca acest act să producă o vătămare unui drept subiectiv recunoscut de lege sau unui interes legitim.

Înalta Curte constată că actele deduse judecăţii, respectiv mandatul de control ANRE 19233/07.02.2024 şi înştiinţarea de control ANRE, emisă în data de 07.02.2024, ambele emise de pârâta ANRE, sunt documente prin care se stabileşte efectuarea unui control şi se anunţă operatorul economic în legătură cu acesta, iar simpla emitere a acestora nu determină consecinţe cu caracter sancţionator pentru cel vizat de control.

Prima instanţă a prezentat exhaustiv algoritmul juridic pentru care a apreciat că aceste acte nu prezintă caracteristicile unui act administrativ, argumente pe care Înalta Curte le validează, înştiinţarea şi mandatul de control menţionate nefiind acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci constituind acte premergătoare efectuării controlului în sine şi emiterii raportului de control (abia acest din urmă act fiind operaţiunea administrativă care va conduce la emiterea actului administrativ ce poate fi dedus judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ, care este procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei).

În aceste coordonate, de lege lata, înştiinţarea şi mandatul de control nu au trăsăturile definitorii ale actului administrativ, definit de Legea nr. 554/2004, pentru că nu au prin el însele aptitudinea de a "da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice".

Aşadar, pentru argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte va reţine caracterul nefondat şi al acestui ultim motiv de casare şi îl va respinge ca atare, apreciind că sentinţa de la fond se află la adăpost de criticile aduse în calea de atac şi se impune a fi menţinută, ca fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1619 din 14 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.