Administrative litigation: Inadmissibility of an appeal filed in lieu of a mandatory recourse against a first-instance judgment

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2025

Asupra căii de atac de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 ianuarie 2024, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Alba şi Tribunalul Mureş, a solicitat: (i) anularea sau modificarea Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 3155/ICCJ/25.10.2023 şi a anexei vizând stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului şi obligarea pârâţilor să emită pentru reclamant un nou ordin de salarizare (sau modificarea celui emis) prin care să îi fie stabilită: a. indemnizaţia de încadrare brută lunară obţinută prin aplicarea valorii de referinţă sectorială 605,225 RON, începând cu data de 09.06.2017 (în subsidiar cu 01.01.2018) şi nu doar de la 30.12.2021 şi în continuare; recunoscută reclamantului prin sentinţa nr. 1909/12.11.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2020 şi a coeficientului de multiplicare 19, începând cu data de 01.11.2015, (în subsidiar 01.01.2018) şi în continuare, recunoscut prin decizia civilă nr. 1652/2020 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în dosar nr. x/2018; b. acordarea la sumele stabilite conform punctului anterior a majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018; c. acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar de 37% acordat prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare; d. înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru toată perioada solicitată în prezenta acţiune. (ii) obligarea pârâţilor la plata către reclamant a sumelor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale recalculate, urmare a admiterii acţiunii şi drepturile deja plătite, la zi şi în continuare, până la punerea efectivă în plată lunară, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2. La data de 18 ianuarie 2024 reclamantul a formulat cerere de completare a acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, dacă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezentul dosar nu îşi aduc la îndeplinire obligaţiile stabilite prin hotărâre.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1396 din 05 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Alba şi Tribunalul Mureş, astfel cum a fost completată, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1396 din 05 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat cerere de apel, solicitând, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea căii de atac, reclamantul critică soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că instanţa de fond nu a pus excepţia în discuţia părţilor şi nu le-a solicitat să exprime un punct de vedere, în condiţiile în care reclamantul nu era prezent la termenul de judecată la care a fost invocată excepţia. Susţine că a depus dovezi din care rezultă că a contestat pe cale administrativă ordinul salarial atacat în cauză, însă nu a primit răspuns în condiţiile art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, astfel că reclamantul s-a adresat instanţei de judecată. În acest context, instanţa nu poate refuza judecarea pricinii, o astfel de interpretare fiind contrară dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Tribunalul Mureş a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului declarat în cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea apelului.

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a apelului, excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., regularitatea învestirii instanţei cu calea de atac declarată în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar iniţiat de reclamantul A. vizează anularea unui ordin de salarizare emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmată de recalcularea şi plata drepturilor salariale în coordonatele solicitate de reclamant, cererea de chemare în judecată astfel formulată fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea specială în materia contenciosului administrativ, stabilesc, derogând de la norma generală de procedură civilă, că hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu recurs, declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate. Aşadar, în contenciosul administrativ, legiuitorul a stabilit un sistem cu două grade de jurisdicţie, respectiv fond şi recurs, împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă putând fi exercitată numai calea de atac a recursului.

În cauză, reclamantul A. a înţeles să declare apel, iar nu recurs, împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de către Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că se impune, cu prioritate, analizarea admisibilităţii căii de atac declarate, în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. privind principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Instanţa de control judiciar are în vedere Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) şi art. 152 din C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă" şi, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită".

Prin dispozitivul deciziei menţionate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.." .

În considerentele acestei decizii interpretative, care a analizat sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 457 alin. (4) C. proc. civ., s-au reţinut următoarele:

"Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ..] şi fiind, astfel, de strictă aplicare. Ca atare, recalificarea căii de atac este operaţiunea pe care o face instanţa sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanţă de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ.. În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Aşa cum se reţine în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenţei unei menţiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Decizia nr. 19/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial al României, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanţei supreme neputând fi omise în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor naţionale.

Raportat la considerentele şi la dispozitivul deciziei menţionate, Înalta Curte reţine că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menţionat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul, în condiţiile în care în dispozitivul hotărârii Curţii de Apel Bucureşti s-a menţionat, în mod legal, că aceasta poate fi atacată cu recurs.

Totodată, în măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, urmează a se da eficienţă dispoziţiilor legale relevante în rezolvarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a apelului declarat şi a se respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în speţă.

Examinând conţinutul cererii formulate de reclamant, se constată că acesta a intitulat calea de atac "cerere de apel", a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 466-482 din C. proc. civ. şi art. 480 alin. (3) din acelaşi cod, care reglementează "Apelul" în sistemul căilor de atac prevăzute de C. proc. civ. şi a solicitat expres "admiterea apelului", manifestarea sa de voinţă fiind indubitabilă în sensul promovării şi susţinerii căii devolutive de atac a apelului, iar nu căii extraordinare de atac a recursului.

Este de observat şi că, fiindu-i comunicate întâmpinările depuse de intimaţii-pârâţi Tribunalul Mureş şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac a apelului, recurentul-reclamant a rămas în pasivitate, nu a depus răspuns la întâmpinare în cuprinsul căruia să conteste aceste susţineri, respectiv nu s-a prevalat de posibilitatea calificării căii sale de atac de către instanţa de control judiciar, prin indicarea acelor critici de nelegalitate a sentinţei atacate care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres şi limitativ, ca motive de recurs de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, cererea nu cuprinde suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac declarată ca fiind cea prevăzută de lege, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 19/2016 incidentă în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii căii de atac şi va respinge calea de atac declarată de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1396 din 05 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii căii de atac.

Respinge calea de atac declarată de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1396 din 05 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.