Liability of a company administrator for bad faith omission to file tax returns and initiate insolvency under the Tax Procedure Code

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2025

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2021 sub numărul de dosar x/2021 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A.N.A.F. - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI - SERVICIUL COLECTARE ŞI EXECUTARE SILITĂ PERSOANE JURIDICE, următoarele:

- anularea Deciziei nr. 63946/01.09.2020 emisă de A.J.F.P. Constanţa - Serviciul colectare si executare silită

- anularea Deciziei nr. 245/11.12.2020 emisă de D.G.R.F.P. Galaţi

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost transmisă Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, prin declinare, conform sentinţei civile nr. 511 din 23.03.2021 a Tribunalului Constanţa, fiind înregistrată sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI şi A.N.A.F. - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GALAŢI - AJFP CONSTANŢA SERVICIUL COLECTARE ŞI EXECUTARE SILITĂ PERSOANE JURIDICE şi anulată decizia nr. 245/11.12.2020 de soluţionare a contestaţiei.

A fost anulată în parte decizia nr. 63946/01.09.2020(de angajare a răspunderii solidare) în privinţa angajării răspunderii solidare a reclamantului pentru suma de 290631 RON.

A fost menţinută în rest decizia nr. 63946/01.09.2020 în privinţa angajării răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării creanţelor fiscale în limita sumei totale de 2977902 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 121 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul reclamantul A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, iar în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, a arătat că este greşită interpretarea instanţei potrivit căreia orice omisiune de a acţiona reprezintă rea-credinţă, in sensul ca administratorul nu s-a angrenat in restructurarea datoriilor. De asemenea, nedepunerea cererii de deschidere a procedurii insolventei de către recurent s-a apreciat că echivalează cu reaua-credinta.

A precizat că se relevă nemotivarea soluţiei de la fond, prima instanţă s-a limitat a reda texte legale si prezumţii pe baza cărora şi-a întemeiat raţionamentul când a reţinut reaua-credinţă.

A menţionat că societatea avea contracte in derulare si a încercat redresarea activităţii, o eventuală procedura de deschidere a insolventei la cererea sa, nu făcea decât sa înceteze toate contractele existente in derulare, astfel că administratorul nu a făcut niciun act care a fi putut diminua patrimoniul societăţii.

În mod eronat a reţinut judecătorul de primă instanţă ca nu a dovedit vreo imposibilitate de acţiune pentru a solicita deschiderea procedurii insolventei, reţinând îndeplinită condiţia relei credinţe.

Este important de reţinut că simpla neformulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei nu poate conduce la concluzia relei-credinţe a administratorului, pentru ca astfel să se fi provocat insolvabilitatea societăţii şi sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, faptul că nu a depus declaraţiile fiscale si nici nu a achitat datoriile nu confirma răspunderea administratorului, raportat la art. 25 alin. (2) lit. d) si art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Cu privire la faptul nedepunerii situaţiilor fiscale, instanţa a reţinut in mod nelegal, faptul ca acest aspect este de natura a antrena răspunderea solidară.

A menţionat că la dosar se află dovezi în sensul depunerii tuturor declaraţiilor cu precizarea ca după deschiderea procedurii insolventei aceasta obligatie ii revenea administratorului judiciar caruia i-a fost predata întreaga documentaţie contabila, astfel ca era singura in măsura a depune aceste declaratii ulterior datei deschiderii procedurii.

Nedepunerea declaraţiilor nu se confunda cu nedepunerea situaţiilor financiare. Nedepunerea situaţiilor financiare antrenează plata amenzii de către societate.

In speţă societatea a depus declaraţiile fiscale lunare/trimestriale, rezultând urmare a acestora un debit neachitat către organul fiscal.

Pe de altă parte, prin nedepunerea declaraţiilor fiscale nu se poate deduce io ipso reaua-credinţă a administratorului şi nici scopul de sustragere de la plata obligaţiilor faţă de bugetul general consolidat al statului.

Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale. Totodată, textul instituie o solidaritate pasivă între societate/debitor principal şi administrator/i, codebitori ai organului fiscal în privinţa obligaţiilor fiscale de plată restante ale societăţii, respectiv în privinţa achitării creanţelor fiscale, răspunderea administratorului în materie fiscală având o natură subiectivă.

Răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societăţii comerciale este o răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care au în această situaţie unele conotaţii speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acţiunile proprii, respectiv pentru modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

Prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumţie legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societăţii/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăţia administratorului trebuie să existe şi trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., aplicabil doar răspunderii contractuale.

Principiul prezumării bunei credinţe este consacrat de art. 14 din C. civ. iar cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credintă, aşa cum prevede art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul. Prin urmare, reaua-credinţă trebuie nu doar afirmată, ci şi dovedită.

Din textul art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârşite cu rea credinţă, astfel că vinovăţia administratorului trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea-credinţă a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În cauză, atât organul fiscal cât si instanţă de fond susţin reaua-credintă pe care o prezumă stabilind răspunderea solidară a administratorului pentru nedepunerea declaraţiilor fiscale şi a situaţiilor financiare la termenele legale şi, prin aceasta, determinarea, cu rea-credinţă, a neachitării la scadentă a obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Deşi susţine că vinovăţia reclamantului- intimat sub forma "relei-credinţe" este dată de conduita conştientă şi consecventă a acestuia în actul de management al societăţii, al cărui scop vădit a fost sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale aferente şi prejudicierea în acest fel a creditorului bugetar, actul fiscal de instituire a răspunderii solidare cuprinde o simplă enumerare a activităţilor comerciale ale persoanei juridice, fără a se particulariza aspectele de culpă şi de rea-credinţă ale reclamantului, ca temei al instituirii răspunderii solidare, deşi o astfel de obligaţie îi incumba potrivit art. 73 alin. (2) din Codul de procedura fiscală care impune organului fiscal sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe baza de probe sau constatări proprii.

Nici împrejurarea, că până în prezent, obligaţiile fiscale generate în sarcina societăţii nu au fost achitate nu este de natură a dovedi reaua-credinţă a recurentului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigenţelor legii în baza unei prezumţii nesusţinute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligaţiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea credinţă.

In egala măsură nici instanţa de fond nu si-a a adus argumente de natura a stabili faptele imputabile administratorului rezumându-se a înşirui texte de lege fără ca in cauza sa fie probate fapte de natura a contura ilicitul.

Instanţa de fond a reţinut in mod greşit faptul ca prin calitatea de administrator a d-lui A. i se poate antrena automat răspunderea pentru neplata obligaţiilor fiscale.

Aceasta forma de răspundere nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.

Condiţia indispensabilă, necesară pentru atragerea răspunderii solidare este reaua-credinţă, fără de care nu se poate stabili răspunderea în cauză. Organul fiscal nu aduce nici o probă cu privire la reaua - credinţă, fiind dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii. Din conţinutul acestei norme rezultă că răspunderea solidară a administratorului este o răspundere subiectivă, şi nu una obiectivă.

Nelegalitatea Deciziei de angajare a răspunderii rezidă din faptul că aceste prevederi legale obligatorii NU au fost respectate de organul fiscal.

In tot cuprinsul deciziei rezultă o superficialitate a organului emitent în stabilirea stării de fapt, nu se precizează în concret fapta sau faptele care să dovedească reaua-credinţă, nu s-au indicat împrejurările concrete din care rezultă reaua credinţă, nestabilind motivele de fapt care au determinat aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu.

Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

Simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare nu sunt asimilate relei-credinţe.

Din interpretarea logică a textului de lege de la art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că reaua-credinţă nu poate fi reţinută direct şi implicit prin săvărşirea faptelor expres prevăzute de lege, fiind necesare fapte suplimentare care să demonstreze, în concret, reaua-credinţă, organul fiscal având obligaţia să facă proba existenţei relei-credinţe, distinct de proba săvîrşirii faptelor ilicite prevăzute de ipoteza legii, respectiv de art. 25 alin. (2) lit. a)-e) Codul de procedură fiscală. Din conţinutul sentinţei nu se poate desprinde niciun fel de motivare cu privire la actele frauduloase ale recurentului, îndeplinirea condicilor de antrenare a răspunderii care ar conduce in mod legal la luarea unei asemenea masuri. Nu se arată in concret actul ilicit săvârşit de administrator.

A arătat că în lipsa motivării explicite atât a sentinţei cât si a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie.

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, faptele ce i se imputa si care pot antrena răspunderea solidară, organul fiscal neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, asfel ca sentinţa recurata ne rezulta nelegala.

Instanţa de fond s-a substituit organului fiscal si analizat cererea exclusiv din prisma calităţii de administrator, care in opinia instanţei de fond conduce automat la antrenarea răspunderii si suportarea obligaţiilor fiscale, fără a aduce argumente cu privire la faptele in concret ce i se imputa.

A invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în alte cauze şi a arătat că în solutionarea prezentei cauze instanta este tinuta de cele statuate în hotărârile anterioare, ca de un dat juridic (lucru judecat).

În drept, a invocat art. 488 pct. 6 si 8 C. proc. civ., Legea nr. 554/2004, art. 280 si următoarele Codul de procedură fiscală.

4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea sentinţei civile atacate în cauza de faţă, aceasta fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. nu este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamant cu o cerere de anulare a deciziei de soluţionare a contentaţiei administrative dar şi a deciziei de atragere a răspunderii solidare emise de autorităţile fiscale pârâte pe numele acestuia pentru debitele neachitate ale societăţii B. S.R.L..

Prima instanţă a apreciat că se impune admiterea în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, fiind anulată în parte decizia de atragere a răspunderii solidare a reclamantului(doar în ceea de priveşte suma de 290631 RON) cu motivarea că starea de pasivitate manifestată în ipoteze în care legea prevede obligaţia de a acţiona nu poate echivala, cu existenţa bunei-credinţe prezumate. Întrucât norma legsală impunea ieşirea din pasivitate, orice omisiune de a acţiona denotă reaua-credinţă, în condiţiile în care reclamantul nu a invocat şi nici nu a dovedit că s-ar fi aflat angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor societăţii, care fie nu au fost finalizate, fie nu au avut rezultat pozitiv.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocându-se nelegalitatea sentinţei atacate pentru nemotivarea soluţiei precum şi pentru admiterea în parte a acţiunii de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative şi respectiv de anulare în parte a deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Motivele de recurs invocat sunt nefondate, în cauză neputându-se reţine nici nemotivarea soluţiei de la fondul pricinii şi nici interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material incidente.

În ceea ce priveşte motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, anume raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În acelaşi sens, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În concret, instanţa de fond a indicat temeiul de drept incident cauzei, a enumerat cauzele admiterii în parte cererii de chemare în judecată, context în care a analizat probele administrate în proces, cu referiri punctuale la înscrisurile depuse în probaţiune, prima instanţă a indicat punctual texte de lege în motivare, iar prin argumentaţia oferită de judecătorul fondului s-a făcut trimitere la normele de drept care justifică soluţia adoptată în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată existenţa raţionamentului logico-juridic al primei instanţe care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă-reclamantă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare/nelegalitate în discuţie.

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze problema litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În consecinţă, arătând în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului a respectat dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond, fără a se identifica vreun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa în discuţie. De asemenea, Înalta Curte mai constată că motivarea analizată are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele dreptului la un proces echitabil.

În mod particular, instanţa de control judiciar reţine că judecătorul fondului a analizat situaţia factuală a reclamantului, care a deţinut calitatea de administrator al societăţii debitoare începând cu data de 29.06.2016, iar din pricina conduitei sale omisive, a constatat că nu a fost îndeplinită obligaţia legală de plată a debitelor restante ale societăţii(debit principal şi accesorii), iar reclamantul, deşi avea cunoştinţă de existenţa obligaţiilor fiscale de plată scadente, a manifestat dezinteres în achitarea acestora. În aceste condiţii, Curtea de Apel Bucureşti a conchis că a fost justă concluzia organului fiscal în sensul că prin nedepunerea situaţiilor financiare anuale pentru anii 2017, 2018, 2019, societatea debitoare, prin reclamantul administrator, a urmărit sustragerea veniturilor şi bunurilor de la executare silită.

Or, nu se poate reţine în circumstanţele expuse mai sus, niciuna din variantele textului de lege de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu privire la nemotivare, prezenţa unor motive străine de natura cauzei sau a unor motive contradictorii, câtă vreme din considerente sentinţei atacate se poate deduce cu claritate soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii de la fondul cauzei. Faptul că prima instanţă a dat dreptate organelor fiscale, apreciind că motivele invocate de acestea sunt valide, nu reprezintă o soluţie nelegală care să poată fundamenta motivul de casare dezvoltat de recurent.

Prin urmare, se impune a fi respins, ca nefondat, acest caz de casare.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material; va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Aşadar, de esenţa unui astfel de motiv de casare/nelegalitate este încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material/substanţial.

Or, analizând cuprinsul sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că, în mod judicios, judecătorul fondului a identificat norma de drept incidentă speţei.

Astfel, angajarea răspunderii solidare a reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:...c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Din analiza textului de lege, rezultă că pentru a fi atrasă răspunderea solidară a reclamantului era necesar a se reţine în sarcina sa reaua-credinţă.

Aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reaua- credinţă, în sens juridic, poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale; ea nu se rezumă însă la o intenţie directă de fraudare a bugetului de stat, ci poate avea şi forma intenţiei indirecte atunci când autorul nu urmăreşte rezultatul faptei sale, dar acceptă riscul sau posibilitatea ca acesta să se producă.

În mod simetric, conceptul de "bună-credinţă", în cea mai largă definiţie, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii. Elementele bunei-credinţe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de aspecte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi moderaţia) în sfera dreptului.

Or, pentru caracterizarea unei atitudini subiective a administratorului în planul conduitei fiscale pot prezenta relevanţă şi obligaţiile generale ce revin administratorului în baza Legii societăţilor nr. 31/1990, inclusiv aceea de a răspunde solidar faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun (art. 73).

Astfel, prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte constată că modul în care administratorului debitorului fiscal a condus activitatea legată de conformarea la obligaţiile fiscale ce revin societăţii, prin fapte comisive sau omisive (descrise în cuprinsul deciziei) incompatibile cu principiile statuate de art. 10 şi 12 şi Codul de procedură fiscală, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună-credinţă, sunt în măsură să conducă la concluzia că autoritatea fiscală a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dovedită fiind atât existenţa obligaţiilor de plată restante, cât şi reaua- credinţă a administratorului a cărui conduită a fost determinantă în acumularea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, prin nedepunerea declaraţiilor fiscale în perioada 2017-2019(respectiv declaraţia D100) şi a situaţiilor fiscale anuale, respectiv prin realizarea unui management defectuos al societăţii.

Este real că răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine operantă în mod automat în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci doar atunci când se face dovada că aceştia au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

Or, în speţa dedusă judecăţii, în mod corect a identificat prima instanţă un modus operandi în comportamentul fiscal al reclamantului, care fiind administrator-asociat şi al altor societăţi comerciale a manifestat aceeaşi atitudine de dezinteres faţă datoriile fiscale, care în unele cazuri a condus la falimentul/dizolvarea respectivelor societăţi, ca şi în cauza pendinte.

Astfel, acceptând în mod voit, deci cu rea-credinţă, prin pasivitatea sa contrară îndatoririlor legale, intrarea societăţii B. în insolvabilitate şi acumularea debitelor accesorii, aşa cum rezultă din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.05.2019, reclamantul, în calitate de administrator, în mod deliberat, a prejudiciat societatea dar mai ales, a prejudiciat bugetul de stat prin neachitarea creanţelor fiscale.

În atare condiţii, este pertinentă poziţia exprimată de organul fiscal în sensul că reclamantul deşi avea cunostinţă de existenţa obligaţiilor fiscale restante, nu a efectuat demersuri pentru achitarea acestora sau pentru deschiderea procedurii insolvenţei(în caz de imposibilitate de achitare), ceea ce conduce la concluzia că beneficiul bunei - credinţe nu poate fi reţinut în ceea ce îl priveşte.

De altfel, Înalta Curte reţine că leguitorul nu impune condiţia vinovăţiei exclusiv sub forma intenţiei directe, astfel cum în mod eronat consideră reclamantul, intenţa indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre fapte personale omisive ale reclamantului, care, în calitate de administrator la societăţii debitoare, au determinat efectul prevăzut de art. 25 Codul de procedură fiscală, respectiv neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale şi nedeschiderea procedurii insovenţei cu beneficiile reglementate de aceasta şi prin raportare la obligaţiile restante la plată.

Aşadar, întrunirea elementelor răspunderii delictuale a recurentului-reclamant a fost corect reţinută de către judecătorul fondului, fiind dovedit că faptele reclamantului din perioada în care a fost administrator al societăţii B. S.R.L. supusă controlului, nu pot fi apreciate altfel decât atitudini volitive omisive, realizate cu rea-credinţă, în încercarea de a sustrage veniturile şi bunurile societăţii de la urmărire silită. Totodată, din perspectiva legăturii de cauzalitate, Înalta Curte reţine că starea de insolvabilitate a societăţii B. S.R.L. a fost determinată de comportamentul fiscal inadecvat al reclamantului, care nu a achitat debitele restante şi nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei în perioada în care a avut calitatea de administrator al acestei societăţi, ca expresie a neîndeplinirii obligaţiilor legale ce îi reveneau.

Nu în ultimul rând, relativ la speţele invocate de recurent ca având putere de lucru judecat, în cadrul controlului judiciar, se va reţine că în mod corect a valorificat prima instanţă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 999/31.07.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 203/22 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a stabilit că debitoarea B. S.R.L. nu datorează suma de 290631lei şi faţă de aceasta a admis în parte acţiunea.

Concluzionând, Înalta Curte constată că judecătorul fondului, care a admis în parte acţiunea a pronunţat o soluţie corectă care nu se impune a fi reformată în calea de atac de faţă, aceasta fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 121 din 28 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.