Appeals dismissed in challenge to ANAF order on Energy Transition Fund declaration forms

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.09.2023, sub nr. x/2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

[1] În principal, anularea în tot a Ordinului nr. 1635/2022 emis de către pârâtă la data de 12.09.2022 şi publicat în Monitorul Oficial al României nr. 897/12.09.2022, privind modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 587/2016 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor şi taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă;

[2] În subsidiar, anularea în parte a ordinului menţionat, respectiv eliminarea din Anexa prin care sunt aprobate formularele D100 şi D710 pentru Creanţa bugetară 708 - Contribuţie la Fondul de Tranziţie Energetică a menţiunii:

"Prezenta declaraţie reprezintă titlu de creanţă şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia, în condiţiile legii".

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 438 din 18 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, instanţa luând act de faptul că reclamanta şi-a exprimat voinţa de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Recursul principal al reclamantei A. SRL

Împotriva sentinţei civile nr. 438 din 18 martie 2024, a declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cu solicitarea de casare a hotărârii de la fond şi de admitere a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie sa conţină considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

In raport de obiectul si cauza cererii de chemare in judecata era esential ca instanta de fond sa stabileasca, prioritar, natura obligatiei stabilita prin Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 119/2022 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 27/2022, respectiv a "Contributiei la Fondul de Tranzitie Energetica".

Instanta nu s-a pronuntat asupra naturii obligatiei stabilite prin O.U.G. nr. 119/2022, nu a respins aceste critici ca fiind netemeinice sau irelevante si nici nu a precizat de ce considera ca obligaţia este una fiscala, cu consecinţa aplicarii eronate a unor dispozitii legale care nu sunt incidente speţei.

Acest punct de vedere se fundamenteaza si pe jurisprudenta obligatorie a Inaltei Curti de Casatie si Justitie care, in Decizia nr. 16 din 08.04.2019 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a retinut: "85. Din examinarea definiţii legale prevăzute la art. 1 din Codul de procedură fiscal redate la început rezultă că leqislaţia fiscală distinqe între creanţele fiscale, ce decurq din neplata impozitelor, taxelor si contribuţiilor sociale, care au un regim specific de constatare şi atrag, cu titlu de accesorii, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite din oficiu de organul de executare fiscală, şi creanţele bugetare, ce includ alte tipuri de venituri cuvenite bugetului general consolidat al statului şi care permit accesorii, însă acestea se stabilesc exclusiv conform legii în baza căreia a fost emis titlul executoriu şi se dispun prin acesta."

Potrivit art. 1, punctele 10, 11, 12 din Codul de procedură fiscală creanţa fiscală este dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie; creanţă fiscală principală este dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, in timp ce prin creanţă fiscală accesorie se înţelege dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii.

În mod evident, Contribuţia la Fondul de Tranziţie Energetica nu se încadrează in niciuna din definiţiile tipurilor de obligaţii fiscale - impozit, taxa, contribuţie sociala - fiind o obligaţie bugetara, dar nefiscala (toate obligatiile fiscale sunt si bugetare dar nu toate obligatiile bugetare sunt fiscale, n.n.). Aceasta concluzie este in concordanta cu definitia creantei bugetare.

Întrucat prima instanţă nu a stabilit caracterul obligatiei de contributie la "Fondul de Tranzitie Energetica" a aplicat gresit legea, respectiv a aplicat dispozitii care nu sunt specifice obligatiilor bugetare nefiscale ci doar celor fiscale, asa cum vom arata in cele de mai jos.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare prevăzut de la art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. a arătat că pentru a justifica soluţia de respingere a cererii introductive prima instanta a retinut ca declaratia pe care producatorul este obligat sa o depună este asimilata unei decizii de impunere si are caracter de titlu executoriu conform art. 102 Codul de procedură fiscală coroborate cu art. 95 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Actul normativ care a instituit obligatia de declarare si plata, si in aplicarea caruia a fost emis Ordinul, nu contine mentiuni cu privire la caracterul de titlu de creanta si sau titlu executoriu al declaratiei.

Cu toate acestea recurenta, in calitate de producator de energie electrica, are obligatiile prevazute de art. 15 aliniatele 1 si 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2022, asa cum a fost modificata şi completata prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2022.

În toate aceste declaratii se regaseste mentiunea: "Prezenta declaratie reprezinta titlu de creanta si produce efectele juridice ale instiintarii de plata de la data depunerii acesteia, in conditiile lege".

Insa legea (lato sensu, inclusiv ordonantele de guvern) care a instituit obligatia de declarare si plata nu a stabilit caracterul de titlu de creanta/executoriu al declaratiei.

Prin comparatie, in cazul unei alte obligatii bugetare cu caracter de contributie - Contributia la Fondul de Mediu stabilita prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu - legiuitorul a stabilit in mod expres si neechivoc caracterul de titlu de creanta si titlu executoriu al declaraţiilor si deciziilor aşa cum rezultă din art. 11 aliniat 5 şi art. 12. aliniatele 1, 2 si 3.

Astfel, in lipsa unei prevederi legale care sa dea caracter de titlu de creanta inscrisului care individualizeaza creanta bugetara - declaratia D100 si Declaratia D710 - actul administrativ normativ de aplicare adaugă la lege, ceea ce atrage nulitatea sa.

A invocat art. 4 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi a arătat că în considerentele hotararii atacate prima instanta a reţinut ca O.U.G. nr. 27/2022 stabileşte in mod implicit caracterul de titlu de creanţa al declaraţiei. Or, o astfel de sustinere nu poate fi primita in conditiile in care, potrivit art. 632 aliniat 2 C. proc. civ. "Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare."

Prin urmare caracterul de titlu executoriu al unui inscris, altul decat o hotarare judecătorească, poate fi stabilit doar prin lege si doar in mod expres si nu poate fi dedus din interpretarea legii si cu atat mai putin poate fi stabilit printr-un act normativ de putere inferioara, asa cum este actul atacat.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului.

3.2. Recursul incident al pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Împotriva sentinţei civile de la fondul cauzei a formulat recurs incident pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii de la fondul cauzei.

În esenţă, în motivare a arătat că exceptia inadmisibilitatii actiunii formulata impotriva Ordinului Presedintelui Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nr. 1635/2022, invocata de catre parata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, faţă de obiectul acţiunii, respectiv stabilirea si individualizarea Contributiei la Fondul de Tranzitle Energetica, obligatie de plata stabilita prin art. 15 din O.U.G. nr. 27/2022 privind măsurile aplicabile clienţilor finali din piaţa de energie electrică şi gaze naturale în perioada 1 aprilie 2022 - 31 martie 2023, precum şi pentru modificarea şl completarea unor acte normative din domeniul energiei, a fost greşit soluţionată.

Curtea si-a fundamentat soluţia pe argumente care nu au legatura cu apararile formulate in cauza, reţinând că Ordinul nr. 1635/12.09.2022 emis de catre ANAF, este un act administrativ cu caracter normativ ce poate face obiectul unei actiuni in contencios administrativ, neafiind exceptat de la controlul judecatoresc de catre legiuitor.

Astfel, prin cererea de chemare in judecata reclamanta a susţinut ca dispoziţiile art. IX din O.U.G. nr. 119/2022 intra intr-o evidenta contradicţie cu prevederile Codul de procedură fiscală, care trebuie soluţionată in sensul de a se da prevalenta Codului.

In ceea ce priveşte impozitul pe venitul suplimentar realizat de producătorii de energie electrică, in motivarea excepţiei inadmisibilităţii a susţinut ca obligaţia declarativă şi termenul de depunere a declaraţiei sunt reglementate de art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 27/2022 iar criticile formulate de reclamanta vizează exclusiv prevederile O.U.G. nr. 27/2022.

A învederat primei instanţe că motivele de nelegalitate invocate în legătura cu O.U.G. nr. 119/2022 si O.U.G. nr. 27/2022 nu pot fi analizate in cadrul acţiunii prin care instanţa de contencios administrativ a fost investita cu soluţionarea unei cereri in anularea Ordinului nr. 1635/12.09.2022.

Referitor la Ordinul nr. 1635/12.09.2022, prin excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a învederat instanţei ca acest act stabileşte numai modalitatea de declarare a contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică instituită prin art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2022.

De asemenea, Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nu are competenţă să stabilească contribuţia in discuţie in prezenta cauza, aceasta contribuţie fiind stabilita de Guvernul României prin art. 15 din O.U.G. nr. 27/2022.

În consecinta, prin art. IX din O.U.G. nr. 119/2022, si art. 16 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2022, presedintele Agentiei Nationale de Administrare Fiscala a fost abilitat expres sa elaboreze declaratia privind contributia la Fondul de Tranziţie Energetica, cu respectarea prevederilor Titlului V "StabiIirea creantelor fiscale", Capitolul III "Dispozitii privind declaratia fiscala" din Legea nr. 207/2015, de a urmari indeplinirea obligatiei declarative şi de a sanctiona neindeptinirea acestei obligatii.

În definitiv, a solicitat admiterea recursului incident, casarea încheierii din 11.03.2024 si înlăturarea considerentelor sentinţei civile atacate, urmând a fi respinsă acţiunea, ca inadmisibila.

În drept, a invocat art. 491, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., art. 115 si art. 126 alin. (6) din Constituţia, republicată, si art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs a reclamantei, ca nefondată.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamantă dar şi recursul incident al pârâtei sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamantă cu o cerere de anulare a Ordinului nr. 1635/2022 privind modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 587/2016 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor şi taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă, în tot sau, în subsidiar, în parte, în privinţa menţiunii "Prezenta declaraţie reprezintă titlu de creanţă şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia, în condiţiile legii", care s-ar regăsi în Anexa prin care sunt aprobate formularele D100 şi D710 pentru Creanţa bugetară 708 - Contribuţie la Fondul de Tranziţie Energetică.

Prima instanţă a reţinut caracterul neîntemeiat al pretenţiilor deduse judecăţii şi a respins cererea reclamantei cu motivarea, în esenţă, în sensul că, în temeiul art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2022, aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din O.U.G. nr. 119/2022, "Contribuţia la Fondul de Tranziţie Energetică se calculează, se declară şi se plăteşte de către vânzător lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează", Declaraţia de impunere întocmită potrivit art. 102 alin. (2) Codul de procedură fiscală este asimilată unei decizii de impunere întocmită în conformitate cu art. 95 Codul de procedură fiscală şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia, aşa cum statuează în mod expres art. 95 alin. (4) Codul de procedură fiscală.

Nemulţumite de această soluţie, reclamanta dar şi pârâta au formulat cerere de recurs principal şi respectiv recurs incident.

Înalta Curte, pornind la analiza motivelor de casare aşa cum au fost acestea dezvoltate, reţine că ambele cereri de recurs sunt nefondate.

1. Examinarea recursului principal

Analizând motivul casare invocat în cadrul recursului principal prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia:

"Casarea unei hotărâri se poate cere …5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Aşa cum s-a statuat în doctrină şi în jurisprudenţa recentă, acest caz de nelegalitate a unei hotărâri poate fi invocat în următoarele situaţii: încălcarea dreptului la apărare; judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată; nerespectarea principiului oralităţii; publicitatea şedinţei de judecată; nesemnarea minutei de către judecători; lipsa încheierii de dezbateri; aplicarea greşită a unor texte de lege; nesocotirea principiului contradictorialităţii ori a principiului disponibilităţii şi altele asemenea.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură ordine publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, cât şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în speţă nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanţa de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Critica recurentului în sensul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la o serie de motive de fapt şi de drept, invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, nu se încadrează în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare. Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, a cercetat şi a descris în mod amănunţit situaţia de fapt, iar motivele care au fundamentat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată sunt prezentate în mod coerent şi convingător.

Calitatea motivării hotărârii nu poate fi analizată decât în cadrul motivului de casare prevăzut de pct. 6 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., care nu a fost invocat de recurent.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că o pretinsă nelegalitate a ordinului atacat în prezenta cauză, ordin prin care a fost instituită obligaţia de plată a contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică şi a arătat că dispoziţiile art. IX din O.U.G. nr. 119/2022 ar intra în contradicţie cu prevederile Codului de procedură fiscală.

Înalta Curte, în cadrul controlului de legalitate exercitat în recurs, reţine că prin art. 15 din O.U.G. nr. 27/2022, care prevede privind măsurile aplicabile clienţilor finali pe piaţa de energie electrică şi gaze naturale în perioada 1 aprilie 2022 - 31 martie 2023, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul energiei, s-a instituit obligaţia de plată, termenul de declarare şi modalitatea de calcul, etc. a contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică.

Contrar celor arătate de reclamantă, măsurile anterior enumerate, aşa cum am şi precizat, nu au fost luate prin OPANAF nr. 1635/2022, act administrativ atacat în cauză, prin acestea fiind aprobat modelul de declaraţie, ulterior instituirii obligaţiei de plată a contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică.

Din perspectiva existenţei obligaţiei de plată a contribuţiei sunt relevante cele reţinute Curtea Constituţională a României în cuprinsul Deciziei 640/2024 privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2022 şi a anexei 6 la aceasta, respectiv paragraful 33 în care s-a menţionat " Curtea reţine că legiuitorul este competent să reglementeze contribuţia la Fondul de Tranziţie Energetică într-un cuantum ridicat, însă, în acelaşi timp, are obligaţia constituţională să recurgă la o dimensionare corespunzătoare a acestuia şi, astfel, să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului legitim urmărit şi să păstreze un raport rezonabil între acestea, în concordanţă cu principul est modus in rebus. În aceste condiţii, cuantumul contribuţiei menţionate, ţinând seama de exigenţele echilibrării intereselor concurente, se raportează la o valoare minimă ce poate depăşi 50% şi o valoare maximă care nu poate fi egală cu 100% din cuantumul venitului asupra căruia poartă. În caz contrar, deşi contribuţia în sine urmăreşte un scop legitim, o excesivitate în privinţa cuantumului acestei contribuţii estompează caracterul său distributiv sau de reechilibrare, aceasta convertindu-se într-o veritabilă măsură de confiscare/naţionalizare a însuşi venitului asupra căruia poartă, respectiv a întregului venit suplimentar obţinut peste plafonul de 450 de RON/MWh, iar ulterior de 400 de RON/MWh, după caz, ceea ce este neconstituţional (cu privire la obligaţia statului de a identifica punctul de echilibru între interesele concurente, a se vedea Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018, Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, şi Decizia nr. 431 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1037 din 6 noiembrie 2020)."

Totodată, relevanţă în cauză prezintă cele reţinute în aceeaşi decizie la paragraful 40 în care s-a statuat "Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea subliniază că neconstituţionalitatea constatată are în vedere caracterul disproporţionat al cuantumului contribuţiei datorate de producătorii de energie electrică pentru venitul suplimentar obţinut din activitatea de producţie/entităţile agregate, şi nu neconstituţionalitatea în sine a contribuţiei menţionate. Faptul că legiuitorul delegat nu a apreciat în mod rezonabil, din perspectiva art. 44 din Constituţie, echilibrul care trebuie să caracterizeze interesele aflate în joc, şi anume interesul public constând în protejarea populaţiei de turbulenţele existente pe piaţa energiei electrice şi cel privat al celor a căror activitate generează această contribuţie, nu echivalează cu eliminarea în sine a contribuţiei pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la ruperea justului echilibru în favoarea interesului privat al producătorilor de energie electrică/entităţilor agregate." şi paragraful 41 "Curtea, ţinând seama de faptul că nu este legiuitor pozitiv, nu are competenţa să stabilească ea însăşi punctul de echilibru între cele două interese concurente.

Ca atare, legiuitorului originar sau delegat, după caz, îi revine obligaţia constituţională să stabilească din punct de vedere normativ, în cele 45 de zile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, atât cuantumul contribuţiei concordant cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care poate depăşi 50% din venitul suplimentar, dar care nu poate atinge valori care ar califica măsura drept una echivalentă confiscării, cât şi un mecanism şi un termen rezonabil de restituire/compensare ulterioară a diferenţelor dintre sumele calculate şi plătite cu titlu de contribuţie în condiţiile dispoziţiilor legale neconstituţionale şi cele ce vor fi calculate cu acelaşi titlu prin stabilirea noului cuantum al contribuţiei.

Acest mecanism va viza exclusiv prestaţiile producătorilor de energie electrică/entităţilor agregate aferente perioadei cuprinse între data de 1 septembrie 2022 şi data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi va avea în vedere şi eventualele sume plătite acestor beneficiari cu titlu de compensări, potrivit mecanismului prevăzut la art. 15 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2022. În ipoteza în care legiuitorul originar sau delegat nu intervine în cele 45 de zile stabilite de art. 147 alin. (1) din Constituţie, reglementările constatate neconstituţionale referitoare la contribuţie îşi vor înceta efectele juridice."

Astfel, examinând considerentele forului constituţional, care au fost invocate şi de reclamantă în speţa de faţă, se constată că acestea nu conduc la concluzia contrarie celei expuse de judecătorul fondului, care a respins acţiunea şi care să determine reformarea sentinţei de maniera solicitată de această parte procesuală deoarece Curtea Constituţională a reţinut competenţa legiuitorului de stabilirea a contribuţiei, însă într-un cuantum diferit, care trebuie să fie concordant cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care poate depăşi 50% din venitul suplimentar, dar care nu poate atinge valori care ar califica măsura drept una echivalentă confiscării, cât şi un mecanism şi un termen rezonabil de restituire/compensare ulterioară a diferenţelor dintre sumele calculate şi plătite cu titlu de contribuţie în condiţiile dispoziţiilor legale neconstituţionale şi cele ce vor fi calculate cu acelaşi titlu prin stabilirea noului cuantum al contribuţiei.

În continuare, Înalta Curte reţine a fi neîntemeiate şi susţinerile recurentei - reclamante, care a precizat că nu există prevederi legale care să dea caracter de titlu de creanţă înscrisului care individualizează obligaţia de plată, respectiv declaraţiilor D110 şi D710, aceasta fiind o critică ce vizează exclusiv obligaţia de plată a contribuţiei, fiind îndreptată împotriva actului normativ care stabileşte obligaţia de plată, iar nu împotriva actelor prin care se reglementează modalitatea de declarare a contribuţiei la Fondul de Tranziţie Energetică şi care sunt contestate în dosarul de faţă.

Nefondate sunt criticile recurentei-reclamante referitoare la natura de titlu de creanţă a declaraţiei fiscale completate de aceasta în calitate de contribuabil, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 27/2022.

În conformitate cu art. 102 alin. (2) Codul de procedură fiscală, "În declaraţia de impunere contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.".

Totodată, potrivit art. 95 alin. (4) Codul de procedură fiscală, "Declaraţia de impunere întocmită potrivit art. 102 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia.".

Aşadar, declaraţia contribuabilului referitoare la contribuţia stabilită de art. 15 din O.U.G. nr. 27/2022, este o înştiinţare de plată pentru organul fiscal şi, în raport de dispoziţiile textelor de lege anterior citate, reprezintă înscrisul care stă la baza emiterii deciziei de impunere, care este, în conformitate cu legea, titlu de creanţă, contrar celor arătate de recurentă în memoriul de recurs.

Concluzionând, în virtutea celor anterior arătate, Înalta Curte reţine că niciuna dintre criticile aduse de recurenta - reclamantă sentinţei de la fond nu este aptă a conduce la reformarea acesteia din perspectiva dorită de partea procesuală declarantă a căii de atac.

2. Examinarea recursului incident

Înalta Curte remarcă faptul că singurul motiv invocat în cadrul recursului incident, respectiv cel de la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei"), nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurenta-pârâtă.

Înalta Curte constată că, subsumat acestui motiv de casare, recurenta - pârâtă invocă eronata soluţie dată excepţiei de inadmisibilitate(prin încheierea din 11.03.2024) şi critică considerentele sentinţei ca urmare a respingerii acţiunii ca neîntemeiate în loc de inadmisibilă. În opinia Înaltei Curţi, aceste critici sunt improprii motivului de casare invocat, ele putând fi subsumate punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, pornind la analiza recursului incident, Înalta Curte reţine că soluţia emisă de prima instanţă asupra excepţiei de inadmisibilitate, invocată la fondul pricinii este corectă, ordinul atacat în prezenta cauză făcând parte din categoria actelor administrative cu caracter normativ a căror legalitate poate fi cercetată de instanţa de judecată, nefiind exceptate de la controlul judecătoresc de către legiuitor.

Sunt nefondate susţinerile din recursul pârâtei în sensul că pe calea demersului procesual de faţă se critică, în mod exclusiv, prevederile art. 15 din O.U.G. nr. 27/2022, ceea ce ar atrage caracterul inadmisibil al acţiunii de faţă.

Obiectul acţiunii pendinte vizează anularea Ordinului nr. 1635/2022(nu a art. 15 din O.U.G. nr. 27/2022), care, în viziunea reclamantei, cu care nu suntem de acord, a fost emis cu încălcarea competenţelor conferite de legiuitor emitentului şi care adaugă la lege, act administrativ prin care reclamanta a susţinut fără temei că a fost stabilită contribuţia la Fondul de Tranziţie Energetică.

Or, prima instanţă a stabilit în mod corect cauza acţiunii şi a identificat obiectul cererii de chemare în judecată în raport de cele reclamate prin petitul principal dar şi prin cel subsidiar.

În consecinţă, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că recursul incident se impune a fi respins, soluţia dată de prima instanţă excepţiei de inadmisibilitate fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în litigiu.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal formulat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident al pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. declarat împotriva sentinţei nr. 438 din 18 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal şi recursul incident declarat de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 11 martie 2024 şi a sentinţei nr. 438 din 18 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.