Obsolescence of coercive enforcement penalties upon subsequent compliance with administrative obligation under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data 10.05.2022, si modificata la data de 15.06.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtii Guvernul României si Prim-Ministrul României, a solicitat:

1. aplicarea în sarcina primului ministru a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, calculată de la pronunţarea deciziei civile numărul 2370/2019, pronunţată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la punerea în aplicare a deciziei menţionate.

2. obligarea pârâtului Guvernul României la plata de penalităţi între 100 si 1000 RON/zi de intarziere, orientate catre maximul de 1000 RON/zi, pana la punerea in executare a deciziei civile, in conditiile art. 906 noul C. proc. civ.

3. stabilirea definitivă a penalităţilor datorate de pârâtul Guvernul României şi obligarea acestuia la plata lor către reclamant, în ipoteza în care se va considera că penalităţile a fost deja stabilite prin decizia civilă menţionată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1338 din 29.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins: exceptia necompetentei materiale, exceptia inadmisibilitatii actiunii şi exceptia lipsei calitatii procesuale active.

A admis excepţia inadmisibilităţii capatului de cerere privind stabilirea definitiva a penalitatilor.

A respins capatul de cerere privind stabilirea definitiva a penalitatilor, ca inadmisibil.

A respins in rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Prim-Ministrul B. şi Prim-Ministrul B., ca neintemeiata.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1338 din 29.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, formulat recurs reclamantul A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, în esenţă, a arătat că instanţa de fond a respins petitul 3 al acţiunii ca inadmisibil, cu toate că această excepţie nu a fost invocată prin întâmpinare de către niciunul dintre pârâţi, nu a fost invocată din oficiu nici de către instanţa de judecată (a se vedea încheierea din 15.06.2022) şi nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

A invocat art. 14 C. proc. civ. şi a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare al reclamantului.

A mai susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa de fond în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii petitului 3 al acţiunii privind stabilirea definitivă a penalităţilor (pag. 4 din Sentintă). Instanţa concluzionează că procedura prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi echivalată cu procedura prealabilă de stabilire a penalităţilor reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fără o minimă justificare a propriului raţionament.

Chiar dacă instanta nu este obligată să răspundă fiecărui argument folosit în dezvoltarea unui motiv sau în legătură cu apărările fomulate de părţi, aceasta are obligaţia fundamentală de a răspunde în substanţă criticilor formulate şi trebuie să arate de ce acestea sunt ori nu sunt întemeiate.

Art. 6 din CEDO implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Perez c. Franţei şi Hotărârea Van der Hurk c. Olandei).

Hotărârea este nelegală, întrucât se respinge un capăt de cerere fără a se face o minimă analiză a modului de aplicare a celor două texte de lege incidente în speţă - art. 18 alin. (5) şi 24 din Legea nr. 544/2004. Or, problema juridică a petitului 3 se rezumă tocmai la această chestiune, astfel că motivarea sub acest aspect a hotărârii era esenţială.

Aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate, în ipoteza în care prin titlul executoriu s-a dispus autorităţii publice o anumită obligaţie, sub sancţiunea plăţii de penalităţi în favoarea creditorului, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, executarea silită se declanşează la cererea creditorului, care solicită stabilirea cuantumului total al penalităţii datorate de debitor, după expirarea termenului de 3 luni de la data comunicării hotărâri de acordare a penalităţilor.

Cu alte cuvinte, odată stabilite penalităţile pe zi de întârziere prin titlul executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nu mai este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ, creditorul putând solicita stabilirea definitivă a penalităţilor după expirarea termenului de 3 luni.

În lipsa motivării sub aspectul admiterii excepţiei inadmisibilităţii, hotărârea instanţei de fond este nelegală, impunându-se a fi casată, având în vedere încălcarea obligaţiei legale a instanţei stabilită prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată, instanţa a respins ca neîntemeiate petitele (i) şi (ii) ale acţiunii, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat de deciziei civile nr. 2370/2019 a ÎCCJ.

Statuările ÎCCJ au autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte culpa intimatului Guvernul României în neexecutarea obligaţiilor ce îi revin, astfel că acestea erau obligatorii pentru instanţa care a soluţionat prezenta cauză în fond.

Cu toate acestea, primele două petite ale acţiunii au fost respinse ca neîntemeiate, din simplul considerent că între data înregistrării acţiunii şi data soluţionării cauzei s-a emis H.G. nr. 746/2022, fără a se avea în vedere statuările ÎCCJ din Decizia nr. 2370/2019.

A mai arătat că prin hotărârea recurată au fost aplicate greşit prevederile art. 24 şi art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, deoarece instanţa de fond a considerat în mod nelegal că nu se impune stabilirea unei amenzi în sarcina conducătorului autorităţii publice, respectiv a unor penalităţi pe zi de întârziere, în acord cu prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; instanţa de fond a stabilit în mod greşit că în speţă penalităţile definitive puteau fi stabilite doar prin parcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 24 alin. (3).

În acord cu prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 2370/2019, ÎCCJ a obligat intimatul Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din anexa Ia O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acţiuni la C. S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

În temeiul dispoziţiilor legale de la art. 24 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a formulat acţiunea care face obiectul prezentei cauze în 10.05.2022, cu mult anterior adoptării H.G. nr. 746/2022, astfel că la data înregistrării acţiunii, Guvernul României nu îşi îndeplinise obligaţiile ce i-au fost impuse prin Decizia nr. 2370/09.05.2019 a ÎCCJ, deşi au trecut 3 ani de la data pronunţării titlului executoriu.

Adoptarea pur formală a unei hotărâri de Guvern nu echivalează cu executarea obligaţiilor ce revin intimatului de rând II.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în speţă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 atât pentru aplicarea amenzii în sarcina conducătorului autorităţii, cât şi pentru stabilirea penalităţilor pe zi de întârziere, Guvernul României fiind în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor din nr. 2370/2019 a ÎCCJ.

În ceea ce priveşte petitul (iii) al acţiunii, întemeiat pe prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa l-a considerat inadmisibil, ignorând cu desăvârşire prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost acesta formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi Guvernul României şi Prim- Ministrul României au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea sentinţei de fond, ca fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

5. Alte aspecte procesuale - excepţia de nelegalitate

Preliminar, referitor la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 746/2022, Înalta Curte constată că în dosarul nr. x/2023, care a fost soluţionat definitiv la data de 20.06.2024, prin Decizia nr. 3517 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat în sensul admiterii recursurilor declarate, casării hotărârilor recurate şi respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea H.G. nr. 746/08.06.2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziţionată de salariaţii Societăţii "C." - S.A.

În considerentele Deciziei nr. 3517/2024 se menţionează că " nu poate fi reţinut caracterul de act normativ al actului administrativ contestat în cauză şi, implicit, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând."

Astfel, referitor la caracterul H.G. nr. 746/8.06.2022, nu pot fi reţinute susţinerile intimatului-reclamant potrivit cărora caracterul de act normativ rezidă din împrejurarea că acesta este adresat unui număr nedeterminat de subiecţi, întrucât nu vizează doar reclamanţii şi intervenienţii din dosarul nr. x/2022, ci exercitarea dreptului tuturor salariaţilor C. S.A. de la un anumit moment (neprecizat).

Actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană, sau faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte. Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produce.

Or, hotărârea din speţă are caracteristicile unui act administrativ individual, pentru că urmăreşte stabilirea unei situaţii juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns şi determinat de subiecţi de drept.

H.G. nr. 746/2022 nu doar că a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătoreşti, care prin natura ei vizează un raport juridic cu subiecţi determinaţi, respectiv a deciziei civile nr. 2.370 din 08 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, însă subiecţii acesteia sunt determinaţi prin chiar denumirea actului, privind cotele procentuale ce urmează a fi achiziţionate de salariaţii Societăţii "C." - S.A.

În plus, natura de act administrativ cu caracter individual rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 2/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a vizat interpretarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport de obligaţia instituită Guvernului României prin decizia nr. 2.370 din 08 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal."

În concluzie, Înalta Curte constată că, urmare a cercetării pe cale directă legalităţii H.G. nr. 746/2022, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată îndreptată asupra acestui act administrativ cu caracter individual.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.; (2)Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul."

În cauza pendinte, deşi pe calea excepţiei de nelegalitate se critică una act administrativ cu caracter individual, respectiv H.G. nr. 746/2022, aşa cum a reţinut şi ÎCCJ prin Decizia nr. 3167/2024, în cauză nu se relevă îndeplinirea condiţiei ca de actul respectiv să depindă soluţia pe fond a litigiului de faţă, care are ca obiect amendă pentru neexecutarea hotărârii nr. 2370/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - ce reprezintă titlul executoriu de care se prevalează reclamantul.

Aşa cum rezultă din succesiunea în timp emiterii acestor acte, H.G. nr. 746/2022 este actul administrativ individual emis de Guvern tocmai pentru punerea în executare a Deciziei nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, constatarea nelegalităţii acestui act, care nu are legătură cu litigiul de faţă, în raport de petitul exprimat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, este lipsită de finalitate juridică în contextul procesual de faţă.

În aceste condiţii, se va respinge excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 746/2022, ca neîntemeiată.

II. Soluţia instanţei de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin recurs, a apărărilor şi susţinerilor formulate prin întâmpinare şi în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că argumentele expuse prin motivele de recurs vizează neîndeplinirea obligaţiei impuse prin dispozitivul Deciziei nr. 2370/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă, însă, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări, iar ca sancţiune procedurală, urmează să fie analizată în strânsă corelaţie cu diferitele acte de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le îndeplinesc pe parcursul activităţii judiciare şi care au produs prejudicii pentru partea procesuală îndrituită a invoca nulitatea.

Subsumat acestui motiv de casare, reclamantul a susţinut că a fost încălcat principiul contradictorialităţii faţă de respingerea capătului 3 de cerere ca inadmisibil, acest aspect nefiind pus în discuţia părţilor, din oficiu, în condiţiile în care nu a fost invocat nici prin întâmpinare.

În cadrul controlului judiciar se reţine că inadmisibilitatea celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată nu este o veritabilă excepţie procesuală care trebuia să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în mod prioritar şi anterior dezbaterilor pe fondul pricinii. Inadmisibilitatea petitului 3 a fost apreciată ca având legătură cu soluţionarea chiar pe fond a acestui capăt de cerere, şi a fost reţinută de prima instanţă ca urmare a confuziei pe care partea reclamantă o realizează în privinţa modalităţii de acordare a penalităţilor definitive.

Referitor la procedura de executare silită a obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte aminteşte că potrivit paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului), aşa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a) într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanţa de executare aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării).

Dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalităţi de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligaţiei, dacă obligaţia nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalităţi între 0,1% şi 1% din valoarea obiectului obligaţiei, pe zi de întârziere, dacă obligaţia este evaluabilă în bani.

Aşadar, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligaţia care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanţa de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului şi penalităţile în favoarea creditorului.

b) într-o a doua etapă, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei".

Prin urmare, cea de-a doua etapă, condiţionată de parcurgerea primei etape prevăzută la alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligaţiei amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.

În acest context, se reţine că, contrar susţinerilor recurentului- reclamant, prin Decizia nr. 2/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a exclus parcurgerea etapei prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în situaţia în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în acest sens devenind relevante statuările cuprinse la pct. 124 al deciziei, în sensul în care stabilirea penalităţilor conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 face inutilă stabilirea cuantumului penalităţilor conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanţa de executare, deoarece executarea hotărârii judecătoreşti în ipotezele date se face de instanţa de contencios administrativ.

Acţiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanşarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu şi-a îndeplinit obligaţia, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanţa fiind chemată doar să constate una din cele trei situaţii posibile).

Este esenţial în acest context de reţinut că obiectul executării silite nu constă în penalităţile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligaţia de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi, implicit, exerciţiul forţat al autorităţii publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.

Penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi doar după ce instanţa de executare (care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire.

În acest sens, relevant este obiectul executării silite, care este dat de obligaţia de a face şi care nu constă în penalităţi, care, în forma reglementată de art. 18 şi de art. 24 alin. (3), sunt doar mijloace de constrângere, or, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, numai procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 poate declanşa etapa executării silite în contencios administrativ, iar instanţa sesizată cu o astfel de cerere, în condiţiile în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, are obligaţia de a constata dacă debitorul a îndeplinit obligaţia întocmai şi la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: obligaţia nu a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită întocmai ori a fost îndeplinită cu întârziere.

Or, numai dacă debitorul refuză executarea obligaţiilor care îi incumbă, la cererea creditorului, instanţa revine printr-o nouă hotărâre şi fixează suma care i se va datora reclamantului cu titlu de penalităţi şi din acest moment, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 completează dispoziţiile art. 18 alin. (5) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în lipsa declanşării procedurii prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, demersul reclamantului înscris în petitul 3 al acţiunii este inadmisibil.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere la emiterea hotărârii.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, judecătorul fondului, realizând un raţionament de sinteză al criticilor din acţiune a oferit un răspuns comun acestora, prin argumente care corespund soluţiei finale cuprinse în dispozitiv. Argumentaţia folosită de judecătorul fondului în justificarea respingerii ca inadmisibil a capătului 3 de cerere, deşi este sintetică, nu echivalează, contrar celor susţinute de recurent, cu lipsa motivării, chestiune care ar putea fundamenta motivul de casare supus analizei.

Totodată, nici ipoteza privind motivarea străină de natura cauzei nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât aceasta ar presupune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul şi nici măcar recurentul-reclamant nu a susţinut că hotîrârea recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentelor, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei-reclamante privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, instanţa de recurs constată că, în cauză, nu a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat, ci dimpotrivă, instanţa de fond s-a raportat la statuările definitive pronunţate în dosarul anterior cu nr. x/2015 Prin urmare, nu poate fi reţinută nici critica de nelegalitate privind încălcarea art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., critică care, poate fi proprie motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi care va fi analizată cu ocazia verificării ultimului caz de casare dezvoltat în recurs.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunţată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost îndreptată şi completată prin încheierile din 30 mai 2019 şi 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acţiuni ale C. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

Din analiza dispozitivului deciziei menţionate, Înalta Curte reţine că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească pe de o parte cota procentuală ce urmează a fi achiziţionata de salariaţi, iar pe de altă parte momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia.

Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acţiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023 şi cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării.

Înalta Curte constată că, ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe, pârâtul Guvernul României a adoptat H.G nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022.

În preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispoziţiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Petrolului "C." - S.A. Bucureşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, precum şi la decizia civilă nr. 2370 din 8 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 pârâtul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acţiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "C." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării. Totodată, s-a prevăzut că vânzarea acţiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.

Prin articolul 2 din H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca, în termen de 180 de zile de la data expirării interdicţiei de înstrăinare a acţiunilor deţinute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele şi condiţiile pentru vânzarea acţiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii".

Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege:

"La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din C. proc. civ..".

Având în vedere că prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 în vederea vânzării de actiuni ale C. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar la data de 8 iunie 2022, anterior judecării prezentei cauze, pârâtul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acţiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "C." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată că prima instanţă, cu corecta aplicare a legii, a reţinut că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată având ca obiect executarea silită a acestei obligaţii de a face în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Petrolului "C." - S.A. Bucureşti, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 55/2003:

"Salariaţii Societăţii Naţionale a Petrolului «Petrom» - S.A. Bucureşti au dreptul sa achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achizitionata de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului".

Legea recunoaşte autorităţii publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022.

Pe de altă parte, termenul la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia a fost, de asemenea, stabilit (decembrie 2023).

Deopotrivă, la 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligaţia de a face stabilită prin titlul executoriu decizia nr. 2370/2019 definitivă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte reţine că la momentul soluţionării cererii de către prima instanţă, nu se mai justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reţinând prima instanţă că a fost executată obligaţia stabilită prin titlul executoriu.

Astfel, cu corecta aplicare a legii, prima instanţă a reţinut că aplicarea amenzii şi acordarea penalităţilor de întârziere nu mai sunt necesare în condiţiile care anterior pronunţării soluţiei pe fond, debitorul Guvernul României a executat obligaţia stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă; obligaţia fiind executată, nu mai subzista necesitatea constrângerii debitorului şi, prin urmare, aplicarea amenzii şi acordarea penalităţilor de întârziere au devenit inutile.

Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanţa nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă şi penalităţile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligaţiei de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, şi nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensaţii/despăgubiri civile.

Or, în cauza dedusă judecăţii, reclamantul a atins scopul urmărit, obţinând executarea obligaţiei intuitu personae, iar din conţinutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăşi fixarea cuantumului penalităţilor este condiţionată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunţarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3).

Înalta Curte mai reţine că în sarcina pârâţilor nu se poate reţine o culpă determinantă în întârzierea executării obligaţiei, condiţie prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020:

"(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, la instituţii de credit, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de capital social deţinută".

Aceste modificări legislative au intervenit după pronunţarea deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce priveşte situaţiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acţiunilor C. S.A.

Prin hotărârea judecătorească menţionată nu a fost suplinit consimţământul unei părţi la contractul de vânzare, obligaţia nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de iniţierea unui proces de vânzare a acţiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.

Prin urmare, nu se poate reţine nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispoziţiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamantul a obţinut executarea obligaţiei prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat.

Înalta Curte mai reţine că răspunderea reglementată prin dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcţionează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter şi scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmăreşte obligarea la executarea titlului executoriu şi sancţionarea conducătorului autorităţii publice.

Or, în cauza de faţă, la momentul soluţionării cererii de către prima instanţă, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 746/2022.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1338 din 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.