Distinct statutory liability for dual-time-window advertising violations negates non bis in idem defense in audiovisual regulatory sanctions

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.03.2024, sub nr. de dosar x/2024, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, art. 29-36, art. 148-150 şi art. 192-200 din C. proc. civ., şi art. 1, 8, 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a contestat Decizia nr. 73/07.02.2024 emisă de CNA, prin care aceasta a fost sancţionată cu amendă de 200.000 RON, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţă să dispună: în principal, anularea în tot a Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului, prin care aceasta a fost sancţionată cu amendă de 200.000 RON şi exonerarea de la plata amenzii; într-un prim subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului în sensul înlocuirii sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice de intrare în legalitate şi exonerarea acesteia de la plata a amenzii; într-un al doilea subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului în sensul diminuării cuantumului amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege, respectiv 10.000 RON; suspendarea, în condiţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului, până la soluţionarea definitivă a cauzei; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de chemare în judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1651 din 15 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată, având ca obiect anulare act administrativ - decizia nr. 73/07.02.2024, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1651 din 15 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinere, recurenta-reclamantă invocă faptul că în mod nelegal instanţa de fond a înlăturat integral de la aplicare în prezenta cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001.

Argumentul instanţei de fond a fost acela că instanţa supremă a reţinut că Legea nr. 504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general prevăzută de O.G. nr. 2/2001 şi se aplică prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.

În combate, recurenta-reclamantă arată că într-adevărat instanţa supremă a reţinut că prevederile Legii nr. 504/2002 reprezintă lege specială, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile O.G. nr. 2/2001, dar aceasta nu înseamnă că O.G. nr. 2/2001 nu are deloc aplicabilitate în materia deciziilor emise de C.N.A., ci doar că în această materie, dacă există un conflict între o normă din Legea nr. 504/2002 şi o normă din O.G. nr. 2/2001, se va aplica norma din Legea nr. 504/2002. Prin urmare, în mod nelegal instanţa de fond a înlăturat integral de la aplicabilitate în speţa de faţă prevederile O.G. nr. 2/2001.

Având în vedere că reprezintă dreptul comun în materie contravenţională, instanţa de fond ar fi trebuit să facă aplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 2/2001, cu excepţia situaţiilor în care anumite prevederi din acest act normativ sunt contrare prevederilor Legii nr. 504/2002, iar nu să excludă integral de la aplicabilitate acest act normativ.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă arată că Decizia CNA nr. 73/07.02.2024 este nulă, fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi a principiului de drept non bis in idem, cuprins în art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Se critică raţionamentul instanţei de fond ce are ca rezultat aplicarea greşită şi chiar încălcarea prevederilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor si a principiului de drept non bis in idem, cuprins în art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental, pentru motivele pe care le vom expune în continuare.

În primul rând, se arată că inclusiv dacă s-ar accepta argumentul instanţei de fond că, raporta la Directiva UE 2018/1808, nu s-ar putea reţine o contravenţie continuă pe cele două intervale orare, deoarece ar fi vorba de fapte distincte, totuşi nu există niciun argument care să înlăture forma continuată a contravenţiei. Astfel, este necontestat, în opinia recurentei, că aceste fapte distincte realizează fiecare în parte conţinutul aceleiaşi contravenţii şi sunt unite de aceeaşi rezoluţie contravenţională, sens în care calificarea corectă este cea a unei contravenţii continuate.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă susţine că mod nelegal instanţa a reţinut că nu ar fi în prezenţa unei contravenţii continue, având în vedere că acţiunea de încălcare a continuat în mod natural, indiferent de intervalul orar, fapta întrunind elementele constitutive ale aceleiaşi contravenţii.

Recurenta-reclamantă reiterează faptul că prin Decizia nr. 73/2024 CNA a decis sancţionarea sa cu amendă în cuantum de 200.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2004. Fapta reţinută de CNA în sarcina sa şi care a determinat aplicare acestei sancţiuni a constat în faptul că în luna decembrie 2023 recurenta nu ar fi respectat prevederile art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului, întrucât, în intervalul orar 06:00 - 18:00, a depăşit durata legală a publicităţii. Astfel, este vorba despre săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. g), constând în încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Recurenta mai fusese sancţionată anterior tot pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1), după cum urmează: prin Decizia nr. 51/23.01.2024 pentru luna noiembrie, intervalul orar 18:00-24:00. Singura diferenţă dintre fapta reţinută prin decizia de sancţionare anterioară şi actuala decizie de sancţionare se referă la intervalul când a avut loc încălcarea, deşi recurenta arata că s-a aflat într-o încălcare continuă în toată luna noiembrie 2023, indiferent de intervalul orar, fără să fi fost sancţionată în perioada respectivă.

În acest context, recurenta susţine că a fost deja sancţionată contravenţional pentru încălcarea timpului legal de publicitate în luna noiembrie 2023, prin decizia emisă în anul 2024, astfel că CNA nu putea să mai emită o nouă decizie de aplicare a unei alte sancţiuni contravenţionale, pentru aceeaşi încălcare a prevederilor legale privind timpul legal de publicitate în luna noiembrie 2023, deoarece în opinia recurentei, a săvârşit o contravenţie continuă sau cel puţin continuată, care nu fusese epuizată prin aplicarea unei sancţiuni.

Recurenta-reclamantă susţine că a săvârşit o singură faptă contravenţională, conduita ilegală fiind săvârşită o singură dată, cu ocazia întocmirii grilei de programe pentru luna noiembrie 2023, doar efectele acestei fapte fiind întinse pe întreaga durată a lunii noiembrie 2023, la diverse intervale orare.

Altfel spus, fapta imputată recurentei prin cele două decizii îmbracă forma unei contravenţii continuate, care s-a consumat la momentul primului act material de depăşire a timpului legal de publicitate, dar care, având în vedere unitatea de rezoluţie contravenţională, s-a epuizat la momentul la care dinamica contravenţională a luat sfârşit, fie din propria iniţiativă a contravenientului, fie ca urmare a constatării săvârşirii faptei de către CNA.

Totodată, fiind vorba despre o singură contravenţie, au fost încălcate şi prevederile art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, conform căruia "pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare". Contrar considerentelor din hotărârea atacată, nu există nicio prevedere în Legea nr. 504/2002 care să contravină art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001.

Faţă de circumstanţele de fapt, raportate la jurisprudenţa CEDO, consideră recurenta că sancţiunea aplicată are caracter penal în înţelesul CEDO al termenului, având în vedere caracterul punitiv al măsurii cât şi gravitatea acesteia.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acceptat faptul că prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de CEDO în materie penală.

Trebuie avut în vedere şi faptul că art. 4 din Protocolul 7 la CEDO privind Dreptul de a nu fi pedepsit sau judecat de două ori, potrivit căruia nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune, a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Sergey Zolotukhin c. Federaţiei Ruse7 şi Ruotsalinen c. Finlandei8 în sensul că interzice urmărirea ori judecarea unei persoane pentru o a doua infracţiune in măsura în care are la origine fapte identice sau fapte care sunt în substanţă aceleaşi.

Faţă de situaţiile de fapt din cauzele citate mai sus, consideră că încălcarea principiului prevăzut de art. 4 Protocolul 7 la CEDO este evidentă în cazul său, neexistând nici măcar aparenţa unor conduite distincte care ar putea justifica aplicarea a două sancţiuni diferite.

De asemenea, se invocă faptul că Decizia CNA nr. 80/13.02.2024 este nulă şi din perspectiva prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, deoarece nu cuprinde criteriile de individualizare care au stat la baza luării deciziei CNA de a aplica sancţiunea amenzii la valoarea maximă prevăzută de lege.

Se impută intimatei faptul că nu a analizat niciunul din cele trei criterii de individualizare şi nici măcar nu a explicat de ce ar trebui ca recurentei să i se aplice maximul amenzii legale, în condiţiile în care cuantumul amenzii poate varia de la un minim de 10.000 RON la un maxim de 200.000 RON.

În subsidiar, consideră că Decizia CNA nr. 73/07.02.2024 trebuia anulată în parte, în sensul înlocuirii sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice de intrare în legalitate şi exonerarea reclamantei de la plata a amenzii sau aplicare sancţiunii amenzii minime de 10.000 RON.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esenţă, intimatul-pârât susţine că, în condiţiile în care norma juridică de la art. 35 reglementează în sarcina radiodifuzorilor privaţi interdicţia de a se depăşi un procent de 20% din fiecare interval, delimitarea făcută imperativ de legiuitor între cele două intervale orare conduce la concluzia că sunt reglementate două obligaţii distincte: interdicţia depăşirii procentului de publicitate televizată de 20%, raportat la fiecare interval stabilit prin lege.

Se susţine că interpretarea reclamantei referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001 în ceea ce priveşte actele administrative de sancţionare emise de CNA este total eronată şi nefondată, întrucât nu ţine cont de dispoziţiile Legii audiovizualului, lege organică ce stabileşte în tot cuprinsul său şi, în special, la capitolul 7 -"Contravenţii şi sancţiuni", un regim derogatoriu de la legislaţia în materie contravenţională, regim derogatoriu confirmat de jurisprudenţa ICCJ în numeroase speţe supuse controlului acesteia.

De asemenea, se invocă faptul că simplele afirmaţii făcute de reclamant în conţinutul cererii, potrivit cărora "decizia nr. 73/07.02.2024 este nulă deoarece pârâta nu a ţinut seama de niciunul din criteriile de individualizare prevăzut expres de lege" nu sunt nici dovedite, nici fondate şi, prin urmare, nici suficiente pentru a atrage anularea deciziei contestate.

Cu privire la cererile subsidiare ale recurentei reclamante, de înlocuire a sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice de intrare în legalitate şi exonerarea de la plata amenzii sau cu aplicarea amenzii la limita minimă, de 10.000 RON, se solicită a fi respinse ca neîntemeiate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 22 mai 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

1. Succintă prezentare a situaţiei de fapt

Prin decizia nr. 73/07.02.2024 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), radiodifuzorul S.C. A. S.R.L. a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 200.000 RON pentru încălcarea dispoz.art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

S-a reţinut în sarcina sa faptul că a încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, întrucât în intervalul orar 06:00-18:00, în perioada 02-30.11.2023, a fost depăşită cu 2 ore şi 12 minute şi 43 secunde durata stabilită de legiuitor pentru publicitate, în acel interval orar .

De asemenea, se observă că prin decizia nr. 51/23.01.2024, intimatul-pârât a amendat radiodifuzorul S.C. A. S.A. cu amendă în cuantum de 200.000 RON pentru fapta de a nu fi respectat regimul difuzării publicităţii în audiovizual în intervalul orar 18:00-24:00 al lunii noiembrie 2023.

2. Motivele de fapt şi de drept relevante

Procedând la propria evaluare în raport de cadrul procesual fixat prin susţinerile şi apărările părţilor şi considerentele sentinţei recurate, instanţa de control judiciar reţine că sunt nefondate criticile formulate de către recurenta-reclamantă.

Referitor la criticile ce privesc neaplicarea în cauză a principiului non bis in idem, cu prioritate Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat argumentele recurentei-reclamante în susţinerea aplicării acestui principiu, realizând respectiva analiză din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr recurenta-reclamantă a invocat ca fundament legal al principiului anterior amintit şi dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, dar în esenţă, cele două texte legale menţionate reglementează aceeaşi regula de drept, şi anume că pentru acelaşi delict o persoană nu poate fi sancţionată de două ori.

În condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a invocat elemente care să diferenţieze interpretarea sau aplicarea în cauză a celor două texte legale ce consacră principiul non bis in idem, devine irelevantă critica recurenţei-reclamante privind înlăturarea de la aplicare de către prima instanţă a prevederilor O.G. nr. 2/2001 deoarece principiul respectiv a beneficiat de analiza primei instanţe, iar instanţa de control va verifica modul în care a fost analizat acesta, în cadrul mecanismului de control generat de recurs.

Analizând criticile recurentei-reclamante privind aplicarea principiului non bis in idem în cauză, Înalta Curte apreciază esenţial a se stabili cu prioritate dacă dispoziţiile art. 90 lit. g) raportat la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 (normă ce a fundamentat sancţionarea contravenţională atât în cazul deciziei contestate în prezentul litigiu, cât şi în decizia de sancţionare anterioară), reglementează două contravenţii distincte sau una singură cu conţinut alternativ pentru că aplicarea principiului respectiv impune ca situaţie premisă repunerea în discuţie a aceluiaşi delict.

Aspectele reiterate în recurs de recurenta-reclamantă privind calificarea contravenţiei săvârşită drept una continuată sau continuă sunt chestiuni subsecvente lămuriri împrejurării anterior menţionate deoarece caracterul continuu sau continuat al contravenţiei reprezintă modalităţi de săvârşire a acesteia, or, din perspectiva principiului non bis in idem relevant este calificarea juridică a faptei imputate şi nu modalitatea concretă în care a fost săvârşită contravenţia (uno icto, continuă, continuată).

Dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 sunt în sensul următor: "proporţia de spoturi publicitare televizate şi de spoturi de teleshopping cuprinsă în intervalul orar 6:00-18:00 nu poate depăşi 20% din intervalul respectiv. Proporţia de spoturi publicitare televizate şi de spoturi de teleshopping cuprinsă în intervalul orar 18:00-24:00 nu poate depăşi 20% din intervalul respectiv."

Potrivit art. 90 din Legea nr. 504/2002 "constituie contravenţii următoarele fapte: ...lit. g) programarea şi furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor ... art. 35 alin. (1)".

Validând explicaţiile teoretice expuse de prima instanţă cu privire la elementele constitutive ale contravenţiei, Înalta Curte observă că elementul material al laturii obiective a contravenţiei este, în cazul ambelor teze ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, reprezentat de acţiunea de a programa şi furniza spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping, dar cerinţele esenţiale ataşate elementarului material, diferite de la un text la celălalt, circumstanţiază distinct cele două fapte şi mai important, determină urmări materiale diferite.

Astfel, se constată că în cazul primei teze a art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, acţiunea se produce în intervalul orar 6:00-18:00 şi este sancţionată dacă depăşeşte 144 minute (20% din intervalul respectiv), iar în cazul celei de-a doua teze a textului, acţiunea se produce în intervalul orar 18:00-24:00 şi este sancţionată dacă depăşeşte 72 minute (20% din intervalul respectiv).

Voinţa legiuitorului în sensul că acţiunile desfăşurate în cele două intervale temporale trebuie tratate distinct rezultă în mod explicit din expunerea de motive a Directivei nr. 2018/1808 (a cărei implementare a condus la modificarea art. 35 alin. (1) în forma actuală), unde se menţionează următoarele: "Însă este, de asemenea, necesar să se menţină un nivel adecvat de protecţie a consumatorilor în această privinţă deoarece o astfel de flexibilitate ar putea expune publicul la un volum excesiv de publicitate în perioada de audienţă maximă. Ar trebui, prin urmare să se aplice limite specifice în intervalul orar cuprins între 6.00 şi 18.00 şi în cel cuprins între 18.00 şi 24.00." (paragraf 41).

Aşa cum se poate observa, elementul temporal este esenţial în cazul acestor fapte, deoarece în funcţie de intervalul orar în care acestea se produc, urmarea materială este diferită, respectiv în cazul intervalului 6.00- 18.00, expunerea publicului la un volum excesiv de publicitate este semnificativă, iar în intervalul 18.00- 24.00, această expunere este diminuată.

În condiţiile în care elementele ce circumstanţiază elementul material al laturii obiective, respectiv intervalul orar în care acţiunea se produce şi durata acesteia sunt esenţiale pentru calificarea faptei drept contravenţie şi acestea sunt diferite în cazul celor două texte legale analizate, iar pe de altă parte, urmarea materială este diferită, Înalta Curte concluzionează că teza I şi teza II a art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 reglementează două contravenţii diferite.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina recurentei-reclamante prin deciziile de sancţionare invocate este diferită, respectiv pentru fapta reţinută prin decizia nr. 51/23.01.2024 devin incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) teza II din Legea nr. 504/2002, iar pentru fapta reţinută prin decizia nr. 73/07.02.2024, dispoziţiile art. 35 alin. (1) teza I din Legea nr. 504/2002.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru identificarea elementul idem al principiului non bis in idem s-a considerat că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua "infracţiune", în măsura în care aceasta are la bază fapte identice sau fapte care sunt "în esenţă" similare celor care sunt la originea primei infracţiuni (cauza Sergei Zolotuhin împotriva Rusiei; cauza A şi B împotriva Norvegiei).

În prezenta cauză, faptele reţinute prin decizia nr. 51/23.01.2024 (depăşirea duratei publicităţii cu 6 ore, 23 minute şi 3 secunde, în intervalul orar 18:00-24:00, în luna noiembrie 2023,) şi faptele reţinute prin decizia ulterioară, nr. 73/07.02.2024 (depăşirea duratei publicităţii cu 2 ore, 12 minute şi 43 secunde, în intervalul orar 6:00-18:00, în luna noiembrie 2023,) în mod evident nu sunt identice şi nici nu pot fi calificate ca fiind "în esenţă" similare. În acest sens, se reţine cu prioritate faptul că acţiunile calificate drept contravenţii în cele două decizii reprezintă acte materiale diferite, acestea au fost săvârşite în intervale orare diferite, iar durata cumulată a acestora în perioada analizată este diferită, or aceste elemente de fapt diferite, dar esenţiale în calificarea faptei drept contravenţie, conduc la concluzia că faptele sancţionate prin cele două decizii nu sunt similare de o manieră esenţială în aşa fel încât să poată primi calificativul idem necesar pentru aplicarea principiului non bis in idem.

Având în vedere aspectele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu este incident principul non bis in idem, în condiţiile în care atât faptele reţinute în sarcina recurentei, cât şi calificarea lor juridică au fost diferite în decizia contestată în litigiu pendinte raportat la decizia nr. 51/23.01.2024.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că nu este reglementată obligaţia indicării în decizie a criteriilor de individualizare a sancţiunii, iar recurenta-reclamantă deşi contestă această concluzie a primei instanţe, nu indică textul legal care ar fundamenta respectiva obligaţie.

Referitor la vătămarea ce susţine recurenta că i s-a propus prin lipsa menţiunilor din decizie privind criteriilor de individualizare a sancţiunii, respectiv imposibilitatea de invoca argumente prin care să fie contestate reţinerile intimatului sub acest aspect, Înalta Curte constată că atât în faţa instanţei de fond, cât şi în calea de atac, recurenta-reclamantă a contestat sancţiunea aplicată şi a invocat argumente extinse cu privire la fiecare dintre criteriile de individualizare prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, astfel că nu se poate reţine vătămarea invocată.

Analizând criticile recurentei-reclamante privind modalitatea de individualizare a sancţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, Înalta Curte reţine că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a normelor respective în raport de situaţia reclamantei şi de scopul punitiv şi disuasiv al sancţiunii.

Dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 sunt în sensul următor: "individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an."

Contrar a ceea ce susţine recurenta-reclamantă, fapta reţinută în sarcina sa prin decizia contestată este de o gravitate însemnată având în vedere, pe de o parte, importanţa raporturilor sociale protejate prin norma incriminatorie, vizând protecţia telespectatorului şi asigurarea unui cadru legal eficient de concurenţa loială, şi, pe de altă parte, modul de săvârşite al contravenţiei, respectiv faptul că în fiecare zi, pe durata perioadei de monitorizare, recurenta-reclamantă a procedat la depăşirea duratei de publicitate permisă de normă. Nu poate fi împărtăşit punctul de vedere al recurentei în sensul că totalul de 2 ore, 12 minute şi 43 de secunde, perioadă de depăşire a timpului de publicitate ce se întinde pe parcursul unei luni, nu are caracter semnificativ şi astfel nu imprimă gravitate faptei. Înalta Curte menţionează că gravitatea faptei săvârşite trebuie apreciată contextual, respectiv în raport de modul de derulare şi importanţa raporturilor sociale în cadrul cărora fapta este săvârşită. Din această perspectivă, perioada de depăşire a timpului de publicitate reţinută în sarcina recurentei nu este una neînsemnată deoarece orarul programelor TV este unul strict şi riguros elaborat, unde fiecare minut şi secundă de emisei sunt organizate şi valorificate, astfel că durata de 2 ore, 12 minute şi 43 de secunde de emisei ocupată exclusiv cu spoturi publicitare este una semnificativă, iar, pe de altă parte, este esenţială, în acest context, asigurarea protecţiei telespectatorilor împotriva publicităţii excesive.

Efectele negative ale faptei reţinute în sarcina recurentei-reclamante nu sunt evaluate prin raportare la numărul de sesizări din partea telespectatorilor nemulţumiţi, aşa cum sugerează recurenta-reclamantă, ci în funcţie de impactul pe care faptele săvârşite îl au asupra raporturilor juridice protejate prin norma incriminatoare, or, în cazul de faţă, s-a stabilit anterior, că fapta reţinută în sarcina recurentei a fost de o gravitate însemnată, ceea ce conduce la concluzia că şi efectele negative ale acesteia sunt în aceeaşi măsură.

Referitor la criteriul determinat de sancţiunile primite anterior, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a mai fost sancţionată contravenţional anterior, respectiv în data de 23.01.2024, când a fost emisă decizia nr. 51/23.01.2024 de care s-a făcut vorbire mai sus.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a apreciat că sancţiunea aplicată prin decizia contestată a fost corespunzător şi proporţional individualizată prin raportare la criteriile prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002.

Concluzia mai sus expusă are relevanţă şi în ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante referitoare la soluţia dată cererii sale subsidiare, prin care solicita înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţia publică de intrare în legalitate sau aplicarea unei amenzi minime.

Astfel, se observă că dispoziţiile art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, permit Consiliului să adreseze o somaţie publică de intrare în legalitate doar în cazul în care decide că efectele faptei sunt minore, or în cazul de faţă, s-a stabilit că fapta reţinută în sarcina recurentei-reclamante prin decizia contestată a produs efecte semnificative, context în care beneficiul prevăzut de art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 nu poate fi acordat.

Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu poate fi primită cererea recurentei-reclamante de aplicare a unei amenzi minime, având în vedere concluziile mai sus expuse privind corecta aplicare în speţă a criteriile de individualizare a amenzii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 precum şi scopul aplicării sancţiunii, ce este astfel atins.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1651 din 15 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.