Inadmissibility of judicial confirmation of ownership vs. mandatory administrative certification procedure under Law 15/1990 and H.G. 834/1991

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 6.03.2023 sub nr. x/2023, reclamanta Împăratul Traian S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Primăria mun. Brăila, a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Brăila, str. x, format din clădiri şi teren aferent în suprafaţă totală de 3436,22 mp, precum şi asupra imobilului situat în Brăila, str. x, format din clădiri şi teren aferent în suprafaţă totală de 8459,46 mp, dobândite în temeiul Legii 15/1990 şi prin H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a cererii formulată privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor mai sus menţionate şi obligarea pârâtului Ministerul Economiei să îi elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra celor două imobile.

La termenul de judecată din data de 25.05.2023, reclamanta a formulat cerere adiţională, prin care a precizat că modifică cadrul procesual, în sensul că acţiunea este formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Brăila, Primăria mun. Brăila, Ministerul Economiei şi Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului .

La termenul de judecată din data de 12.09.2023, Curtea a consemnat susţinerea reclamantei care a precizat că înţelege să se judece în contradictoriu cu UAT Municipiul Brăila şi nu cu Primăria mun. Brăila, care nu reprezintă decât structura funcţională, fără personalitate juridică şi fără capacitate procesuală, şi că solicită, în contradictoriu cu aceasta soluţionarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra celor două imobile situate în mun. Brăila.

Pentru termenul de judecată din data de 12.03.2024, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, reorganizat în conformitate cu O.U.G. nr. 59/2023 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale a depus la dosar înscrisuri, respectiv H.G. 834/191 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat şi criteriile 2665/1991 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, precum şi actul de înfiinţare al societăţii reclamante .

La termenul de judecată din data de 11.06.2024, în urma constatării finalizării cercetării judecătoreşti şi a deschiderii dezbaterilor, reclamanta, prin reprezentant convenţional a solicitat "a se constata că a operat transmiterea dreptului de proprietate prin intervertirea dreptului de administrare de la nivelul anului 1990, ca efect al Legii 15/1990, modul de dobândire al dreptului de proprietate fiind legea, să se constate existenţa dreptului în patrimoniu societăţii şi, pe cale de consecinţă, să fie obligate autorităţile să emită certificatul de atestare a proprietăţii, acesta urmând a deveni titlul cu care reclamanta să-şi poată intabula acest drept...".

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 212/F/2024 din 9 iulie 2024, Curtea de Apel Galaţi:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Împăratul Traian S.A., în contradictoriu cu pârâţii, Municipiul Brăila, Primăria Municipiului Brăila, Ministerul Economiei, Ministerul Antreprenoriatului şi Turismului şi în consecinţă:

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului să soluţioneze cererile reclamantei de emitere a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Brăila, str. .A. nr. 1A, în suprafaţă totală de 3436,22 mp şi asupra terenului situat în Brăila, str. x, în suprafaţă totală de 8459,46 m.p.;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brăila şi a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului nejustificat al refuzului de soluţionare a cererii privind emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate şi de obligare a ministerului de resort de a elibera actele administrative solicitate, ca fiind formulat în contradictoriu cu o autoritate fără calitate procesuală pasivă;

- a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în Brăila, str. x, format din clădiri şi teren aferent în suprafaţă totală de 3436,22 mp precum şi asupra imobilului situat în Brăila, str. x, format din clădiri şi teren aferent în suprafaţă totală de 8459,46 mp.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul Împăratul Traian S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând: în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa constatării dreptului de proprietate al reclamantei şi eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, arătând, în esenţă, următoarele:

Hotărârea recurată a fost pronunţata cu încălcarea formelor de procedură - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.:

Analizând cuprinsul hotărârii recurate se constată că plecând de la premisa nelegală derivată din aplicarea prin analogie a principiului "non omisio medio", instanţa de fond a înlăturat, în mod nelegal, atât argumentele formulate prin intermediul cererii de chemare in judecata, dar, totodată, refuză să dea eficienţă actelor juridice şi normative în vigoare şi aflate în circuitul civil.

Instanţa de recurs urmează sa observe faptul că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii, fiind încălcat principiul contradictorialităţii, fapt ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În prezenta cauza, în ciuda faptului că instanţa de fond a judecat excepţia inadmisbilitatii, se poate observa din analiza tuturor încheierilor de şedinţă faptul că instanţa de fond a pus în discuţia părţilor numeroase excepţii, însă niciodată excepţia inadmisibilităţii cererii

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa de recurs urmează să observe faptul că în cuprinsul hotărârii recurate se găsesc motive contradictorii cu privire la îndeplinirea în cauza a refuzului nejustificat.

La o simplă lecturare a argumentelor instanţei de fond se observă cu uşurinţă contradictorialitatea motivelor pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

În ciuda faptului că, unele cereri au fost soluţionate, iar altele nu, este omis aspectul principal al acestor răspunsuri din partea autorităţilor locale, mai exact refuzul de a emite certificatul de atestare, şi nu doar o simplă pasivitate, aşa cum a fost menţionat.

Aşadar, argumentul instanţei de fond, conform căruia instanţa nu se poate substitui autorităţii pârâte în sensul verificării dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile legale pentru a-i fi atestat dreptul de proprietate este vădit nefondat în prezenta cauză, întrucât nu poate fi reţinută tăcerea administrativă autorităţilor locale.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, dacă instanţa de judecata pronunţă o soluţie în sensul că o acţiune în constatare este inadmisibilă doar pentru că in abstracto există o acţiune în realizare, înseamnă a refuza judecata şi a limita părţii accesul la justiţie.

O acţiune prin care se solicita eliberarea titlului de proprietate, deci a instrumentum, atunci când dreptul de proprietate este dobândit prin lege este o acţiune în constatare admisibilă.

Mai mult decât atât, instanţa supremă urmează să constate faptul cererea introdusă de către recurentul-reclamant are natura unei acţiuni în constatare provocatorie, prin care titularul dreptului, cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, invocând el însuşi un drept, îl împiedică pe reclamant în exerciţiul normal al dreptului, pentru ca pârâtul să-şi valorifice pretenţiile sau să-şi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu-1 demonstrează.

Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 coroborate cu prevederile Legii 15/1990:

Analizând cuprinsul deciziei recurate se poate observa raţionamentul logico-juridic al instanţei de fond care a condus la pronunţarea unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a cererii formulate de recurentul-reclamant este total eronat raportat la interpretarea dispoziţiilor legale antamate anterior coroborate cu doctrina în materie şi jurisprudenţa naţională.

În continuare, instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că recurentul-reclamant nu ar fi îndrituită să promoveze o acţiune în constatarea existenţei dreptului de proprietate având în vedere că H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile nr. 2665/IC/311 din 28 februarie 1992 stabilesc o procedură specială de obţinere a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a mai reţinut că "natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate este una constitutivă de drepturi şi nu declarativă."

Din această perspectivă, instanţa de recurs urmează să constate că argumentele reţinute de către instanţa de judecată în judecarea fondului cauzei sunt complet nefondate, fiind în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile, doctrina şi jurisprudenţa naţionala.

Astfel, este de necontestat faptul că la momentul în care fostele întreprinderi de stat au fost transformate, pe temeiul Legii 15/1990, în societăţi comerciale, dreptul de administrare corespunzătoare dreptului de proprietate socialistă de stat s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestor societăţi comerciale, aceasta fiind raţiunea art. 20 alin. (2) din Legea 15/1990 redat anterior.

Interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 din Legea 554/2004:

Din această perspectivă, instanţa de recurs urmează să observe că instanţa de fond a reţinut că acţiunea poate fi admisă doar în parte, respectiv în sensul de a obliga autorităţile să soluţioneze cererile recurentului-reclamant, întrucât instanţa nu se poate substitui autorităţii pârâte, în sensul verificării dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile legale pentru a-i fi atestat dreptul de proprietate pretins.

În ceea ce priveşte nesoluţionarea unor cereri, această ipoteză este aplicabilă altor cereri efectuate ulterior, mai exact cererile formulate la datele de 30.05.2022, respectiv de 27.01.2023, prin care recurentul-reclamant a solicitat pârâtului Ministerul Economiei eliberarea unui titlu de proprietate.

Aşadar, soluţia instanţei, de admitere în parte, este vădit eronata având în vedere faptul că pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a soluţionat cererea recurentului-reclamant de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pârâtul respingând cererea sa în mod nejustificat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 488 pct. 5 si 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Municipiul Brăila a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a susţinerilor părţilor, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Reţine Înalta Curte că, hotărârea poate fi casată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii, fiind încălcat principiul contradictorialităţii.

Constată Înalta Curte că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., are în vedere neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că, sentinţa recurată a fost pronunţată cu luarea în considerare a dispoziţiilor legale referitoare la dreptul la apărare prevăzute de art. 13 C. proc. civ. şi a celor referitoare la contradictorialitate prevăzute de art. 14 C. proc. civ.

Astfel, în mod eronat apreciază recurentul faptul că instanţa de fond nu a dat cuvântul părţilor aflate pe poziţii cu interese contrare cu privire la excepţia inadmisibilităţii, fapt ce a adus atingere principiului contradictorialităţii şi a dreptului fundamental la apărare.

Intimatul-pârât Municipiul Brăila a susţinut la termenul din data 22 iunie 2023 că cererea reclamantului, sub aspectul primului capăt de cerere, nu este admisibilă pe calea acţiunii în constatare, reglementată de art. 35 C. proc. civ., nefiind vorba de constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, reclamantul având la dispoziţie o acţiune în realizare pentru atingerea finalităţii urmărite.

Totodată, prin apărările depuse la data de 22.06.2023, intimatul-pârât Municipiul Brăila a susţinut că raportat la faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a învestit instanţa cu analiza vreunui act administrativ tipic sau asimilat, acţiunea promovată pe calea contenciosului administrativ ar fi inadmisibilă.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", judecătorul fondului făcând trimitere în mod expres la textele de lege incidente în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentului-reclamant, cât şi pe cele ale intimaţilor şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Alegaţiile recurentului în susţinerea acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, instanţa de fond făcând o analiză detaliată a condiţiilor de aplicare a H.G. nr. 834/1991 şi a Legii nr. 15/1990.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat precum şi Criteriile nr. 2665/IC/311 din 29 februarie 1992, stabilesc o procedură specială obligatorie de urmat pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, procedură care exclude posibilitatea reclamantilui de a promova o cerere în constatarea existenţei dreptului de proprietate, în baza aceleiaşi cauze juridice, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Concluzionând, se reţine că instanţa de fond a respectat întrutotul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei atacate şi a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că, sunt neîntemeiate, avându-se în vedere că, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant referitoare la faptul că, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 35 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa trebuie să verifice admisibilitatea unei acţiuni în constatare şi să nu o respingă ca inadmisibilă decât în cazul în care, motivându-şi soluţia, va prezenta care este calea în realizare admisibilă în concret.

Constată Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Brăila, str. x, format din clădiri şi teren aferent în suprafaţă totală 3436,22 mp precum şi asupra imobilului situate în Brăila, str. x, format din clădiri şi teren aferent în suprafaţă totală de 8459,46 mp, dobândite în temeiul Legii nr. 15/1990 şi prin H.G. nr. 834/1991. Totodată, a solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a cererii formulate privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor susmenţionate şi obligarea pârâtului Ministerul Economiei să îi elibereze certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra celor două imobile.

Reţine instanţa de control judiciar că, instanţa de fond a stabilit, în mod corect, faptul că este inadmisibil capătul de cerere vizând constatarea dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece instanţa nu se poate substitui autorităţii pârâte, în sensul verificării îndeplinirii de către recurent a condiţiilor legale pentru a-i fi atestat dreptul de proprietate pretins.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 15/1990 "Inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe aceasta cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărîre a guvernului."

Dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat precum şi Criteriile nr. 2665/IC/311 din 29 februarie 1992, stabilesc o procedură specială obligatorie de urmat pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, procedură care exclude posibilitatea recurentului-reclamant de a promova o cerere în constatarea existenţei dreptului de proprietate.

Prin urmare, în mod corect, acţiunea promovată nu a fost admisă decât în parte, în sensul obligării pârâtului Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului la analizarea cererilor reclamantei şi la adoptarea unei soluţii privind emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate doar cu privire la terenurile situate în Brăila, str. x, în suprafaţă totală de 3436,22 mp, şi în Brăila, str. x, în suprafaţă totală de 8459,46 mp.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse susţinerile recurentului-reclamant referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 coroborate cu prevederile Legii 15/1990 de către instanţa de fond instanţa, întrucât aceasta a făcut o analiză detaliată a condiţiilor de aplicare a H.G. nr. 834/1991 şi a Legii nr. 15/1990.

Procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 nu este una administrativă, prealabilă, ci este chiar procedura legală potrivit căreia societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosinţă.

Natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate este una constitutivă de drepturi şi nu declarativă, dreptul de proprietate asupra terenurilor putându-se stabili exclusiv prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care trebuie înscris în mod obligatoriu în evidenţele de publicitate imobiliară. De altfel, însăşi recurentul-reclamant, prin cererile adresate pârâtului Ministerului Economiei la datele de 30.05.2022, respectiv de 27.01.2023, a solicitat eliberarea titlului de proprietate, conform disp. art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991.

Pe cale de consecinţă, reiese că soluţia instanţei de fond este legală, susţinerile recurentului-reclamant vizând interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 554/2004, fiind neîntemeiate întrucât Curtea de Apel Galaţi reţinând caracterul nejustificat al refuzului de soluţionare a cererii formulată de reclamant privind eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, în mod legal, a stabilit că nu se poate nu se poate substitui autorităţii pârâte, în sensul verificării dacă reclamantul îndeplineşte condiţiile legale pentru a-i fi atestat dreptul de proprietate pretins şi de a obliga autoritatea centrală de a emite titlurile de proprietate solicitate, întrucât o astfel de situaţie ar conferi organelor care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, un rol formal, precum şi o depăşire a limitelor controlului de legalitate pe care instanţa de contencios administrativ este chemată să îl realizeze cu privire la actele administraţiei.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Împăratul Traian S.A. împotriva sentinţei nr. 212/F/2024 din 9 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 12 iunie 2025.