Judicial review jurisdiction over constitutional court election annulment decisions and refusal of preliminary reference to CJEU

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 15 alin. (1) şi art. (1) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, suspendarea executării Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, până la soluţionarea definitivă a capătului al doilea de cerere, reprezentat de anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 117 din 30 aprilie 2025 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu şi a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs recurenta-reclamantă A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti), s-a arătat că instanţa de fond a adăugat la lege, apreciind că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă şi necontestabilitatea acestora în instanţa de judecată, deşi nici o normă internă nu prevede caracterul de inatacabilitate al acestora în justiţie sau vreo exceptare a hotărârilor CCR de la a fi deduse judecăţii în contencios administrativ.

Or, atributul de a adăuga, ori de a modifica legislaţia în vigoarea aparţine puterii legislative reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta a susţinut că judecătorul fondului a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), lit. d), lit. e) şi lit. n) din Legea nr. 554/2004, norma procesuală în materia contenciosului administrativ.

În acest sens, a arătat că instanţa de fond, în mod eronat, a refuzat să califice Hotărârea nr. 32/2024 emisă în executarea Legii 370/2004, ca fiind un act administrativ unilateral normativ, aşa cum e definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004 şi, refuzând sau omiţând să analizeze dacă emiterea Hotărârii CCR nr. 32/2024 s-a făcut cu respectarea unei proceduri bazate pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale, în mod greşit, a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, ridicată din oficiu.

În speţă, Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicţională, pentru că în emiterea ei nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Legea 47/1992 la art. 29-33, prevede că CCR aplică o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale, numai în materia deciziilor sale care privesc excepţiile de neconstituţionalitate ale unor norme legale ridicate de cetăţeni în instanţele de judecată ori de către Avocatul Poporului. Or, nicăieri în Legea Fundamentală sau Legea nr. 47/1992 nu se prevede că acestă procedură s-ar aplica şi în procesul emiterii hotărârilor CCR, aşa cum este Hotărârea nr. 32/06.12.2024.

Curtea Constituţională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicităţii un comunicat, nu l-a citat pe recurent, nici pe ceilalţi cetăţeni cu drept de vot şi nici pe candidaţi, pur şi simplu le-a anulat votul exprimat în turul I şi le-a interzis să îşi exprime votul în turul al II-Iea, în mod arbitrar, cu încălcarea Constituţiei României, a Legii nr. 47/1992 şi a Legii nr. 370/2004, dar şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.

Totodată, instanţa de fond, refuzând să analizeze Hotărârea CCR nr. 32/2024 din prisma prevederilor Legii 554/2004, a încălcat şi prevederile art. 2 alin. (1) lit. n), referitoare la excesul de putere.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că dreptul său de a se adresa instanţei de contencios administrativ cu acţiune împotriva actului administrativ normativ, intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, se bazează pe art. 1 alin. (1), art. 5 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (ex. Bellet contra Franţa, Golder contra Regatului Unit etc.).

Instanţa de fond a emis hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor Legii 47/1992 şi chiar a art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Astfel, prima instanţă, considerând Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 ca fiind act administrativ jurisdicţional, în mod eronat, a extrapolat asupra hotărârilor CCR şi implicit şi asupra acesteia, prevederile art. 29-33 din Legea nr. 47/1992, prevederi prevăzute explicit doar pentru acele decizii ale CCR care se dau în cazul ridicării unor excepţii de neconstituţionalitate a legilor de către Avocatul Poporului ori de către cetăţeni, în procesele aflate pe rolul instanţelor de judecată, acestea fiind singurele acte administrativ-jursidicţionale ale CCR pentru care există o procedură bazată pe principiile contradictorialitătii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale. Or, pentru emiterea hotărârilor CCR nu exisă prevăzută o astfel de procedură în legislaţia românească incidentă.

Totodată, judecătorul de fond nu a amintit în motivarea sa şi, astfel, a refuzat să aplice, prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) teza a 2-a a Legii nr. 47/1992 referitoare la obligativitatea generală, erga omnes, a tuturor deciziilor CCR, inclusiv a Deciziei CCR nr. 390 din 8 iunie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 612 din 22.06.2021, pct. 83, prin care aceasta impune ca normele comunitare să fie aplicate prioritar în raport cu dreptul intern infraconstituţional. Mai precis judecătorul de fond a omis să aplice cu prioritate dreptul prevăzut la art. 47 (1) al CDFUE faţă de chiar Legea nr. 47/1992 (care este infraconstituţională şi nu a fost niciodată verificată de plenul CCR pentru constituţionalitate) şi să dea dreptul recurentului o cale eficientă în justiţie împotriva Hotărârii nr. 32/2004 a CCR prin care i s-a vătămat dreptul la vot.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 10 C. civ., art. 20 alin. (2) şi art. 21 din Constituţie şi art. 47 alin. 1 din CDFUE. Instanţa de fond a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă şi restricţionarea dreptului recurentului de a se îndrepta în instanţa de contencios administrativ împotriva unei hotărâri a CCR cum este cea dedusă judecăţii. Judecătorul de fond a interpretat prin analogie că hotărâriile CCR sunt acte administrativ-jurisdicţionale cum sunt doar deciziile date de CCR în cazurile ridicării unor excepţii de neconstituţionalitate, unde există o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare, citării şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale, însă, pentru emiterea hotărârilor CCR, nu exisă prevăzută o astfel de procedură în legislaţia românească incidentă.

Astfel, a apreciat că soluţia de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, ridicată din oficiu de instanţă, şi respingerea cererii sale, ca inadmisibilă, este nelegală, reprezentând de fapt o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ., care stabileşte cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că: "Nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

4. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin cererea depusă la data de 24 mai 2025, recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, întemeiată în drept pe art. 267 din TFUE, cu privire la următoarele întrebări:

l. Dacă dispoziţiile Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care nu prevede exercitarea unei căi de atac asupra deciziilor/hotărârilor privitoare la anularea alegerilor, încalcă dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

2. Dacă aplicarea cu precădere a prevederilor Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu ignorarea dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în ceea ce ţine de dreptul la o cale de atac eficientă în justiţie împotriva hotărârilor Curţii Constituţionale a României (cum este şi Hotărârea nr. 32/06.12.2024 a CCR), care să permită analiza şi judecarea pe fond a acestora, respectă sau nu dreptul comunitar al Uniuinii Europene la care România este parte?

În ceea ce priveşte necesitatea trimiterii întrebărilor preliminare, recurenta-reclamantă a arătat că se impune sesizarea C.J.U.E. pe calea procedurii întrebării preliminare, deoarece se ridică în faţa instanţei naţionale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, mai ales că jurisprudenţa existentă nu poate să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit.

Cu atât mai mult, cu cât, conform art. 142 din Constituţia României, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi direct, fără nici un control, de către Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, respectiv de politic, fiind indirect subordonaţi politicului şi sferelor sale.

Necesitatea interpelării C.J.U.E. se mai naşte şi din dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care prioritizează dreptul unional faţă de dispoziţiile contrare, precum cele din Legea nr. 47/1992, din dreptul intern.

În speţă, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituţională a României a anulat alegerile pentru funcţia de preşedinte al României, hotărârea fiind contestată la instanţele interne prin raportare la dispozitiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Legii nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ, a Legii nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. În practica judiciară creată, s-a formulat opinia prin care Curtea Constituţională a României, prin atribuţiile astfel create conform Legii nr. 47/1992, emite decizii/hotărâri ce nu au cale de atac.

Or, art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană (T UE), prevede că statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul uniunii, iar potrivit art. 2, Uniunea se întemeiază pe valorile statului de drept, valori care sunt comune statelor membre.

Totodată, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, şi orice persoană având dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale. Deşi organizarea justiţiei în statele membre intră în competenţa acestora, statele membre sunt ţinute să respecte obligaţiile care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolele 2 şi 19 TUE.

Referitor la obligaţiile care decurg din articolul 19 TUE, trebuie subliniat că această dispoziţie, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredinţează instanţelor naţionale şi Curtii sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum şi protecţia jurisdicţională pe care dreptul menţionat o conferă justiţiabililor.

Adoptarea de către Parlamentul României a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea impune instanţei de judecată o analiză din perspectiva incidenţei dispoziţiilor din tratatele Uniunii Europene, mai sus indicate. Dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţia României prevăd că "Statul se organizează potrivit principiului separatiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale". Astfel, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice, care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. De aceea, una dintre condiţiile realizării acestor obiective fundamentale ale statului o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Prin extinderea sferelor de competenţă numai asupra unor categorii de litigii, aşa cum dispune legea, se deschide calea către o aparentă influenţare politică a sistemului judiciar pentru că doar în cazul unor litigii în care instanţele judecătoreşti competente au constatat grave incoerenţe legislative se reglementează o soluţie excepţională.

În acest fel, instanţele judecătoreşti vor fi percepute ca fiind sub influenţa puterii executive/legislative sau ca fiind supuse directivelor politice, iar încrederea publicului în justiţie este grav afectată, ceea ce are consecinţe negative asupra statului de drept şi a democraţiei în ansamblu.

Or, este esenţial ca puterile legislativă, executivă şi judecătorească să rămână separate şi să îşi respecte reciproc independenţa şi autonomia, pentru a asigura buna funcţionare a sistemului democratic şi pentru a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale ale tuturor persoanelor. Odată ce puterea legislativă îşi depăşeşte atribuţiile şi se implică direct în procesul de soluţionare a unor tipuri de litigii sau în administrarea sistemului judiciar, se creează un dezechilibru periculos care subminează independenţa şi impartialitatea justiţiei. Interferenţa puterii legislative în domeniul judiciar este una dintre cele mai grave încălcări ale principiului separaţiei puterilor în stat.

Acest principiu, fundamental pentru funcţionarea unei democraţii, presupune că fiecare ramură a statului democratic trebuie să aibă propriile sale responsabilităţi şi să fie independentă de celelalte două ramuri, pentru a asigura echilibrul şi contrabalansarea puterilor.

Deşi a fost legal citată, intimata-pârâtă Curtea Constituţională a României nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări în cauză.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de suspendare a executării Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024, până la soluţionarea definitivă a capătului de cerere având ca obiect anularea actului atacat.

Instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare formulată, soluţie care este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare invocate de recurentă.

Preliminar, examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie, Înalta Curte reţine că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 TFUE neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene, pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară, trimiterea fiind obligatorie doar atunci când aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, C.E.J. (în prezent C.J.U.E.) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. În acest sens, Curtea de Justiţie a stabilit că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de fostul art. 234 din Tratatul Comunităţilor Europene. Instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare asupra relevanţei întrebării, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă întrebarea nu este pertinentă, răspunsul la întrebare nu este concludent în soluţionarea litigiului sau aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării.

De asemenea, Curtea de Justiţie a decis că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare când interpretarea sau examinarea validităţii normei de drept comunitar, cerute de instanţa naţională, nu au nicio legătură cu situaţia de fapt sau cu obiectul acţiunii principale (C- 126/80, Salonia, Hotărârea din 16 iunie 1981, par. 6 din considerentele Curţii).

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă, dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E. formulată în cauză.

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută, asupra cărora instanţa naţională urmează a se pronunţa în litigiul principal, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea C.J.U.E., ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei sale.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Or, în speţa dedusă judecăţii, nu există o astfel de problemă de drept, fiind criticată modalitatea în care judecătorul fondului a apreciat hotărârea Curţii Constituţionale ca fiind un act jurisdicţional, problema de drept ridicată vizând aplicarea unor texte de lege cu caracter general ce ar fi aplicabile în stabilirea competenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei de faţă poate fi realizată de către instanţa naţională, nefiind necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra aspectelor din cuprinsul întrebărilor formulate, astfel că va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă.

În privinţa recursului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a adăugat la lege, apreciind că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă şi necontestabilitatea acestora în instanţa de judecată, deşi atributul de a adăuga, ori de a modifica legislaţia în vigoarea aparţine puterii legislative reprezentată de Parlament, judecătorul neavând dreptul de a adăuga la lege.

Înalta Curte reţine că, în dreptul procesual civil, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti poate fi considerat şi ca exces de putere ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti. De asemenea, prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie. În plus, este de observat că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.

Or, faţă de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă criticând faptul că judecătorul fondului ar fi trebuit să analizeze hotărârea Curţii Constituţionale ca fiind un act administrativ, iar nu ca un act jurisdicţional, se reţine că prima instanţă a soluţionat cauza conform limitelor impuse de lege, fără a exista o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti. Astfel, în raport cu argumentele recurentei, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul explicitat mai sus, recurenta invocând, în fapt, încălcarea cadrului normativ incident în materie, critici care se circumscriu însă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizat.

Sentinţa instanţei de fond a fost criticată de recurentă şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incident atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, cât şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în cauză, nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanţa de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Criticile recurentei circumscrise acestui motiv de casare vizează încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), lit. d), lit. e) şi lit. n) din Legea nr. 554/2004, norma procesuală specială în materia contenciosului administrativ, prin faptul că instanţa de fond, în mod eronat, a refuzat să califice Hotărârea nr. 32/2024 ca fiind un act administrativ unilateral normativ.

Or, aceste susţineri nu pot fi subsumate cazului de casare menţionat, nefiind indicate, în concret, regulile de procedură pretins încălcate de instanţa de fond, ci, eventual dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile, urmând a fi analizate din această perspectivă. Mai multe, normele indicate de recurentă ca fiind încălcate sunt norme de drept material, nu norme de procedură.

Astfel, nu pot fi primite susţinerile recurentei, conform cărora prima instanţă ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că a apreciat că actul atacat este un act jurisdicţional, hotărârea de fond fiind la adăpost de orice nereguli procedurale care să atragă nulitatea.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta pretinde, în mod neîntemeiat, că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. c), d), e) şi n), art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând că judecătorul fondului nu ar fi trebuit să analizeze hotărârea Curţii Constituţionale ca fiind un act jurisdicţional, ci ca fiind un act administrativ.

Înalta Curte reţine că, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituţională a stabilit următoarele:

"1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României, desfăşurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Preşedintele României din anul 2024 şi a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României în anul 2024.

2. Procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Preşedintelui României, precum şi un nou program calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare.

3. Prezenta hotărâre este definitivă şi general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă publică."

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, articol invocat de către reclamantă ca şi temei de drept al cererii, prevăd următoarele:,,(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) c) act administrativ-actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;"

Înalta Curte reţine că emitent al actului contestat este Curtea Constituţională, înfiinţată în baza prevederilor Titlului V din Constituţia României, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă, distinctă de autorităţile administraţiei publice prevăzute de Titlul III din Constituţia României.

Aşa cum se prevede în art. 142 alin. (1) din Constituţia României, republicată," Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", iar în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţia României, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că "(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică."

În ceea ce priveşte atribuţiile conferite de legea fundamentală, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. f) din Constituţia României, Curtea Constituţională a României "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului", iar conform art. 82 alin. (1) din Constituţie "rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională."

În mod corespunzător, art. 37 din Legea nr. 47/1992 republicată, prevede că Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, confirmă rezultatele sufragiului şi validează rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României.

În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din acelaşi act normativ stabileşte că în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului, autoritatea de contencios constituţional pronunţă hotărâri.

În contextul cadrului normativ expus, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în verificarea legalităţii deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, ca autoritate de jurisdicţie constituţională.

Înalta Curte mai reţine că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reţinut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituţională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuţii Curtea dispune de modalităţi de control jurisdicţional al supremaţiei Constituţiei, asemănătoare jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti, procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii au trăsăturile procedurilor judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili. Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească."

Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei.

Aşa fiind, inadmisibilitatea cererii de suspendare a executării este susţinută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită şi de temeiurile de drept ale acţiunii, hotărârea atacată nefiind un act administrativ-jurisdicţional, deci neputând fi supusă controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată; dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi dispoziţiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curţii Constituţionale a României, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acestora.

Cu privire la motivele învederate de către recurenta-reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acţiune ar fi admisibilă, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunţate de Curtea Constituţională, astfel:

"În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicţiei constituţionale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992."

În fine, conform prevederilor art. 5 C. proc. civ., invocate de recurentă:

"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii. (4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii."

Or, analogia legii sau principiile generale de drept invocate explicit de recurent nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competenţă generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public şi nu pot crea norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În ordinea constituţională şi normativă proprie sistemului român de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate şi nu este de natură să atragă reformarea sentinţei pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanţă.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra întrebărilor formulate de recurenta-reclamantă A., dar şi recursul promovat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra întrebărilor formulate de recurenta-reclamantă A. .

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 117 din 30 aprilie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 12 iunie 2025.