Judges' salary back-pay dispute: appeal dismissed upholding three-year prescription limit on administrative salary recognition

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a Contencios la data de 28.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au formulat plângere împotriva Ordinului Procurorului Şef al Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nr. 24/J/III/12/2022/13.01.2022.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 461 din 13 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză

Recurenţii-reclamanţi - procurori în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea au formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 461/13.03.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, solicitând admiterea recursului şi casarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii de fond.

Prin acţiunea de fond s-a cerut anularea Ordinului nr. 24/J/III/12/2022/13.01.2022 prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Ordinului nr. 514/09.12.2021, anularea în parte a Ordinului nr. 514/09.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6, precum şi obligarea pârâtului la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu 01.08.2016.

Prin Ordinul nr. 514/09.12.2021, DIICOT a recunoscut expres că începând cu 01.08.2016 procurorii şi personalul asimilat trebuie salarizaţi având în vedere VRS de 605,225 RON. Totuşi, prin art. 4 şi 6 din acelaşi ordin s-a limitat plata diferenţelor salariale doar pentru o perioadă de trei ani de la data emiterii ordinului, ceea ce reclamanţii apreciază ca nelegal.

Recurenţii arată că potrivit art. 2506 alin. (4) C. civ., recunoaşterea unui drept printr-un act scris echivalează cu renunţarea la prescripţie, iar Ordinul nr. 514/09.12.2021 constituie un asemenea act scris, ceea ce implică reluarea termenului de prescripţie de la zero conform art. 2510 C. civ.. În consecinţă, limitarea la trei ani a plăţii diferenţelor salariale este nelegală. Recurenţii susţin că DIICOT, prin acest ordin, a renunţat la beneficiul prescripţiei, iar termenul de prescripţie pentru drepturile recunoscute a început să curgă din nou de la data emiterii ordinului.

Recurenţii arată că anterior Legii-cadru nr. 153/2017, salariul de încadrare al magistraţilor era stabilit pe baza unui coeficient de multiplicare şi a unei valori de referinţă sectoriale (VRS). Legea nr. 153/2017 a fost aplicată greşit, raportând coeficienţii la un VRS de 305 RON, deşi, potrivit hotărârilor judecătoreşti definitive, valoarea corectă era 605,225 RON. Prin urmare, în momentul elaborării Legii nr. 153/2017, s-a utilizat o valoare inferioară celei legale, hotărârile judecătoreşti definitive au consfinţit utilizarea VRS de 605,225 RON, iar actele administrative ulterioare (inclusiv Ordinul nr. 514/2021) au recunoscut acelaşi lucru.

În ceea ce priveşte plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, recurenţii susţin că aceasta se aplică numai în cazul creşterilor salariale reglementate de lege, nu şi atunci când majorările salariale rezultă din hotărâri judecătoreşti sau acte administrative. Prin aplicarea acestei plafonări, procurorii se află într-o situaţie de scădere salarială şi discriminare faţă de colegii care au titluri executorii. Articolul 38 alin. (6) trebuie interpretat în corelare cu restul dispoziţiilor art. 38, care reglementează aplicarea etapizată a legii şi nu plafonarea drepturilor deja câştigate. Prin urmare, prevederile acestui articol nu pot fi folosite pentru a anula efectele unor hotărâri judecătoreşti sau a unor acte administrative de recunoaştere a dreptului.

Recurenţii invocă decizii ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sprijinul susţinerilor lor. Se menţionează Decizia CCR nr. 794/2016, potrivit căreia nivelul maxim de salarizare trebuie stabilit prin raportare la întreaga categorie profesională, Decizia ICCJ nr. 23/2016, care statuează că personalul trebuie salarizat la nivelul maxim existent în instituţie, Decizia ICCJ nr. 7/2019, care confirmă menţinerea majorărilor salariale în indemnizaţia brută de încadrare, precum şi Decizia CCR nr. 700/2019, care arată că art. 38 alin. (6) are caracter tehnic, vizând aplicarea etapizată a legii, nu diminuarea drepturilor câştigate.

Totodată, recurenţii invocă art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (3) din Constituţie privind separaţia puterilor în stat, susţinând că prin Legea nr. 153/2017 s-au încălcat hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce reprezintă un conflict între puterea judecătorească şi cea legislativă/executivă. De asemenea, se invocă principiul egalităţii în faţa legii (art. 16 din Constituţie), reţinându-se că magistraţi aflaţi în situaţii identice sunt remuneraţi diferit în funcţie de existenţa sau nu a unui titlu executoriu.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, apreciind că limitarea la trei ani a plăţii diferenţelor salariale este legală şi că dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile. Recurenţii combat aceste argumente, susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit efectele renunţării la prescripţie prevăzute de art. 2506 şi 2510 C. civ., că art. 38 alin. (6) nu poate înlătura efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive sau a unor acte administrative de recunoaştere a dreptului şi că prevederile acestui articol vizează exclusiv majorările salariale acordate în temeiul legii, nu şi drepturile recunoscute anterior prin alte acte.

Recurenţii solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate, admiterea acţiunii de fond, anularea Ordinului nr. 24/J/III/12/2022/13.01.2022 şi, în parte, a Ordinului nr. 514/09.12.2021 (art. 4 şi art. 6), precum şi obligarea pârâtului la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin notele scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Prin recursul formulat, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., procurori în cadrul DIICOT - Serviciul Teritorial Oradea, au atacat sentinţa civilă nr. 461/13.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care acţiunea lor de fond a fost respinsă ca neîntemeiată. Obiectul recursului îl constituie anularea Ordinului nr. 24/J/III/12/2022/13.01.2022, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Ordinului nr. 514/09.12.2021, precum şi anularea în parte a Ordinului nr. 514/09.12.2021 (art. 4 şi 6) şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu 01.08.2016.

Reclamanţii au formulat recurs invocând, pe de o parte, nelegalitatea limitării plăţii diferenţelor salariale la un interval de trei ani, iar pe de altă parte, au susţinut că instanţa de fond a omis să analizeze în mod explicit problema plafonării drepturilor salariale prevăzute de art. 2 din Ordinul nr. 514/09.12.2021, prin raportare la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, invocând un motiv de recurs întemeiat pe omisso medio, subsumat cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, un motiv de recurs formulat omisso medio presupune ca instanţa de fond să fi omis examinarea unui capăt de cerere ori a unei critici care condiţionează în mod direct soluţia asupra fondului.

Din analiza cererii introductive şi a considerentelor sentinţei rezultă că reclamanţii au solicitat anularea numai a art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 514/2021, considerând nelegală limitarea la trei ani a plăţii diferenţelor salariale şi susţinând că, prin art. 1 al ordinului, DIICOT ar fi recunoscut dreptul începând cu 01.08.2016, ceea ce ar fi echivalat cu o renunţare la prescripţie potrivit art. 2506 şi urm. C. civ.

Prin urmare, problema plafonării prevăzute la art. 2 din Ordin - care face trimitere la aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 - nu a format obiectul acţiunii şi nu a fost dedusă judecăţii în faţa Curţii de Apel.

Instanţa de fond a analizat cauza în limitele investirii, verificând exclusiv dacă actul administrativ contestat constituie un act de recunoaştere a dreptului şi dacă limitarea plăţii la ultimii trei ani este legală. În acest context, Curtea de Apel a motivat amplu asupra: naturii juridice a Ordinului nr. 514/2021 şi a voinţei emitentului; interpretării sistematice a dispoziţiilor actului ("în condiţiile prezentului ordin"); efectelor recunoaşterii asupra prescripţiei extinctive, în raport de art. 2506-2510 şi 2517 C. civ.

Rezultă, aşadar, că instanţa de fond a respectat succesiunea logică a analizei juridice impuse de cadrul procesual stabilit de reclamanţi.

Faptul că hotărârea nu conţine o analiză distinctă a art. 2 din Ordin sau a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate fi calificată drept o omisiune, întrucât respectivele texte nu au format obiectul cererii şi nu condiţionau direct legalitatea dispoziţiilor contestate (art. 4 şi art. 6).

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat în detaliu limitele legale ale drepturilor salariale şi cadrul prescripţiei extinctive. Ordinul nr. 514/09.12.2021 prevede la art. 1 că, începând cu data de 01.08.2016, procurorii şi personalul asimilat magistraţilor se salarizează având în vedere VRS de 605,225 RON "în condiţiile prezentului ordin". Articolul 4 stabileşte că, pentru personalul căruia dreptul la VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de trei ani, calculat raportat la data emiterii ordinului. Articolul 6 prevede că plata diferenţelor salariale se efectuează după asigurarea fondurilor bugetare, respectând termenul de prescripţie prevăzut de lege.

Instanţa de fond a apreciat corect că Ordinul nr. 514/2021 nu constituie un act scris de recunoaştere neechivocă a dreptului în sensul art. 2506 alin. (4) C. civ., deoarece art. 1 subliniază că salarizarea se va realiza "în condiţiile prezentului ordin", ceea ce implică limitarea prevăzută de art. 4 şi 6. Astfel, nu poate fi considerată o renunţare expresă la termenul de prescripţie extinctivă pentru drepturile salariale scadente anterior datei de 01.01.2018.

De asemenea, potrivit art. 2507 şi urm. C. civ., renunţarea la prescripţie trebuie să fie expresă sau să rezulte din manifestări neechivoce, ceea ce în speţă nu se întâmplă. Prin urmare, data de 01.08.2016 este pur şi simplu o referinţă la începutul aplicării VRS şi nu poate întrerupe cursul termenului de prescripţie pentru drepturile salariale mai vechi. Interpretarea sistematică a Ordinului confirmă că, pentru cei care nu deţin hotărâri judecătoreşti executorii (art. 3), drepturile salariale se acordă doar pentru intervalul de trei ani anterior emiterii ordinului, în concordanţă cu art. 2517 C. civ.

Prin urmare, critica reclamanţilor privind limitarea la trei ani a plăţii diferenţelor salariale este nefondată, Ordinul nr. 514/2021 respectând cadrul legal şi principiile C. civ. referitoare la prescripţie.

În concluzie, din analiza coroborată a Ordinului nr. 514/09.12.2021 şi a dispoziţiilor legale aplicabile (art. 2506, 2507, 2510, 2517 C. civ.), Înalta Curte apreciază că Ordinul a fost emis în limitele legale şi nu reprezintă act de recunoaştere neechivocă a drepturilor salariale care să ducă la renunţarea la prescripţie. Limita de trei ani prevăzută pentru plata diferenţelor salariale este legală.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., H., E., C., F., D., B., G. împotriva sentinţei civile nr. 461 din 13 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 iunie 2024.