Ministry's refusal to issue property certificate on bankruptcy grounds quashed; re-examination ordered, claimant's fees upheld.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 01.03.2023, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, obligarea acestuia la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în Bucureşti, B-dul x nr. 40A, în suprafaţă de 14.438 mp, şi clădiri însumând o suprafaţă construită la sol de 3.090 mp, conform documentaţiei întocmite potrivit H.G. nr. 834/1991, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1565 din 27 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, astfel cum a fost modificată şi cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. B. S.R.L., a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantei de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 40A, aferent activului Autobaza Militari, a respins în rest acţiunea şi cererea de intervenţie accesorie formulată în sprijinul reclamantei şi a respins, ca nefondată, cererea intervenientei accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.A. a formulat cerere de completare a hotărârii pronunţate în cauză, având în vedere că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 196 din 09 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare a hotărârii formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului şi a completat dispozitivul sentinţei nr. 1565/27.10.2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON către reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A. prin Lichidator Judiciar C. a declarat recurs principal, intervenienta B. S.R.L. a declarat recurs incident, iar pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 şi a sentinţei civile nr. 196 din 09 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Recursul formulat de S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar

Recurenta arată că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 9, 22 şi 397 C. proc. civ.

Instanţa de fond a reţinut corect că analiza privind necesitatea terenului pentru desfăşurarea activităţii societăţii trebuie raportată la momentul înfiinţării acesteia, conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991, dar a interpretat greşit consecinţele acestei constatări, considerând că nu se impune obligarea autorităţii la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Deşi A. S.A. a arătat că Ministerul Economiei a analizat dosarul încă din anul 2017, solicitând completarea documentaţiei cu Anexa 1, instanţa de fond a reţinut că ministerul nu a analizat pe fond îndeplinirea condiţiilor de emitere a certificatului, invocând doar statutul de societate aflată în faliment.

Recurenta susţine că Ministerul a analizat întreaga documentaţie şi că singurul motiv de refuz a fost starea de faliment. Dacă ar fi existat şi alte motive, acestea ar fi fost invocate.

Se arată că instanţa a reţinut corect nelegalitatea motivului refuzului bazat pe starea de faliment, dar a admis greşit acţiunea doar în parte, obligând ministerul doar la soluţionarea cererii, deşi cererea formulată a fost aceea de obligare la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din Bucureşti, Bd. x, cu suprafaţa de 14.438 mp şi construcţii de 3.090 mp.

Recurenta consideră că instanţa trebuia să admită acţiunea în întregime, având în vedere că din documente rezultă clar îndeplinirea condiţiilor legale şi că ministerul nu a invocat alte motive de respingere decât falimentul.

Se invocă dispoziţiile art. 9, 22 şi 397 C. proc. civ. privind principiul disponibilităţii şi obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele investirii. Instanţa a nesocotit acest principiu, pronunţându-se extra petita, prin dispunerea doar a reanalizării cererii, şi nu a emiterii certificatului solicitat.

Recurenta invocă Decizia nr. 221/15.02.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care consacră principiul disponibilităţii, arătând că instanţa trebuie să statueze numai asupra cererilor deduse judecăţii.

Se susţine că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 397 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., norme imperative ce impun judecătorului să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii şi să respecte dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului.

În privinţa capătului de cerere privind daunele moratorii, recurenta arată că instanţa de fond l-a respins eronat, deşi culpa pârâtului era evidentă pentru refuzul nelegal al emiterii certificatului. Instanţa nu a motivat de ce nu a admis acest capăt de cerere, în condiţiile în care acţiunea principală a fost admisă în parte.

Recurenta susţine că refuzul Ministerului Economiei din anul 2022, întemeiat exclusiv pe starea de faliment, este nelegal, iar instanţa trebuia să admită şi cererea de acordare a daunelor moratorii.

În concluzie, se apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit legea şi a dispus soluţia de obligare a ministerului doar la reanalizarea cererii, deşi obiectul acţiunii era obligarea la emiterea certificatului. Se solicită casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul incident al intervenientei B. SRL

În motivarea căii de atac se arată că instanţa de fond a obligat pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului la soluţionarea cererii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Bd. x, deşi prin cererea de chemare în judecată A. S.A. solicitase obligarea pârâtului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Din punctul de vedere al recurentei, capătul de cerere a fost modificat de către instanţa de fond.

Susţine recurenta că este proprietara imobilului "D.", ca urmare a adjudecării acestuia conform Procesului-verbal din 11.03.2002, aprobat de Consiliul de Administraţie al A. S.A. prin Hotărârea nr. 2/14.02.2002. Ulterior, la 14.03.2002, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1, având ca obiect imobilul menţionat, pentru suma de 110.670.000 RON vechi.

În anul 2017, lichidatorul judiciar s-a adresat Ministerului Industriilor pentru obţinerea titlului de proprietate, răspunsul fiind negativ pe motiv că nu exista Anexa 1 emisă de Primăria Bucureşti.

Deşi în anul 2017 A. S.A. se afla în faliment, refuzul nu a fost motivat prin invocarea acestei situaţii, ci doar prin lipsa anexei.

După obţinerea acesteia, în anul 2022, ministerul a respins din nou cererea, de această dată invocând starea de faliment a societăţii, deşi situaţia juridică era identică.

Se arată că este vorba de două răspunsuri total diferite pentru aceeaşi situaţie.

În acelaşi timp, în anul 2022, Ministerul Industriei şi Resurselor a emis aceleiaşi societăţi A. S.A. un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru un alt activ.

Se arată că societatea estimase încă din anul 2002 o durată de aproximativ 2 luni pentru obţinerea certificatului, însă întocmirea dosarului şi obţinerea anexei au durat 7 ani, iar situaţia este blocată de peste 20 de ani, producând un prejudiciu irecuperabil.

Terenul vizat are o suprafaţă de 14.438 mp, iar construcţiile existente însumează 3.090 mp.

Cauza intrării societăţii în faliment a fost încetarea activităţii, însă activitatea desfăşurată în cadrul Autobazei Militari era bine cunoscută.

În susţinerea nelegalităţii refuzului Ministerului Economiei se invocă Protocolul nr. 194 din 30.04.1994, încheiat între E. şi A. S.A. Bucureşti, privind predarea-primirea patrimoniului, întocmit pe baza bilanţului contabil la 31.12.1993, prin care activul "Autobaza Militari" a fost transferat în patrimoniul şi în folosinţa A. S.A.

Se citează dispoziţii din O.G. nr. 15/1993 şi H.G. nr. 15/1994, prin care s-a realizat reorganizarea regiilor autonome şi s-au constituit societăţile comerciale cu capital de stat, printre care A. S.A. Bucureşti, cu capital social iniţial de 6.567,9 milioane RON, mijloace fixe de 5.279,60 milioane RON şi mijloace circulante de 3.461 milioane RON.

Se arată că prin Protocolul din 30.04.1994, patrimoniul E. a fost transmis către A. S.A., care includea şi Unitatea de mecanizare, transport şi construcţii forestiere (UMTCF Bucureşti). Imobilele menţionate erau deja incluse în capitalul social al A. S.A. şi s-au făcut demersuri pentru întocmirea documentaţiei necesare constituirii dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, obţinându-se semnăturile vecinilor, cu excepţia societăţii F. S.A., ceea ce a blocat demersurile.

Se invocă art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/2000, potrivit căruia bunurile societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora.

În concluzie solicită admiterea recursului, casarea hotătârii recurate şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei se solicită respingerea ca nefondat.

Recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului împotriva sentinţei civile nr. 196/09.02.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Se arată că prin sentinţa civilă nr. 196/2024, instanţa de fond a stabilit în mod netemeinic şi nelegal că reclamanta a efectuat cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2023 şi că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 C. proc. civ.

Instanţa a reţinut nelegal că pentru acordarea cheltuielilor de judecată este suficientă culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, considerând că sunt îndeplinite condiţiile art. 454 C. proc. civ. privind culpa procesuală a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului.

În literatura de specialitate fapta ilicită este definită ca orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane.

Se arată că exercitarea prerogativelor recunoscute de lege nu poate fi considerată faptă ilicită, chiar dacă prin aceasta s-au adus restrângeri dreptului subiectiv al altei persoane.

Se susţine că instanţa de fond a aplicat nelegal aceste dispoziţii şi a constatat în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 C. proc. civ.. Se solicită a se observa că nu se dovedeşte culpa procesuală a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, astfel că cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 1565/2023 nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 453 şi urm. C. proc. civ.

Ministerul solicită să se constate că instituţia nu a căzut în pretenţii, întrucât instanţa de fond a obligat ministerul doar să se pronunţe asupra cererii reclamantei, fapt îndeplinit de mai multe ori prin adresele emise, prin care s-a arătat imposibilitatea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru o societate aflată în faliment, conform fişei ONRC privind A. S.A.

Se arată că în prezenta acţiune nu s-a făcut dovada existenţei culpei procesuale, iar acordarea cheltuielilor de judecată trebuie să aibă proporţie între culpa procesuală şi prejudiciul cauzat părţii adverse.

Prin aceasta se asigură accesul la instanţă şi respectarea art. 6 CEDO pentru toate părţile implicate în proces.

Se menţionează că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă cheltuieli de judecată numai în măsura dovedirii lor şi într-un cuantum rezonabil.

Se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 196/09.02.2024, în sensul respingerii cererii privind completarea dispozitivului sentinţei de fond şi respingerea acţiunii reclamantei ca netemeinică şi nelegală.

Recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului împotriva sentinţei civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1565/27.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti a dispus: admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi a cererii de intervenţie accesorie formulate în sprijinul reclamantei; obligarea pârâtului să soluţioneze cererea reclamantei de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Bd. x, aferent activului Autobaza Militari; respingerea în rest a acţiunii şi a cererii de intervenţie; respingerea ca nefondată a cererii intervenientei accesorii privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că instanţa de fond a reţinut motive contradictorii raportat la obiectul cererii reclamantului. Instanţa trebuia să analizeze obligarea Ministerului Economiei la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în Bucureşti, Bd. x, în suprafaţă de 14.438 mp.

Instanţa a omis să se pronunţe pe capătul principal de cerere, cel privind obligarea instituţiei de a emite un certificat de atestare a dreptului de proprietate. Ministerul Economiei s-a achitat de obligaţia de a răspunde solicitării lichidatorului judiciar al societăţii A. S.A., prin adresa nr. x/31.08.2022. Soluţia pronunţată de instanţa de fond este inutilă, întrucât răspunsul la solicitare a fost comunicat. Ministerul nu poate emite legal un certificat de atestare pentru un teren aflat în proprietatea statului, deoarece emiterea ar duce la diminuarea patrimoniului statului. Refuzul ministerului trebuia verificat de instanţă în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al H.G. nr. 834/1991, prin cercetarea situaţiei juridice a terenului şi a titularului dreptului de proprietate. Ministerul va emite actul solicitat doar în măsura în care instanţa stabileşte, prin hotărâre definitivă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991. Se apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Nu sunt îndeplinite cerinţele H.G. nr. 834/1991. Reclamanta a avut doar folosinţa terenului, fără ca acesta să fi fost inclus în patrimoniul societăţii la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 şi fără a fi inclus în capitalul social. A. S.A., fiind în faliment, nu mai poate desfăşura activităţi specifice domeniului său de activitate, condiţia esenţială impusă de H.G. nr. 834/1991, ca terenul să fie necesar desfăşurării activităţii, neputând fi îndeplinită. Emiterea certificatului ar fi contrară dispoziţiilor actului normativ. Documentaţia solicitată reclamantei a avut rolul de a identifica situaţia juridică concretă, societatea fiind în faliment. Răspunsul ministerului din anul 2022 lămurea condiţiile în care se poate emite certificatul, refuzul fiind justificat şi legal. Interpretarea greşită a normelor de drept material aparţine instanţei de fond. Ministerul nu are obligaţia de a soluţiona favorabil cererea reclamantei, H.G. nr. 834/1991 prevăzând condiţii stricte pentru emiterea certificatului. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, doar terenurile necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate pot face obiectul recunoaşterii dreptului de proprietate.

Pentru a solicita eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, societatea comercială trebuie să facă dovada că terenul se afla la data înfiinţării societăţii în patrimoniul acesteia şi să dovedească că terenul este necesar desfăşurării activităţii potrivit obiectului de activitate.

Din informaţiile furnizate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului rezultă că A. S.A. se află în faliment, procedură ireversibilă conform Legii nr. 85/2014. Societatea şi-a încetat activitatea, aflându-se în procedura falimentului şi putând desfăşura doar activităţi necesare lichidării. Societatea nu îndeplineşte condiţiile pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, condiţia esenţială fiind ca terenul să fie necesar desfăşurării activităţii. Procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 este destinată obţinerii certificatului pentru imobile necesare desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate. Reclamanta nemaidesfăşurând activitate specifică, cererea este lipsită de interes. Se invocă practica instanţelor care a statuat că atunci când nu sunt îndeplinite cerinţele H.G. nr. 834/1991, cererile de emitere a certificatelor se resping. Reclamanta A. S.A. a avut doar folosinţa terenului, fără ca acesta să fi fost inclus în patrimoniul şi capitalul social, iar fiind în faliment nu mai desfăşoară activităţi. Prin urmare, condiţia impusă de H.G. nr. 834/1991 nu este îndeplinită, iar eliberarea certificatului s-ar face cu încălcarea dispoziţiilor actului normativ. Din informaţiile existente rezultă că societatea se află în faliment conform Legii nr. 85/2006, iar în aceste condiţii societatea nu mai poate îndeplini condiţiile pentru eliberarea certificatului.

Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza sub toate aspectele, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantei. Recursul se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului formulează întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant ca nefondat.

Recurenta-intervenientă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulata de Ministerul Economiei Antreprenoriatului şi Turismului prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reţine mai întâi că litigiul are ca obiect controlul legalităţii refuzului pârâtului Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului de a elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra activului Autobaza Militari, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 40A, cerere întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 834/1991.

Din probele administrate rezultă că procedura de obţinere a certificatului a fost iniţiată încă din anul 2015, autoritatea solicitând completarea documentaţiei şi luând în considerare cererea societăţii A. S.A., iar ulterior, prin adresa nr. x/31.08.2022, a refuzat emiterea actului pentru unicul motiv că societatea se află în faliment, considerând că imobilul nu mai este necesar desfăşurării activităţii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.A., criticile vizează, în esenţă, faptul că instanţa de fond, deşi a constatat nelegalitatea refuzului exprimat de Ministerul Economiei prin adresa nr. x/31.08.2022, refuz întemeiat exclusiv pe faptul că societatea se află în faliment, nu a dispus obligarea autorităţii la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ci doar la reanalizarea cererii. Recurenta apreciază că această soluţie încalcă principiul disponibilităţii şi limitele investirii, invocând art. 9, 22 şi 397 C. proc. civ., întrucât instanţa ar fi trebuit să acorde exact ceea ce s-a solicitat prin acţiunea introductivă. Totodată, reclamanta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că motivarea respingerii capătului de cerere privind daunele moratorii ar fi contradictorie.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite. Potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ nu poate obliga autoritatea administrativă să emită actul solicitat decât dacă sunt pe deplin analizate de aceasta toate condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea actului. În speţă, autoritatea nu a analizat fondul documentaţiei depuse de reclamantă, ci a respins cererea exclusiv prin raportare la starea de faliment a societăţii. O atare împrejurare împiedică instanţa să verifice, în primul ciclu procesual, îndeplinirea celorlalte cerinţe impuse de H.G. nr. 834/1991, întrucât aceasta ar presupune substituirea instanţei în atribuţiile autorităţii competente, ceea ce este inadmisibil.

Constatând nelegalitatea motivului refuzului, singura soluţie compatibilă cu limitele controlului de legalitate era obligarea autorităţii la reanalizarea cererii, cu înlăturarea considerentului eronat legat de faliment. Aşadar, nu se poate reţine depăşirea investirii sau o soluţie extra petita, întrucât obligaţia stabilită de instanţă este una intrinsec legată de natura acţiunii în contencios administrativ împotriva unui refuz nejustificat. Instanţa nu putea să acorde reclamantei un rezultat final fără ca procedura administrativă să fie legal desfăşurată în prealabil.

De asemenea, nu se poate reţine nici existenţa unor motive contradictorii privind respingerea daunelor moratorii. Acestea presupun existenţa unei obligaţii certe, lichide şi exigibile, precum şi neexecutarea culpabilă a acesteia. În cauză, instanţa nu a stabilit existenţa obligaţiei ministerului de a emite certificatul, ci doar obligaţia de a reanaliza cererea. Atât timp cât obligaţia principală, emiterea certificatului, nu există încă, ci depinde de rezultatul unei noi analize administrative, nu se poate reţine vreo întârziere culpabilă aptă să atragă daune moratorii.

În consecinţă, recursul reclamantei este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de intervenienta B. S.R.L., acesta reia substanţial aceleaşi critici formulate de reclamantă.

Înalta Curte apreciază că susţinerile intervenientei nu sunt de natură să conducă la o soluţie diferită. Instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile legale incidente şi a aplicat în mod adecvat specificul procedurii de contencios administrativ, în care, atunci când autoritatea nu a realizat o analiză completă a cererii, singura soluţie legal posibilă este obligarea acesteia la reexaminarea solicitării, iar nu substituirea instanţei în atribuţiile organului administrativ.

Nu există depăşirea limitelor investirii, iar soluţia nu a produs intervenientei o vătămare diferită de cea analizată în privinţa recursului principal. Recursul incident este, în consecinţă, nefondat.

Referitor la recursurile formulate de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, primul dintre acestea priveşte sentinţa civilă nr. 1565/2023, iar al doilea sentinţa de completare nr. 196/2024.

Cu privire la recursul îndreptat împotriva sentinţei de fond, ministerul susţine, pe de o parte, că hotărârea ar fi nemotivată sau insuficient motivată, iar pe de altă parte că instanţa ar fi aplicat greşit dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, întrucât reclamanta nu ar îndeplini condiţiile legale pentru atestarea dreptului de proprietate, neavând terenul în patrimoniu la data înfiinţării, iar starea de faliment ar exclude necesitatea terenului pentru desfăşurarea activităţii.

Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu sunt întemeiate. Hotărârea primei instanţe conţine o motivare completă şi suficientă, în care sunt analizate toate argumentele esenţiale privind legalitatea refuzului administrativ. Instanţa a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 impun raportarea la momentul înfiinţării societăţii, iar nu la situaţia economică a acesteia de la momentul formulării cererii. Falimentul nu are aptitudinea de a şterge drepturi preexistente asupra unor active patrimoniale dobândite în temeiul Legii nr. 15/1990 şi al actului de înfiinţare a societăţii. Totodată, ministerul nu poate invoca în litigiu motive suplimentare de refuz care nu au fost inserate în actul administrativ, întrucât, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, instanţa nu poate lua în considerare justificări ulterioare refuzului. Prin urmare, instanţa de fond a aplicat corect normele de drept material şi a constatat în mod legal că refuzul motivat exclusiv prin starea de faliment este nelegal, dispunând reanalizarea cererii.

În ceea ce priveşte recursul formulat de minister împotriva sentinţei nr. 196/2024, prin care a fost completată hotărârea cu obligarea la plata sumei de 50 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, Înalta Curte constată că acesta este de asemenea nefondat.

Reclamanta a obţinut o soluţie favorabilă în parte, instanţa de fond constatând nelegalitatea motivului refuzului şi obligând autoritatea la reluarea procedurii administrative. În condiţiile art. 453 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenţii este ţinută să suporte cheltuielile efectuate de partea adversă, iar cuantumul taxei de timbru este un cost unic aferent întregii acţiuni, fiind în mod firesc recuperabil integral atunci când se reţine nelegalitatea actului administrativ.

Nu se poate reţine lipsa culpei procesuale a ministerului, câtă vreme refuzul său a fost constatat ca fiind nelegal.

În consecinţă, Înalta Curte constată că hotărârile primei instanţe au fost pronunţate cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile, iar criticile dezvoltate prin recursurile exercitate în cauză nu pot fi primite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin Lichidator Judiciar C. împotriva sentinţei civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-intervenientă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului împotriva sentinţei civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a sentinţei civile nr. 196 din 09 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2025.