Judicial salary cap exemption under Law 153/2017 and procedural nullity from failure to prioritize absolute defenses

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Procedura în faţa primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2022, reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei şi a răspunsului nr. x/2022 din data de 30.06.2022 emis de Ministerul Justiţiei prin care a solicitat:

-revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei în sensul majorării sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în raport de majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi prin raportare la procentul de 30% aplicabil cuantumului total al salariilor de încadrare din cadrul ordonatorului Ministerul Justiţiei.

- revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 0l august 2016, şi nu cu data de 30.12.2021;

- revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei în sensul includerii coeficientului 19,00 prevăzut de O.U.G. nr. x în indemnizaţia brută de încadrare şi a plăţii acestuia pentru viitor, conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 913 din 23.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, definitivă potrivit deciziei civile nr. 2935 din 21.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestui coeficient pentru perioada 01.03.2018-31.05.2019.

La data de 01.09.2022, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului faţă de prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. şi prevederile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la pretenţiile referitoare la plata unor eventuale drepturi, în susţinerea excepţiei solicitând a se avea în vedere Decizia nr. 13/13.06.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016 şi Decizia nr. 60/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată faţă de împrejurarea că reclamanta nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizaţiei începând cu 01.08.2016, precum şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor 3 ani de la introducerea cererii de chemare în judecată. Pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin nota depusă la dosar la data de 02.03.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în temeiul art. 164 alin. (6) din Legea 304/2022, se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, cu asumarea tuturor consecinţelor legale aferente acestei subrogări.

1.2. Prin sentinţa nr. 162/06.03.2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calitate procesuală transmisă ope legis de la Ministerul Justiţiei, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În urma declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022.

Prin încheierea de şedinţă din 4 mai 2023, după încheierea dezbaterilor, instanţa a reţinut cauza în vederea soluţionării şi a amânat pronunţarea succesiv pentru datele de 11.05.2023, 23.05.2023, 30.05.2023 şi 14.06.2023. La data din urmă, instanţa a repus cauza pe rol, în temeiul art. 400 din C. proc. civ., stabilind un nou termen de judecată pentru 16.11.2023. Totodată, a fost emisă o adresă către Tribunalul Bucureşti, solicitând transmiterea anexei la Ordinul nr. 959 din 12 aprilie 2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel a reţinut cauza pentru soluţionare, amânând pronunţarea succesiv pentru datele de 29.11.2023, 12.12.2023 şi 19.12.2023. La ultima dată menţionată, instanţa a repus cauza pe rol, în temeiul art. 400 din C. proc. civ., solicitând depunerea documentaţiei aferente cererii formulate de reclamantă la 28.10.2022.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 238 din 14 mai 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, calitate procesuală transmisă ope legis de la Ministerul Justiţiei;

- a modificat în parte Ordinul nr. 401/07.02.2022, în sensul ca plata drepturilor salariale recunoscute prin acesta, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, să se realizeze începând cu data de 01.01.2018, iar sumele ce reprezintă diferenţa între drepturile salariale astfel stabilite şi drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, să fie actualizate cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei în fond şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat asupra excepţiilor de fond absolute invocate prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Justiţiei, în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat, ope legis, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, au fost formulate următoarele excepţii: lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, tardivitatea formulării cererii şi prescripţia dreptului material la acţiune. Aceste excepţii nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, nu au fost analizate şi nu au fost soluţionate nici prin încheiere interlocutorie, nici prin hotărârea finală.

Această omisiune constituie o încălcare gravă a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, principii fundamentale ale procesului civil, consacrate de art. 14 din C. proc. civ. şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac inutilă continuarea procesului. Nerespectarea acestei obligaţii atrage nulitatea hotărârii.

În temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta -pârâtă a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în special a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În acest sens, a arătat că instanţa de fond a dispus anularea ordinului administrativ emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea acesteia la emiterea unui nou ordin de salarizare, stabilind valoarea de referinţă sectorială (VRS) la 605,225 RON începând cu 01.01.2018, fără aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din lege.

Această soluţie este nelegală, întrucât generalizarea valorii VRS de 605,225 RON a fost realizată abia prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 6245/C/2021, emis la 30 decembrie 2021, care a intrat în circuitul civil şi nu a fost contestat. Ordinul individual nr. 401/C/2022, emis ulterior, nu putea produce efecte retroactive. Intimata-reclamantă a stat în pasivitate din 2016 până în 2022, fără a contesta ordinele de salarizare anterioare sau a solicita recunoaşterea dreptului pretins. Această pasivitate nu poate fi compensată prin atacarea unui ordin emis ulterior.

Totodată, principiile nediscriminării şi egalităţii nu pot fundamenta recunoaşterea retroactivă a unor drepturi salariale în lipsa unei hotărâri judecătoreşti individuale. Instanţa de fond a interpretat eronat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în special Deciziile nr. 55/2021 şi nr. 80/2023 - care nu consacră recunoaşterea automată a valorii VRS pentru toţi magistraţii.

În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că dreptul la acţiune este supus prescripţiei, conform dispoziţiilor C. civ., Codului muncii şi Legii contenciosului administrativ. Intimata-reclamantă ar fi trebuit să solicite recunoaşterea dreptului la salarizare cu VRS 605,225 RON încă din 01.08.2016, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016. Dreptul la salarizare retroactivă nu poate fi exercitat după mai mult de 3 ani de la data naşterii lui, iar instanţa de fond a ignorat complet acest aspect. Obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea actelor administrative şi, implicit, la recunoaşterea dreptului începând cu 01.01.2018, fără a se ţine cont de intervenirea prescripţiei, ar conduce la imprescriptibilitatea dreptului de a fi salarizat prin raportare la VRS, ceea ce contravine principiilor ce guvernează prescripţia extinctivă şi scopului urmărit de legiuitor.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. La data de 07.04.2025, intimata-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, solicitând instanţei să ia act de renunţare. În subsidiar, în măsura în care instanţa nu v-a luat act de renunţare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere incidenţa Deciziei nr. 43/2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4.2. Prin notele scrise depuse la dosar, recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat instanţei să ia act de cererea de renunţare formulată de intimata-reclamantă. În subsidiar, recurenta-pârâtă a dezvoltat criticile privind nelegalitatea soluţiei instanţei de fond, cu accent pe interpretarea corectă a regimului juridic aplicabil valorii de referinţă sectorială (VRS) în contextul Legii-cadru nr. 153/2017. A invocă jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi, în special Deciziile nr. 3/2024 şi nr. 43/2024, care au statuat că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) nu se aplică în situaţiile în care depăşirea acestuia este determinată de utilizarea VRS. Se subliniază caracterul general, unic şi invariabil al VRS în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", spre deosebire de coeficienţii de multiplicare, care au aplicabilitate diferenţiată.

4.3. La termenul de judecată din data de 04.06.2025, Înalta Curte, constatând că intimata-reclamantă nu a remediat lipsa semnăturii de pe cererea de renunţare la judecată, a luat act de această împrejurare şi a reţinut cauza în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate de către recurent, Înalta Curte constată că recursul este fondat, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ce atrage trimiterea cauzei spre rejudecare, devenind inutilă analizarea celorlalte motive de nelegalitate.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv vizează nu doar neregularităţile procedurale sancţionate expres cu nulitatea (cu excepţia celor prevăzute la punctele 1-4 ale aceluiaşi alineat), ci şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror încălcare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În temeiul acestui motiv, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, din perspectiva omisiunii instanţei de fond de a analiza excepţiile procesuale absolute invocate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiţiei, în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat, ope legis, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Criticile sunt întemeiate.

Din examinarea dosarului de fond, Înalta Curte constată că la dosarul Tribunalului Dâmboviţa se regăseşte întâmpinarea formulată de Ministerul Justiţiei (în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), prin care au fost invocate, pe lângă excepţia necompetenţei materiale a tribunalului - admisă prin sentinţa nr. 162/06.03.2023, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu declinarea competenţei către Curtea de Apel Ploieşti - şi următoarele excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport cu pretenţiile privind plata unor eventuale drepturi, având în vedere că atribuţiile privind salarizarea magistraţilor au fost preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, raportat la necontestarea în termen legal a ordinelor de salarizare anterioare; excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor trei ani anteriori introducerii cererii.

Deşi în practicaua sentinţei de declinare nr. 162/06.03.2023 (actul de învestire al Curţii de Apel Bucureşti) se menţionează depunerea întâmpinării, din analiza încheierilor de şedinţă ulterioare şi a sentinţei recurate nu rezultă că excepţiile invocate au fost puse în discuţie, analizate sau soluţionate în vreun fel.

Înalta Curte subliniază că excepţiile, ca incidente procedurale, trebuie soluţionate cu prioritate faţă de cercetarea fondului cauzei. În acest sens, art. 248 C. proc. civ. prevede că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori cercetarea în fond.

Respectarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii impune punerea în discuţie a excepţiilor invocate, alături de toate cererile, împrejurările de fapt şi temeiurile de drept prezentate de părţi sau invocate din oficiu, conform art. 224 C. proc. civ. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra acestora ca asupra unor chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicţional fiind lipsit de transparenţa cerută de dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Excepţiile procesuale, ca mijloace de apărare ce pot conduce la încheierea procesului fără cercetarea fondului, impun o analiză prioritară. Instanţa are obligaţia de a le soluţiona prin încheiere motivată, pentru a respecta dreptul la apărare al părţii care le invocă, dar şi al celei căreia i se opun, asigurând transparenţa actului jurisdicţional şi accesul efectiv la justiţie.

Or, aşa cum s-a arătat, deşi excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive, tardivitatea cererii şi prescripţia extinctivă au fost invocate în termen legal de Ministerul Justiţiei, în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de apel nu le-a pus în discuţie şi nu le-a analizat sau soluţionat nici în sentinţa finală, ci a rămas în pronunţare pe fond încă de la primul termen de judecată din 04.05.2023, ignorând practic apărările recurentei-pârâte.

Înalta Curte reţine că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al recurentei-pârâte, prin ignorarea dispoziţiilor art. 248 şi art. 224 C. proc. civ., precum şi a naturii juridice a incidentului procedural, care impunea instanţei fie soluţionarea imediată a excepţiilor, prin încheierea de la termenul din 04.05.2023, fie soluţionarea lor odată cu fondul, prin sentinţa recurată.

În consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 496 şi art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va trebui să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.

În raport cu aceste elemente, omisiunea de a pune în discuţie şi de a soluţiona cu prioritate excepţiile invocate face ca sentinţa recurată să fie nelegală din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât încalcă norme procedurale imperative şi principii fundamentale menite să garanteze drepturile procesuale ale părţilor (dreptul la un proces echitabil, contradictorialitate, dreptul la apărare), ceea ce atrage nulitatea acesteia, în temeiul art. 174 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 496 şi art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, care va trebui să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinarea formulate de Ministerul Justiţiei, în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor legale incidente.

Având în vedere soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere, dacă va fi cazul, de instanţa de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 238 din 14 mai 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.