Ministry appeal upheld; judicial staff salary recalculation claim rejected as unfounded on binding multiplier compensation ruling.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în dosar nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantele A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, au solicitat: să fie obligat intimatul să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, pentru fiecare ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare lunare să fie calculate cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 14.11.2015 şi în continuare, astfel cum le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească; să se dispună ca obligaţia intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menţionat la capătul de cerere anterior.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 67 din 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanta D. şi drept urmare:

A respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei.

A respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B., C., E. şi F. prin mandatar B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, şi drept urmare:

A obligat pârâtul să emită reclamantelor un nou ordin de salarizare, prin care indemnizaţiile de încadrare lunare să fie recalculate cu includerea coeficientului de multiplicare de 19,00, începând cu data de 14.11.2015 şi în continuare, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

A respins în rest acţiunea.

2. Recursul exercitat în cauză

Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 67 din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Recurentul arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, întrucât legea specială privind salarizarea, care este derogatorie de la Legea contenciosului administrativ (normă generală), stabileşte o procedură specială de soluţionare a contestaţiilor în materie de salarizare a personalului din justiţie.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017:

"Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea ori la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice."

De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Aceeaşi procedură este prevăzută şi de art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Rezultă că legiuitorul a stabilit o competenţă exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal - pentru soluţionarea acestor cauze. Litigiile de natura celui de faţă sunt, prin urmare, guvernate de o procedură specială derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia muncii şi de la cele din materia contenciosului administrativ.

Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocat de instanţa de fond, prevede că:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Cum obiectul cauzei vizează raporturi juridice guvernate de o lege specială, protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa acestei jurisdicţii speciale - Curtea de Apel Bucureşti, potrivit art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Instanţa de fond a respins greşit incidenţa acestor dispoziţii, motivând că litigiul privea un refuz al pârâtului de a răspunde la plângerea prealabilă, asimilat lipsei răspunsului în termen legal.

În concluzie, întrucât legiuitorul a stabilit competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal - se solicită, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre judecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se solicită casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a reţinut greşit că reclamantele au îndeplinit procedura prealabilă. În realitate, litigiul se supune procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 153/2017, iar competenţa aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Acţiunea în contencios are ca obiect analiza legalităţii hotărârii Ministerului Justiţiei prin care s-a soluţionat contestaţia privind actul de stabilire a drepturilor salariale.

Or, reclamantele nu au contestat un act administrativ concret, ci au solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare raportat la o hotărâre judecătorească (Sentinţa civilă nr. 46/2020 a Tribunalului Mureş). În mod eronat, instanţa a asimilat această cerere unei plângeri prealabile.

Adresa reclamantelor din 8.10.2020 nu poate fi considerată plângere prealabilă, întrucât nu critică modul de stabilire a indemnizaţiei printr-un ordin, ci solicită emiterea unui nou act administrativ, raportat la o hotărâre judecătorească care nu a impus nicio obligaţie Ministerului Justiţiei (fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia).

Răspunsul Ministerului Justiţiei (nr. 2/87974/2020) nu poate fi calificat drept refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind un act juridic producător de efecte juridice. Recurentul invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 4834/11.10.2005), potrivit căreia simpla nemulţumire a petiţionarului faţă de răspunsul autorităţii nu echivalează cu refuz nejustificat.

În consecinţă, se solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia tardivităţii, instanţa de fond a respins greşit excepţia tardivităţii, reţinând inaplicabilitatea Legii nr. 153/2017. Reclamantele nu au formulat în termen legal contestaţie împotriva modului de stabilire a indemnizaţiilor, astfel că acţiunea este tardivă.

Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, data cererii este 14.05.2021, iar drepturile pretinse se raportează la 14.11.2015. Potrivit art. 2500 şi art. 2517 C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie în 3 ani, termen ce curge de la data la care titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului (art. 2524 C. civ.).

Se solicită constatarea prescripţiei pentru perioada anterioară datei de 14.05.2018.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut greşit că există autoritate de lucru judecat, invocând decizia civilă nr. 1222/A/2020 a Curţii de Apel Cluj. În realitate, nu există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între dosare. În prezenta cauză s-a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, nu recalcularea drepturilor salariale.

Prin admiterea acţiunii, instanţa a creat un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, contrar principiului separaţiei puterilor în stat. Solicitarea reclamantelor de a li se stabili indemnizaţii identice cu cele ale procurorilor DNA/DIICOT duce la o răsturnare a sistemului unitar de salarizare.

Recurentul invocă dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevăd că nu pot fi depăşite salariile de bază stabilite pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim permis.

Mai mult, diferenţa de salarizare între judecători şi procurori este prevăzută de lege; coeficientul 19 nu se aplică judecătorilor de judecătorie, întrucât aceştia au atins deja maximul legal. Stabilirea indemnizaţiilor în funcţie de coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 ar însemna aplicarea unui act normativ abrogat, ceea ce este inadmisibil.

Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 794/2016, nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818-821/2008) privind interdicţia instanţelor de a modifica sau substitui dispoziţiile legale stabilite de legiuitor. Totodată, se invocă cauza C-310/10 Agafiţei c. România a CJUE, prin care s-a statuat că diferenţele de salarizare între magistraţi nu intră sub incidenţa directivelor europene privind nediscriminarea.

În consecinţă, acordarea drepturilor salariale solicitate, "şi în continuare", este nelegală şi inadmisibilă, întrucât ar contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi art. 162 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora sistemul de salarizare al personalului din autorităţi publice se stabileşte numai prin lege.

3. Apărările formulate în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note de şedinţă prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul declarat de recurentul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 67 din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B., C., E. şi F., dispunând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se recalculeze indemnizaţiile de încadrare ale reclamantelor, prin aplicarea coeficienţilor de multiplicare corespunzători funcţiilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, prin calificarea eronată a naturii juridice a sumelor reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea coeficienţilor DNA/DIICOT, precum şi prin substituirea instanţei în atribuţiile puterii executive în materia salarizării personalului din justiţie.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive se acordă drepturi de natură salarială care determină depăşirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare corespunzătoare funcţiei, gradului profesional, vechimii şi gradaţiei, plata acestor drepturi se realizează cu respectarea nivelului maxim stabilit potrivit legii".

Prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, s-a statuat că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 din anexa la O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul DNA şi DIICOT, au natura juridică a unor despăgubiri, iar cuantumul acestora este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017."

Totodată, prin Decizia nr. 3/2024 pronunţată de acelaşi complet (publicată în M. Of. nr. 422/09.05.2024), Înalta Curte a statuat că:

"Drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA/DIICOT, nu pot fi incluse în baza de calcul a indemnizaţiilor de încadrare sau a pensiei de serviciu, întrucât au natura juridică a unor despăgubiri."

În conformitate cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării în Monitorul Oficial.

Prin urmare, de la data publicării Deciziilor nr. 3/2024 şi nr. 4/2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii instanţele sunt ţinute să califice drepturile rezultate din aplicarea coeficienţilor DNA/DIICOT ca fiind despăgubiri, nu drepturi salariale, iar executarea acestora trebuie să se realizeze exclusiv în baza hotărârilor judecătoreşti care le-au recunoscut, fără ca instanţele să poată obliga autoritatea administrativă să emită un ordin de salarizare care să modifice indemnizaţiile viitoare.

Examinând criticile recurentului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate.

Instanţa de control judiciar reţine că instanţa de fond a interpretat în mod greşit natura juridică a sumelor rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., apreciind că acestea ar constitui drepturi salariale curente ce impun recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin emiterea unui nou ordin administrativ.

Or, potrivit dezlegărilor obligatorii date prin Deciziile nr. 3/2024 şi nr. 4/2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, aceste sume au natura juridică a unor despăgubiri, acordate pentru repararea diferenţelor salariale din trecut, şi nu a unor elemente ale indemnizaţiei de încadrare.

În consecinţă, asemenea despăgubiri nu pot fi incluse în structura indemnizaţiei de bază şi nu pot fundamenta emiterea unui nou ordin de salarizare, executarea hotărârilor judecătoreşti care le recunosc realizându-se exclusiv prin plata sumelor stabilite prin aceste hotărâri, iar nu prin modificarea actelor administrative de încadrare.

Prin urmare, sentinţa recurată urmează a fi casată în parte, iar în rejudecare, acţiunea formulată de reclamante urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât sumele solicitate nu pot fi acordate sub forma unor drepturi salariale curente şi nu justifică emiterea unui ordin de salarizare.

Considerente privind menţinerea soluţiei primei instanţe asupra excepţiilor procesuale

Cu privire la excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a Curţii de Apel Alba Iulia

Instanţa de fond a respins în mod întemeiat excepţia de necompetenţă materială şi teritorială, reţinând că, potrivit art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a litigiilor privind refuzul de emitere a unui act administrativ aparţine Curţilor de Apel, ca instanţe de contencios administrativ, în a căror circumscripţie îşi desfăşoară activitatea reclamanţii.

Întrucât acţiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022, prin care anumite atribuţii de gestiune a resurselor umane ale magistraţilor au fost transferate de la Ministerul Justiţiei către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţia primei instanţe este corectă. Înalta Curte reţine că, raportat la data sesizării instanţei şi la dispoziţiile legale aplicabile la acel moment, Curtea de Apel Alba Iulia era competentă material şi teritorial să judece cauza, motiv pentru care soluţia de respingere a acestei excepţii se menţine.

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii

Curtea de Apel a reţinut, în mod judicios, că acţiunea este admisibilă, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În cauză, reclamanţii au formulat cerere prealabilă adresată autorităţii administrative competente, solicitând emiterea unor ordine de salarizare potrivit coeficientului 19,00, iar refuzul explicit sau implicit al autorităţii de a emite actul solicitat constituie refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege.

Înalta Curte constată că acţiunea nu tinde la recunoaşterea unui drept salarial în lipsa temeiului normativ, ci la obligarea autorităţii la exercitarea atribuţiilor sale legale.

Prin urmare, instanţa de fond a aplicat corect legea atunci când a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, motivare care se menţine integral.

Cu privire la excepţia tardivităţii introducerii acţiunii

Soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei tardivităţii este, de asemenea, legală.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni pentru sesizarea instanţei curge de la data la care persoana vătămată a luat cunoştinţă de refuzul nejustificat al autorităţii publice.

Din analiza actelor cauzei rezultă că reclamanţii au introdus acţiunea în termenul legal, ulterior împlinirii termenului de soluţionare a cererii prealabile adresate Ministerului Justiţiei.

Întrucât refuzul de a emite actul administrativ a fost explicit şi continuu, iar efectele acestuia se perpetuează în timp, Curtea de Apel a reţinut corect că nu se poate reţine tardivitatea acţiunii, soluţie care se menţine.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Înalta Curte reţine că, atât timp cât din analiza recursului se desprinde concluzia că pretenţiile reclamantelor sunt nefondate, nu se mai impune analiza criticilor privind incidenţa prescripţiei.

Pe cale de consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei se menţine.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 67 din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Va respinge acţiunea formulată de reclamantele A., B., C., E. şi F. prin mandatar B., ca neîntemeiată.

Va menţine soluţia asupra excepţiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 67 din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamantele A., B., C., E. şi F. prin mandatar B., ca neîntemeiată.

Menţine soluţia asupra excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2025.