Forfeiture of 90-day claim period against insurance guarantee fund in insurer bankruptcy; strict interpretation of decadal term vs. statute of limitations

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 24738/27.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Cu titlu prealabil, reclamanta a solicitat, în principal, să se constate lipsa unui termen imperativ de depunere a cererii de plată, iar, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi, în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 24738/27.10.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 837 RON, reprezentând despăgubirea achitată de A. către asiguratul său, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţiei instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1275/27.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1275/27.09.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează interpretarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond a reţinut că termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plată către FGA a început să curgă de la data naşterii dreptului de regres, respectiv 17.03.2017, şi s-a împlinit la 16.06.2017.

Recurenta a susţinut că această interpretare este nelegală, întrucât, în practică, FGA respingea automat cererile de plată formulate de asigurători care depăşiseră plafonul de 450.000 RON, fără a le analiza pe fond. Astfel, dreptul de regres nu putea fi considerat efectiv născut, iar termenul nu putea începe să curgă. Numai odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a clarificat noţiunile de "creanţă de asigurare" şi "creditor de asigurare", recurenta a dobândit efectiv dreptul de a formula cererea de plată şi de a primi o soluţie favorabilă. Prin urmare, termenul de 90 de zile nu putea fi considerat decăzut anterior acestei decizii, iar interpretarea instanţei lipseşte de efecte juridice atât dispoziţiile legale incidente, cât şi considerentele deciziei menţionate.

A doua critică priveşte încălcarea art. 2547 din C. civ.. Potrivit acestui articol, în lipsa unei prevederi legale sau convenţionale care să stabilească în mod neîndoielnic natura de decădere a unui termen, se aplică regulile de la prescripţie. Instanţa de fond, deşi a reţinut că legea nu prevede expres sancţiunea în caz de depăşire a termenului, a calificat totuşi termenul de 90 de zile ca fiind unul de decădere.

Recurenta a considerat că această concluzie contravine dispoziţiilor art. 2547 C. civ., întrucât natura termenului nu rezultă clar şi lipsa unei sancţiuni exprese impune aplicarea regulilor de prescripţie. În acest sens, devin incidente dispoziţiile art. 2532 pct. 5 C. civ., conform cărora prescripţia nu începe să curgă sau se suspendă dacă debitorul, cu rea-credinţă, ascunde creditorului existenţa sau exigibilitatea datoriei. În speţă, FGA a respins de plano cererile recurentei, fără analiză pe fond, invocând plafonul maxim admis, ceea ce echivalează cu o ascundere deliberată a datoriei şi justifică suspendarea cursului prescripţiei.

A treia critică se referă la aplicarea greşită a art. 186 din C. proc. civ.. Instanţa de fond a respins cererea de repunere în termen formulată de recurenta A., motivând că aceasta este admisibilă doar în cazul termenelor procedurale, iar termenul de 90 de zile ar fi unul de decădere.

Recurenta a susţinut că, având în vedere argumentele anterioare privind natura juridică a termenului, acesta trebuie calificat ca termen de prescripţie, nu de decădere. În consecinţă, cererea de repunere în termen era admisibilă, iar instanţa de fond trebuia să constate că cererea de plată a fost formulată în termenul legal, cu consecinţa admiterii acesteia, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2210 C. civ.

În concluzie, recurenta solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi a tuturor dispoziţiilor legale invocate în cererea de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 24738/27.10.2020 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca tardivă cererea de plată formulată de reclamant, motivat de faptul că aceasta a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că dreptul de regres al asiguratorului pentru creanţa de asigurare s-a născut la data de 17.03.2017 şi s-a împlinit la data de 16.06.2017.

Fiind învestită cu recursul declarat de reclamantă împotriva soluţiei primei instanţe, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată nu este rezultatul aplicării şi interpretării eronate a dispoziţiilor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, Înalta Curte reţine că acesta este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie, iar el începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În cazul de faţă, având în vedere data producerii incidentului, 13.09.2016, anterioară rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului S.C. B. S.A., 16.02.2017, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului, 17.03.2017 şi s-a încheiat la data de 16.06.2017.

Or, în contextul în care dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 sunt de strictă interpretare, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite susţinerile recurentei conform cărora dreptul său de regres s-a născut la momentul publicării Deciziei nr. 29/2020 în Monitorul Oficial, invocând în acest sens imposibilitatea exercitării efective a dreptului, ca urmare a conduitei Fondului de Garantare a Asiguraţilor anterior pronunţării acestei decizii.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de fond în sensul că hotărârea prealabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate produce efecte juridice asupra unei situaţii juridice definitiv stinse anterior, prin neexercitarea dreptului de regres în termenul prevăzut de lege şi nici nu poate modifica natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei referitoare la incidenţa în cauză a dispziţiilor art. 2547 şi art. 2532 pct. 5 din C. civ.

Astfel, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 680/15.12.2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 294 din 07 aprilie 2023:

"27. Reglementarea criticată vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea, drept ce este acordat de către legiuitor cu condiţia exercitării acestuia într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale". Astfel, Curtea reţine că dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

28. Curtea apreciază, astfel, că din perspectiva conţinutului său normativ dispoziţia criticată este clară, sub aspectul caracterului neechivoc al obiectului reglementării, precisă, sub aspectul soluţiei legislative alese, şi previzibilă, sub aspectul scopului şi consecinţelor pe care le antrenează. În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie."

De asemenea, Înalta Curte reţine că natura juridică a termenului influenţează admisibilitatea cererii de repunere în termen. Dacă termenul este de prescripţie, repunerea este admisibilă în condiţiile art. 2210 C. civ., iar instanţa este obligată să analizeze existenţa unei cauze obiective care a împiedicat exercitarea dreptului. În schimb, calificarea termenului ca fiind de decădere exclude această posibilitate.

Prin urmare, respingerea cererii recurentei-reclamante de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat decizia F.G.A. este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1275 din data de 27 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.